Itinerar Biblic – Episodul 539 – GALATENI 2:17-21

 

Dragi prieteni, revenim la argumentarea lui Pavel din cel de al doilea capitol al scrisorii adresate Galatenilor, acolo unde Pavel vorbeşte de mântuire în cadrul raportului har – lege.

Am văzut că el se lansează în această prezentare după ce evocă confruntarea avută cu Petru în Antiohia. Motivul pentru care evocă acest eveniment este, cred eu, acela de a arăta că liderii bisericii din Ierusalim au încuviinţat Evanghelia propovăduită de Pavel, chiar dacă comportamentul lor nu era întotdeauna consecvent cu cele afirmate. Or esenţa acestei evanghelii era tocmai mântuirea oferită de Dumnezeu prin har, prin credinţa în jertfa Domnului Isus.

Am început data trecută să analizăm afirmaţia făcută de Pavel în versetul 16, al capitolului 2 acolo unde el prezintă clar şi succint îndreptăţirea prin credinţă.

Doresc să continuăm astăzi analiza acestui verset, pentru că este foarte important să înţelegem lucrurile prezentate de Pavel. Dar mai înainte de aceasta daţi-mi voie să vă reamintesc acest verset:

v.16  Totuş, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

Observaţi cu atenţie cuvintele lui Pavel. El spune: “Ştiind că omul…”  aceasta este varianta cea mai apropiată din punct de vedere gramatical şi este important să remarcăm că Pavel prezintă aici o premisă. Cu alte cuvinte, Pavel lasă să se înţeleagă că mântuirea nu este o permanentă necunoscută.

Sunt mulţi care spun că nu ştiu dacă ei sunt mântuiţi sau nu. De ce? Pentru că nu ştiu ce spune Dumnezeu cu privire la mântuire. Dacă înţelegem că mântuirea este un act de credinţă atunci trebuie să putem spune cu siguranţă care ne este starea din acest punct de vedere. Dacă considerăm că este vorba despre lege şi fapte, atunci, da, nu ştim niciodată dacă sunt destule faptele noastre…

Deci, Pavel spune că starea mântuirii poate fi percepută, cunoscută.

Apoi, Pavel foloseşte termenul antropos ca un termen generic pentru omenire. Deci mântuirea nu este o stare cunoscută de o anumită elită, ci este o posibilitate pentru întreaga omenire.

Dragii mei, când este vorba despre mântuire se volatilizează orice bariere şi diferenţieri. Nu mai contează clasă socială, culoare, simpatie politică, naţiune, nimic din tot ceea ce noi punem între noi şi ceilalţi! Acolo suntem doar suflete care dăm socoteală de ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat.

Condiţia noastră naturală este aceea de păcătos. Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi atrage pedeapsa. Aceasta este condiţia comună omenirii.

Mergem mai departe: “ştiind că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii…”

Când vorbeşte despre Lege, el se referă aici la tot ceea ce alcătuia sistemul mozaic şi de fapt, tot ceea ce înseamnă sistem legalistic, bazat pe fapte umane.

Ce vreau să spun? Vreau să spun că atunci când ataşezi credinţei orice altceva ca şi condiţie pentru mântuire intri în contradicţie cu acest verset. Adică, nu poţi să spui: “Numai dacă aparţii acestei biserici vei fi mântuit!” Sau, “Numai dacă ai parte de această experienţă… sau… ştiu eu! Orice din ceea ce oamenii adaugă la credinţă.

Acest principiu, dragi ascultători, face din creştinism o mişcare unică între toate religiile acestui pământ. Din câte ştiu eu, nici un alt sistem religios, nici o altă mişcare nu are acest principiu de a solicita omului un singur lucru: să accepte ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Toate celelalte solicită omului să facă ceva.  Dumnezeu ne spune doar să credem în ceea ce a făcut El. Este o mare diferenţă.

Daţi-mi voi să vă supun atenţiei un verset foarte important din prima epistolă a lui Pavel către Corinteni: 12:3  “De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ,,Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate zice: ,,Isus este Domnul“, decît prin Duhul Sfînt.”

Acum, sunt sigur, aţi mai auzit cuvântul acesta, chiar în primul capitol al epistolei pe care o studiem şi v-aţi întrebat ce înseamnă aceasta? Sau în situaţia versetului din Corinteni, cum putem să spunem că Isus este anatema? V-aţi pus această întrebare? Eu unul mi-am pus-o.

