Itinerar Biblic – Episodul 543 – GALATENI 4:1-11

 

Dragi ascultători, revenim la Epistola Apostolului Pavel către Galateni, apropiindu-ne astăzi de capitolul 4 al epistolei.

Şi în acest capitol este continuată secţiunea îndreptăţirii prin credinţă. Cu caracter de noutate, în acest capitol, descoperim că mai sunt şi alte lucruri pe care le obţinem prin credinţa în Domnul Isus, lucruri pe care altfel nu le-am fi putut niciodată obţine prin ascultarea de lege. Este vorba aici despre poziţia de copii ai lui Dumnezeu.

Atunci când pornim în viaţa de creştin noi pornim ca şi copilaşi, şi de aici şi nevoia de a creşte şi de a ne dezvolta către maturitate.

Dar să vedem mai bine ce ne spune Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin intermediul lui Pavel. Versetul 1:

v.1     Dar cîtă vreme moştenitorul este nevîrstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpîn pe tot.

Încep cu o observaţie de ordin lingvistic. Ceea ce la noi este tradus cu nevârstnic, în limba greacă este nepios. Deşi traducerea lui poate fi copil, el este deosebit de aceeaşi traducere din capitolul 3, versetul 26, unde cuvântul grecesc este huios. Huios înseamnă fiu¸ pe când nepios înseamnă copil ce nu este în stare să vorbească.

Ca să înţelegem şi mai bine la ce se referă Pavel, trebuie să facem apel la izvoarele istorice, pentru a înţelege mai bine ce se întâmpla în cultura romană, şi greacă, pentru că nu erau mari diferenţe, în acea vreme.

Deci, într-o casă romană, slujitorii, robii, aveau diferite poziţii faţă de stăpânii lor. Unii se ocupau de gospodărie, alţii de animale, alţii se ocupau de cărţile stăpânului, pe când alţii se ocupau de creşterea copiilor.  Atunci când în familie se năştea un copil el era luat pentru creştere de o familie de sclavi care într-un anume sens îl adoptau. Erau îmbrăcaţi ca toţi ceilalţi, se jucau cu copiii sclavilor, erau hrăniţi cu toţi ceilalţi, deci nu era nici o diferenţă între ei şi ceilalţi. Chiar şi în ceea ce privea ascultarea, el trebuia să asculte de sclavul adult la fel cu toţi ceilalţi.

Numai că venea un timp când situaţia se schimba.

v.2  Ci este supt epitropi şi îngrijitori, pînă la vremea rînduită de tatăl său.

Acea vreme era hotărâtă de tatăl copilului. Despre ce vreme era vorba? Era vorba despre momentul în care tatăl recunoştea maturizarea fiului său. În acel moment, copilul era în stare să ia decizii de unul singur şi abia atunci era pus în drepturi ca fiu cu drepturi depline de către tatăl său.  Încă o dată, vă rog să observaţi, tatăl era cel care hotăra când venea acea vreme a maturităţii copilului. Nu era nicidecum o lege arbitrară aşa cum avem în societatea noastră care stabileşte această abilitate de a lua decizii la vârsta de 18 ani. Părea mea este că sunt vârste mult mai înaintate, fără ca persoana respectivă să fie una matură.

În vremea lui Pavel însă, nu vârsta era cea care determina maturitatea ci tatăl. Aceasta era şi sărbătorită într-un fel anume. Ceremonia se numea toga virilis şi în urma unui ceremonial de iniţiere, copilul, sau tânărul primea o togă care indica faptul că de acum, avea un loc la sfatul celor mari.

Într-o familie romană, trebuie să se fi întâmplat ceva de felul următor. Să presupunem că tatăl era un centurion în armata Cezarului. Armata era implicată într-o campanie militară prelungită împotriva Galilor şi acest om era deja plecat de foarte multă vreme acolo. În cele din urmă el se întoarce acasă la familie.

Haideţi să ne închipuim acum o scenă mai domestică, care se poate să nu fi fost chiar aşa, dar, la fel de bine, se poate chiar aşa să fi stat lucrurile.

Deci, tata intră în casă, era prăfuit şi cu hainele murdare aşa că se îndreaptă fără nici o ezitare către baie. După o baie reconfortantă se gândeşte să se bărbierească, dar constată cu uimire că cineva îi folosise briciul. Oarecum iritat, strigă după servitori: “Cine mi-a folosit briciul?” Venind în grabă, în cele din urmă el era capul casei, servitorii îi răspund: “Fiul dvs. a folosit briciul!” Cum adică? Ce jocuri a mai inventat? Spune stăpânul!” Dar nu s-a jucat! Răspund servitorii, l-a folosit să se bărbierească!” Să se bărbierească? Veni întrebarea stăpânului! Dar cât de mare este?