Ei bine iată la ce concluzie am ajuns. Anatemizarea Domnului poate fi deprecierea jertfei sale în ce priveşte mântuirea noastră. Adică, practic, dacă veţi spune: Nu-i aşa că atunci când ai decis să trăieşti după voia lui Dumnezeu şi ai acceptat că Domnul Isus a murit pentru tine, aceasta nu a fost suficient? Au mai fost lucruri pe care le-ai primit în timp, pe măsură ce te supuneai legii şi pe măsură ce făceai fapte bune?

Dragii mei, aceasta înseamnă anatemizarea Domnului. Cuvântul are sens de detestare, respingere. Este exact ceea ce facem atunci când încercăm să adăugăm noi la ceea ce a făcut Domnul Isus.

Noi trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Domnul Isus a fost făcut pentru că trebuia făcut. Apoi, trebuie să înţelegem că Domnul a făcut tot ce trebuia făcut.

Domnul Isus ne-a avertizat asupra acestor încercări de discreditare a jertfei Sale şi ne-a şi spus cum vom putea soluţiona această problemă: 13 Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.14 El Mă va proslăvi, pentrucă va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.( Ioan 16:13-14)

Dragi prieteni, atunci când ai acceptat ca Domnul Isus să intervină în viaţa ta în calitate de Mântuitor, El ţi-a dat tot ceea ce aveai nevoie pentru o nouă viaţă marcată de ascultarea de El şi de principiile Împărăţiei Sale. Domnul este Cel care administrează toate darurile. Duhul Sfânt este cel care le dă, este adevărat, dar şi în acest caz avem participarea Trinităţii.

Domnul Isus este capul Bisericii. În această calitate avem în El tot ceea ce este nevoie pentru creşterea bisericii şi pentru dezvoltarea oricărui mădular în cadrul trupului.

Revin asupra versetului 16. Pentru mine este un verset care are o claritate deosebită în ceea ce priveşte mântuirea. Nu cred că mesajul lui nu poate fi înţeles.

[…] fiindcă ştim că omul (român, german, indian, chinez, oricare ar fi el,)  nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos,

Este clar, eu unul nu pot citi versetul acesta în genul: ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos şi dacă urmează o anumită dietă. Sau, dacă face o anumită practică, sau, dacă ţine anumite sărbători.

Nu putem citi în acest fel, dragi ascultători, pentru că nu aşa scrie. Or, aici nu avem de-a face cu un roman istoric să putem improviza. Aici avem de-a face cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu…

Dar, aceasta a fost numai prima parte a versetului. Haideţi să citim mai departe:

am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi

neprihăniţi prin credinţa în Hristos, …

Oare la cine se referă Pavel când spune noi? Cred că se referă la evrei, dar se include şi el în această categorie.

Cu alte cuvinte, implicaţia este că el şi prietenii săi iudei au părăsit legea şi au venit la Hristos pentru a se încrede în El în ceea ce priveşte mântuirea.

Concluzia acestui verset este atât de clară, încât am sentimentul, că oricine poate înţelege. […] Pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Deci, haideţi să nu depreciem lucrarea Domnului Isus Hristos, considerând că nu ne-a oferit tot ceea ce aveam nevoie pentru a duce o viaţă după voia lui Dumnezeu. Atunci când am acceptat că sunt păcătos şi că am nevoie de iertarea pe care numai El poate să o ofere, El mi-a oferit şi harul, puterea, posibilitatea de a trăi în aşa fel încât să-l onorez pe cel ce ne-a creat.

Mergem acum mai departe la următorul verset:

v.17  Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!

În limba greacă, pentru cuvântul neprihăniţi, care este folosit în traducerea noastră, este folosit cuvântul dikaioo care înseamnă  a declara o persoană îndreptăţită, adică are dreptate.

Vă daţi seama, dragi ascultători? Noi suntem declaraţi îndreptăţiţi. Dumnezeu declară că avem dreptate. Adică, noi care suntem păcătoşi din fire, care suntem supuşi judecăţii şi condamnării lui Dumnezeu, pentru că nu avem dreptate, pentru că am greşit înaintea lui Dumnezeu, ei bine, Dumnezeu declară că dreptatea a fost reparată. Iar aceasta se întâmplă prin credinţa în Domnul Isus. Deci nu este vorba  numai de iertarea păcatelor noastre, ci este vorba şi despre îndreptăţirea noastră.

Haideţi să vă dau un exemplu. Să presupunem că la începutul anului viitor, atunci când se calculează impozitele plătite în anul precedent, se constată că eu sunt dator statului o sumă de bani pe care eu nu pot să o plătesc. În felul acesta intru sub incidenţa legii şi sunt pasibil de executarea unei pedepse privative de libertate. Situaţia este critică şi eu nu am nici o soluţie.

În cele din urmă, un binefăcător, vine şi achită pentru mine suma datorată statului. Din acel moment, toate acuzaţiile sunt înlăturate, iar eu mă pot bucura de toate drepturile dinaintea procesului.

Aceasta este şi situaţia noastră. Dumnezeu ne-a creat, a cultivat o relaţie deosebită cu omul, dar omul a alterat această relaţie prin păcat, prin neascultare. Pentru că păcatul nu este o simplă greşeală, ci este o piedică în calea părtăşiei cu Dumnezeul perfect a cărui natură este sfântă, Dumnezeu nu poate să ierte pur şi simplu. Un alt atribut al lui Dumnezeu este dreptatea. Şi dreptatea trebuia satisfăcută. Automat se impunea ca cineva să plătească pentru aceasta. De aceea, Domnul Isus, Dumnezeu întrupat, a venit să armonizeze sfinţenia lui Dumnezeu cu dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu. El a purtat pe cruce pedeapsa pentru păcatele mele. El a plătit datoria mea. Din acest moment, eu am posibilitatea de a fi reabilitat, îndreptăţit. Pot fi readus în acea situaţie de la început când omul se întâlnea cu Creatorul Său într-un cadru al bucuriei reciproce şi al împlinirii pentru om.

Cam aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte îndreptăţirea. Ce spuneţi, dragi prieteni? Cum vi se pare? Nu consideraţi că şi voi aveţi nevoie de aşa ceva? Ştiţi ce trebuie să faceţi? Doar să credeţi că Domnul Isus a făcut aceste lucruri şi acum voi nu trebuie decât să le acceptaţi, să-l faceţi pe El Mântuitorul şi Domnul vieţilor voastre şi de acum să-i cereţi să vă ajute să guvernaţi viaţa potrivit cu voia celui care ne-a dat-o: Dumnezeu.

Pavel le spune din nou Galatenilor: Cum se poate. Dacă noi evreii, am lăsat în urmă legea pentru a fi declaraţi neprihăniţi de Dumnezeu prin Hristos, voi, care aţi fost deja declaraţi neprihăniţi prin Hristos vă întoarceţi la Lege? Dar este lipsit de orice logică! Spune Pavel. Şi continuă:

v.18  Căci, dacă zidesc iarăş lucrurile, pe cari le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.

Cu alte cuvinte el devine şi mai radical: “Păi, în cele din urmă, mă fac un călcător al legii, prin inconsecvenţa mea!”

Vedeţi cât de clar afirmă Pavel, libertatea oferită ca dar de Dumnezeu.

v.19  Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.

Pavel spune aşa: “Când Hristos a murit, El a murit pentru mine. El a murit în locul meu pentru că legea mă condamna.” Vedeţi, legea era  în slujba condamnării, sau o slujbă a morţii cum o numeşte Pavel în cea de a doua epistolă către Corinteni în capitolul 3, versetul 7. Este ceva ce mă condamnă.  Chiar într-un sistem legal, Dumnezeu ar fi trebuit să distrugă naţiunea evreiască.  Dar, Dumnezeu a intervenit şi a oferit sistemul sacrificial, al jertfelor. Erau cinci jertfe şi toate acestea indicau spre Domnul Isus Hristos.

Deci Dumnezeu, în minunatul său har, în minunata Sa dragoste a fost gata să ofere mântuirea.

De aceea, tronul milei a devenit un tron al harului, în care întreaga naţiune putea primi iertarea pentru păcate.

Deci, legea aducea condamnarea… pentru fiecare dintre noi. Înaintea legii întreaga omenire este vinovată.  Am putea spune, că în cele din urmă, legea, împreună cu păcatele noastre, poartă vinovăţia pentru moartea Domnului Isus.

Acum, dacă, prin Hristos, eu sunt mort faţă de Lege, înseamnă că ea nu mai are nici o putere asupra mea. Gândiţi-vă la exemplele practice! Ce efect mai are o lege asupra unui om mort?

Legea şi-a făcut deja partea în ceea ce mă priveşte. Ea a declarat sentinţa şi am murit, ca urmare a acelei sentinţe. Dar aici legea se opreşte. Domnul Isus însă merge mai departe. În timp ce legea mi-a dat doar moarte, Domnul Isus mi-a oferit viaţa.

El nu doar a murit pentru păcate, ci a şi înviat pentru ele. De aceea spune Pavel acum următoarele cuvinte:

v.20  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m’a iubit şi S’a dat pe Sine însuş pentru mine.

Cred că acest verset ar trebui să fie memorat de toţi creştinii. Numai că nu cred că noi trebuie să căutăm să fim crucificaţi cu Hristos.