Atunci i-au adus pe cel ce el şi-l amintea doar ca pe un copil ce se juca cu cei ai sclavilor. Acum era un flăcău în toată regula.

După ce l-a luat în braţe a chemat scribul şi l-a pus să scrie invitaţii prietenilor, rudelor, chemându-i la ceremonia toga virilis. De acum avea un fiu mare.

La ceremonie, în mijlocul invitaţilor, tatăl şi-a chemat fiul şi i-a pus pe umeri o togă foarte frumoasă. Tot atunci i-a pus pe deget un inel care avea semnătura sa, a capului familiei.

De acum, servitorii trebuiau să-i spună stăpâne, trebuiau să se poarte cu grijă cu el şi să execute ceea ce cerea el.

Dragii mei, este ceea ce a făcut tatăl cu fiul risipitor atunci când s-a întors acasă. I-a pus o robă pe umeri, i-a pus inelul pe deget şi arătat astfel tuturor că acesta este fiul său care a ajuns la maturitate şi care se bucură de toate drepturile de fiu. De acum servitorii trebuiau să-i acorde tot respectul pentru că comportamentul copilăresc trecuse. De acum aveau de a face cu o persoană matură.

Este ceea ce spune şi Pavel:

v.3  Tot aşa şi noi, cînd eram nevrîstnici, eram supt robia învăţăturilor începătoare ale lumii.

Implicaţia este una foarte interesantă. Pavel le spune că evreii au avut parte de lege pentru vremea în care nu erau decât nişte copilaşi. Acum la maturizare ei ar trebui să înţeleagă planul lui Dumnezeu.

v.4  Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege,

Dumnezeu este cel care a determinat vremea în care a hotărât să-L trimită pe fiul Său, născut din femeie, născut pe vremea când legea era în vigoare.

Acum, care a fost scopul lui Dumnezeu când l-a trimis pe Fiul Său în lume?

v.5  ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.

Dumnezeu a avut două motive suficient de importante pentru a-l trimite pe Domnul Isus:

  1. Să-i salveze pe cei ce erau sub lege. Vedeţi, ei erau copii ei legii. Legea nu a făcut niciodată copii ai lui Dumnezeu.
  2. Pentru ca ei să primească înfierea.

Adopţia, sau înfierea are un sens oarecum diferit de cel pe care îl îmbracă în societatea noastră. Noi ne gândim la înfiere, de obicei, ca la o situaţie în care o familie ce nu are copii, se duce la un orfelinat şi de acolo alege un copil de care li se leagă inima. Din acel moment, familia începe lungul proces al formalităţilor de adopţie, până când copilul ia numele lor şi este adoptat de familie.

Ei bine, în timpul lui Pavel lucrurile stăteau puţin diferit în imperiul Roman. Acolo era obiceiul ca o persoană să-şi înfieze propriul fiu. De fapt, ceremonialul toga virilis tocmai despre aceasta vorbeşte. În limba greacă, cuvântul adopţie este huiothesia care înseamnă de fapt: a stabili ca fiu.

Aceasta este ceea ce se întâmplă şi în cazul credinciosului. Lui i se stabileşte calitatea de fiu. În felul acesta, credinciosul este inclus în familia lui Dumnezeu ca fiu capabil să înţeleagă adevărul divin.

În prima epistolă către Corinteni, în capitolul 2, versetele 9 şi 10 citim: “ Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s’au suit, aşa sînt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.  Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adînci ale lui Dumnezeu.”

Aceasta înseamnă, foarte simplu, că adevărul lui Dumnezeu poate fi revelat numai de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Eu unul sunt pe deplin convins de acest lucru şi la mijloc nu este numai experienţa personală ci şi ceea ce am văzut în alte situaţii. M-am întâlnit adesea cu oameni cu minţi strălucite. Puteau citi în mai multe limbi, aveau cunoştinţe vaste în arheologie şi istorie, dar nu puteau înţelege planul de mântuire a lui Dumnezeu. Ştiţi de ce? Pentru că acesta nu vine prin cunoaşterea arheologiei, sau geografiei sau istoriei bibliei, ci prin revelaţia pe care Duhul Sfânt o aduce în viaţa oricui îl caută pe El cu credinţă.

Chiar şi Isaia a spus: “ cum niciodată nu s’a pomenit, nici nu s’a auzit vorbindu-se, şi cum nici n’a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El. (Isaia 64:4)

            Dragul meu, dacă vrei să cunoşti mai mult despre Domnul Isus, atunci nu arheologia şi nici istoria şi nici hermeneutica nu te poate ajuta. Numai Duhul Sfânt este Cel care te va ajuta să-l cunoşti mai bine pe Domnul. Nici chiar de vechimea în biserică şi nici chiar de diploma în teologie nu depinde cunoaşterea Domnului. Numai Duhul Sfânt poate aduce această experienţă deosebită în viaţa ta.