Ce vreau să spun? Am fost invitat la destul de multe conferinţe pentru tineri, şi pot să spun că am fost încântat să văd modul în care mulţi dintre ei răspund la mesajul Evangheliei şi doresc o schimbare a vieţii lor prin Domnul Isus. Am auzit însă, de foarte multe ori mulţi dintre aceşti tineri cum citau acest verset ca un angajament pentru viitor. Sunt mulţi cei care doresc să trăiască o viaţă de “crucificat”. Nu cred însă că acesta este lucrul despre care vorbeşte Pavel în acest verset.

Nu noi trebuie să căutăm să fim crucificaţi cu Hristos. Noi am fost deja crucificaţi în Hristos. De acum, însă viaţa pe care o trăim, nu mai este după principiile legii, ci după principiile credinţei în Domnul Isus Hristos.

Iată de ce declară Pavel că sub incidenţa legii, el a fost judecat, găsit vinovat, şi condamnat. În Domnul Isus, sentinţa a fost executată, a murit şi apoi a înviat.  De acum trăieşte prin Domnul Isus. Cum? Crezând în El! Acceptând ca principii de viaţă, principiile instituite de Domnul Isus.

Am fost odată abordat de o persoană destul de tânără, aş putea zice şi am fost întrebat dacă trăiesc o viaţă de crucificare.  Cred că l-am şocat puţin când i-am spus că nu trăiesc o asemenea viaţă. Dar l-am întrebat dacă el este convins că trăieşte o asemenea viaţă. După o scurtă ezitare a spus că încearcă.

Pentru a nu prelungi agonia sa i-am spus că nici nu are cum să trăiască o asemenea viaţă. Eram aproape singur că o să-mi reproducă cuvintele lui Pavel care ne invita să călcăm pe urmele lui, iar el aceasta a spus, că este răstignit în Hristos.

I-am explicat atunci ceea ce vă spun şi dvs. acum. Este foarte important să citim toate cuvintele şi să fim atenţi la persoană, timp, ce mai… la toate elementele gramaticale. Pavel spune foarte clar. Nu el a fost răstignit în cele din urmă. În mod fizic nu a fost Pavel cel care a stat pe cruce. Ci în Domnul Isus el a fost răstignit. Adică, jertfa Domnului Isus a fost una substituţionară. Aceasta înseamnă că Domnul Isus a murit în locul lui Pavel. Este o diferenţă, nu credeţi?

Acest lucru este valabil şi pentru noi, dragi ascultători.

Tot în acest verset, Pavel vorbeşte despre faptul că de acum, de când Domnul Isus trăieşte în el, trăieşte cu credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi apoi spune cu dragoste: care m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine!  Dragii mei, aceasta este adevărata dovadă a iubirii.

Nu ştiu care este definiţia pe care dvs o daţi iubirii, dar cred că aceasta este cea mai clară. “S-a dat pe Sine”.

Acum, este important să înţelegem acest lucru, pentru că aceasta înseamnă că El este al nostru. Adică, Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos este al nostru.

Mă gândesc, dragi ascultători, la cât de mult ne oferă Dumnezeu şi cât de puţin luăm noi şi aceasta numai datorită credinţei noastre.

Conţinutul acestui verset mă determină să mă gândesc la faptul că Pavel a fost prezent la evenimentul crucificării Domnului Isus. Acum, sunt mai multe elemente care îndreptăţesc această opinie. El era un fariseu, şi încă unul însemnat, apoi, îl ura pe Domnul Isus, vedea îl El pe unul ce vine să distrugă sistemul iudaic…. Deci, este foarte probabil ca Pavel să fi fost acolo.

Dar, acum, după ce Pavel a ajuns să facă cunoştinţă cu Hristos cel glorificat, cel înviat, îşi aduce aminte de acea zi şi are deja o altă perspectivă asupra ei.

Dacă atunci fariseii, poate şi Pavel, îl ridiculizau pe Mântuitorul şi îi spuneau să coboare de pe cruce, acum, Pavel înţelege că ceea ce l-a ţinut pe Domnul pe cruce a fost dragostea lui.

Probabil că Pavel se gândea la privirea Domnului Isus şi spune: Câtă dragostea era în ochii Lui. În ai mei era atâta ură, în ai Lui atâta dragoste…

Dragul mei prieteni, ce vezi în ochii Domnului? Dar în ai tăi?

În faţa unei asemenea imagini hotărârea lui Pavel este clară:

v.21  Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.

Pavel nu vrea să zădărnicească ceea ce s-a întâmplat pe cruce. Este prea important, este prea înălţător, este prea divin….

Tu ce faci dragul meu. Ce răspuns dai? Laşi să se zădărnicească jertfa Domnului? Mă rog să nu fie aşa!

 

Fiţi Binecuvântaţi!