Îmi pare rău că nu găsesc acum nici o altă ilustraţie cu excepţia lucrurilor ce s-au întâmplat în viaţa mea. Îmi aduc aminte de timpul de după convertire când participam la diverse întâlniri cu noii mei prieteni. Eram impresionat de uşurinţa cu care aceştia foloseau pasaje întregi pe care le memoraseră. Apoi, am ajuns la seminar şi din nou am fost impresionat de cât de bine cunoşteau colegii mei Biblia. Pentru mine, lucrurile de bază, pe care ei le cunoşteau, reprezentau lucruri ce trebuiau învăţate. Am ajuns să predic şi mă uitam la cei ce ascultau. Mulţi dintre ei aveau părul alb, numai în biserică petrecuseră mai mulţi ani decât aveam eu ca vârstă.

Numai că pe parcurs am descoperit că anumite lucruri nu ţin de aceste elemente. Cunoaşterea Bibliei nu înseamnă neapărat şi cunoaşterea Domnului.

Dragul meu prieten, dacă eşti un credincios, de curând, dedicat Domnului, cere-i lui ca Duhului Sfânt să devină învăţătorul tău. Eu nu cunosc altul mai bun.

Dar iată că aceasta ne aduce la cel de al treilea lucru pe care credinţa îl face pentru cel credincios – este vorba despre experimentarea poziţiei de fiu al lui Dumnezeu.

v.6  Şi pentru că sînteţi fii, Dumnezeu ne-a trimes în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Ava“, adică: ,,Tată!“

Aţi ascultat cu atenţie? Pentru că sunteţi fii!  Aceasta este o afirmaţie foarte importantă.

În epistola către Romani, capitolul 8, versetul 16, Pavel spune: ” Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.” Tot acolo Pavel continuă:  Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei.  Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.  Căci toţi ceice sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:11-14) Dacă eşti copilul lui Dumnezeu, atunci vei vrea să fii condus de Duhul lui Dumnezeu. Carnea, firea veche, s-ar putea să mai aibă câte o victorie în viaţa ta, dar niciodată nu te va face fericit. Niciodată nu te va satisface aceasta pentru că […] voi n’aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică;” Adică noi suntem dezlegaţi de vechile legături, de vechile temeri. Noi suntem de acum copii ai lui Dumnezeu. Pavel spune: [..]aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ,,Ava! adică: Tată!“

Mi s-a spus că cuvântul Ava nu a fost tradus pentru că el exprimă de fapt o asemenea intimitate încât nimeni nu a vrut să sărăcească acest termen de semnificaţia lui atât de profundă.

Dragii mei, Dumnezeu ne propune o relaţie fără precedent. Ea are o profunzime aparte aşa cum numai Dumnezeu poate să-i dea.

v.7  Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.

Duhul Sfânt de aceea ne oferă experienţa de a fi fii ai lui Dumnezeu. Este o experienţă deosebită care nu se bazează pe o simplă teorie, ci pe o realitate.

Sunt mulţi care cred că singura cale prin care poţi avea o asemenea experienţă este fie printr-o sfinţire extraordinară – devii sfânt, fie să ai parte de experienţa botezului cu Duhul Sfânt aşa cum o numesc ei. Ei insistă că dacă nu te ridici la acel nivel, nu vei avea niciodată parte de această experienţă deosebită.

Dragul meu prieten, dă-mi voie să te asigur, mai ales dacă eşti un prunc în cele spirituale, că poţi avea parte de o asemenea experienţă chiar fără să ajungi la aceste niveluri de sfinţenie. Aceasta se întâmplă pentru că a fi fiu al lui Dumnezeu, a dobândi această calitate nu este condiţionată de ceea ce faci tu, ci de credinţa în Domnul Isus.

Practic, am văzut persoane care considerau că au atins niveluri superioare de spiritualitate şi de aceea manifestau superioritate asupra celorlalţi.

Eu unul nu cred că vreunul dintre noi ajunge să-l impresioneze pe Dumnezeu prin sfinţenia lui. Niciodată nu vom ajunge, prin faptele noastre să atingem acea statură spirituală care să-l facă pe Dumnezeu să spună: “Iată un om drept!”

Noi suntem întotdeauna plini de ignoranţă, păcat, încăpăţânare şi slăbiciuni. Deci, noi nu suntem minunaţi, Domnul este minunat şi credinţa în El ne va da nouă o experienţă deosebită.

Îmi aduc aminte de ceea ce spunea cineva: “ Natura veche este asemenea unei pisici moarte care trebuie aruncată.” Bună afirmaţie! Numai că cineva a adus o şi mai bună completare: “ Nu uita că acea pisică are nouă vieţi! Când crezi că ai scăpat de ea se ridică în picioare şi vine înapoi!”

Aşa este dragi prieteni! Oricât de mult vrem să scăpăm de natura noastră, nu prea reuşim! Iată de ce trebuie să recunoaştem că singura noastră şansă de a fi copii ai lui Dumnezeu, de a avea acea minunată calitate de fii ai Săi, este credinţa în Domnul Isus.

Cu o ultimă ilustraţie, trecem la următorul verset.

Se spune că un tânăr misionar pe nume John Paton a plecat împreună cu soţia sa în mijlocul unui trib de canibali pentru a-l prezenta pe Domnul Isus acestor oameni care şi ei mureau în păcat. Când s-a născut primul lor copil a murit atât copilul, cât şi soţia sa. Le-a îngropat trupurile cu mâinile sale. Pentru că era printre canibali, le-a păzit mormintele mai multe zile şi nopţi, pentru ca trupurile să nu le fie dezgropate.

Mulţi au fost curioşi mai târziu să ştie cum a rezistat acestor încercări. Ştiţi ce a spus: “Dacă în zilele acelea nu l-aş fi simţit pe Domnul aproape şi nu aş fi simţit că sunt copil al lui Dumnezeu, probabil că mi-aş fi pierdut şi credinţa şi minţile şi viaţa! Dar Domnul a fost acolo!

Când Pavel a fost în închisoare, el a putut spune: “La întîiul meu răspuns de apărare, nimeni n’a fost cu mine, ci toţi m’au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lîngă mine, şi m’a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s’o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului. (2Tim. 4:16-17)

Domnul a fost alături de Pavel, a fost alături de Paton, este alături de noi toţi pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu.

Revenim la epistola către Galateni:

v.8    Odinioară, cînd nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor, nu sînt dumnezei.

Pavel vorbeşte aici despre faptul că ei, Galatenii, se închinau idolilor.  Pavel descrie idolii ca fiind “nimicuri”. În prima epistolă către Corinteni, Pavel îi numeşte pe idoli drept “idoli muţi”. În cele din urmă este logic: “Un nimic nu poate spune nimic!” Deci, odată ei se închinau la nimicuri, dar acum…

v.9  Dar acum, dupăce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, dupăce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăş la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?

Acum, Galatenii avuseseră partea de cea mai înaltă experienţă. L-au cunoscut pe Dumnezeu, ba, mai mult, au fost cunoscuţi de Dumnezeu, sau aprobaţi de El cum mai poate fi tradus acest termen.

Implicaţia cuvintelor lui Pavel este că odată ce l-au cunoscut pe Dumnezeu şi au fost aprobaţi de Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus, orice întoarcere de la această cale, indiferent către ce este ea, este de fapt o întoarcere la idolatrie.

Dealtfel, ei se întorceau de la o persoană la o practică:

v.10  Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani.

Evident, ziua către care se întorseseră Galatenii era Sabatul. Lunile, vremurile, sau, sărbătorile, erau toate parte a unui sistem legalist care dorea să înlocuiască Evanghelia.

Dragi prieteni, cu riscul că-i voi supăra pe anumiţi ascultători, nu pot să trec prea uşor peste aceste afirmaţii ale apostolului Pavel. De altfel, poate simţiţi şi dvs. dezamăgirea din glasul lui atunci când spune următoarele cuvinte:

v.11  Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.

Deci, nu pot trece uşor peste aceste afirmaţii. Pavel spune că ceea ce făceau Galatenii era atât de grav, încât echivala cu o întoarcere la idolatrie.

Cred că încă o dată este necesar să vă atrag atenţia asupra faptului că, în dragostea Sa, atunci când Dumnezeu a făcut un dar, el este un dar complet, un dar ce nu are nevoie de adăugiri, nu are nevoie de completări.

Fie ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să ne lumineze pe noi toţi în ceea ce priveşte aceste probleme. Întrucât ele sunt atât de importante, nu ar trebui să ne mulţumim cu răspunsuri simple, indiferent de ce parte doctrinară ne aflăm.

Vreau doar să reafirm, în încheierea întâlnirii noastre de astăzi, că noi suntem făcuţi fii şi fiice, copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus şi jertfa lui. Nu uitaţi, legea nu a făcut niciodată copii, ci numai robi. Harul, în schimb, dragostea lui Dumnezeu, ne face copii ai Săi.

 

Fiţi binecuvântaţi!