Itinerar Biblic – Episodul 538 – GALATENI 2:10-16

 

Dragi ascultători, suntem din nou conectaţi, prin intermediul Duhului Sfânt la cea mai importantă aventură a vieţii omului – cunoaşterea lui Dumnezeu.

De această dată, cunoaşterea Celui ce ne-a creat este mediată de Epistola pe care apostolul Pavel o scrie Galatenilor.

Vedeţi, nu am folosit aceste cuvinte numai pentru a vă impresiona, ci  pentru că realmente, aceasta este situaţia. Noi nu studiem aici numai ceea ce a scris un om altor oameni. Noi studiem aici ceea ce Duhul Sfânt a transmis unor oameni, folosindu-se de Pavel. De aceea, consider că merită toată atenţia noastră această jumătate de oră în care suntem introduşi în acest minunat univers al Cuvântului lui Dumnezeu.

Iar când ne gândim la cuvintele pe care Pavel le adresează Galatenilor, suntem o dată în plus, motivaţi să acordăm atenţie acestor cuvinte.

Ce scrie Pavel atât de important? Ei bine, el scrie despre ceea ce îi este necesar omului pentru a obţine mântuirea. Dragii mei, nu cred că există o altă problemă mai importantă pentru om! Mântuirea sufletului, refacerea acelei relaţii de la începuturi, relaţie întreruptă de păcat, revenirea la condiţia de la începutul creaţiei, este cea mai importantă problemă din viaţa noastră.

Am văzut până acum că Pavel prezintă câteva lucruri legate de autoritatea pe care o avea în prezentarea Evangheliei.

După parcurgerea acestei etape, Pavel trece la o alta. El le arată acum Galatenilor că nu există o altă evanghelie. Există, spune el, mai multe moduri de prezentare a Evangheliei, dar ea este una singură.

Acesta este punctul în care am întrerupt călătoria noastră în Epistola către Galateni. De fapt este momentul în care Pavel povesteşte despre întâlnirea pe care el a avut-o cu liderii bisericii din Ierusalim.

Dacă vă mai aduceţi aminte lansasem chiar şi un motto: “La oameni diferiţi, metode diferite, dar aceeaşi evanghelie!” Era lucrul pe care Pavel îl înţelesese şi obţinuse, în acelaşi timp de la cei din Ierusalim.

Mergem deci în continuare cu Pavel în încercarea lui de a le arăta Galatenilor că Dumnezeu este cel care a făcut totul pentru mântuirea noastră, iar nouă nu ne rămâne decât să primim oferta lui.

Reluăm lectura epistolei de la versetul 10 al capitolului 2 din această epistolă a lui Pavel către Galateni:

v.10  Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.

Încă o dată. Refac cadrul acestei discuţii.

După formarea primei biserici din Ierusalim, ucenicii s-au concentrat asupra lucrării din Ierusalim şi au neglijat ceea ce le spusese Domnul Isus cu privire la propovăduirea Evangheliei în toată lumea. De aceea, a început prigoana Bisericii. Saul din Tars, era şi el unul din prigonitori. La un moment dat el se întâlneşte cu Domnul Isus şi se converteşte tocmai la mişcarea pe care încercase să o distrugă. Din acel moment el începe să predice cu putere Evanghelia, în mod special neevreilor.

Numai că, unii dintre evrei nu au văzut cu ochi buni acest lucru şi au început să plece pe urmele celor ce misionau printre neevrei propovăduind necesitatea acceptării legilor mozaice în completarea mântuirii.

Acest lucru s-a întâmplat şi cu cei din Galatia. De aceea le scria Pavel acum. El le explică cum Evanghelia pe care el le-a predicat-o şi pe care ei au crezut-o a fost în conformitate cu ceea ce credeau liderii bisericii din Ierusalim. Aceşti, fraţi ai lor, nu au avut nimic de adăugat la ceea ce făcea Pavel, la propovăduirea lui.

Pavel menţionează acum că singurul comentariu, singura cerinţă manifestată de cei din Ierusalim era de ordin administrativ, financiar şi nicidecum teologic.

De altfel, Pavel a ţinut cont de această cerinţă şi a căutat mereu să ajute biserica persecutată din Ierusalim. Ba chiar, poate datorită anumitor remuşcări pentru prigoana făcută, a ţinut să aducă chiar el darurile colectate de la biserici.

Acum, am putea numi această acţiune drept un ajutor social. El este necesar bisericii şi cred că ar trebui accentuat mult mai mult decât se întâmplă astăzi. În scrisoarea sa, într-un stil foarte pragmatic, Iacov scrie:

  “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele,  şi unul dintre voi le zice: ,,Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!“ fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iacov 2:15-17

Credinţa are manifestări concrete, dragi prieteni. Nu degeaba îi cer apostolii lui Pavel să nu-i uite din punct de vedere material.

Dragi, prieteni, mă văd silit să mai adaug un comentariu aici.

Adesea creştinii au manifestat o atitudine nepotrivită faţă de aceste aspecte financiare.

 

 

Este cât se poate de corect că Biblia ne îndeamnă să nu ne legăm inima de lucrurile pieritoare ale acestei lumi. Domnul Isus a spus şi El să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor, iar celelalte lucruri vor veni pe deasupra. Toate lucrurile acestea sunt corecte, numai că noi uităm că aceasta se referă la ataşamentul nostru faţă de bani şi lucruri materiale.

Un alt lucru pe care îl uităm este şi acela că o parte a închinării noastre se face prin oferirea unei părţi din veniturile noastre lui Dumnezeu. Este modul în care noi exprimăm recunoştinţa faţă de tot ce avem şi primim. Este, de asemenea, o manifestare a încrederii noastre că viitorul nostru aparţine lui Dumnezeu şi noi credem că El va purta grija noastră, aşa cum a promis.

Un alt aspect ce se cere clarificat este cel referitor la destinaţia banilor sau bunurilor oferite.

După cum vă daţi seama, nu este Dumnezeu cel ce are nevoie de aceste lucruri. Dumnezeu nu se hrăneşte cu ce oferim noi. Pe de altă parte, El este stăpânul absolut al tuturor lucrurilor. Ascultaţi numai la următoarele cuvinte:

Psalmi 50:9  “Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale.

10  Căci ale Mele Sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor.

11  Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu.

12  Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea.

13  Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor?

  • Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri, şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Prea Înalt.

Ce spuneţi? Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce oferim noi. Bine, bine, veţi întreba, atunci de ce este nevoie de bunurile noastre?

Ei bine, este nevoie de ele. Împărăţia lui Dumnezeu, dragi prieteni se extinde prin ceea ce fac copiii lui Dumnezeu. Modul în care ei comunică Evanghelia, în care cresc în cunoaşterea Scripturii, în care se maturizează din punct de vedere spiritual, sunt toate lucruri care solicită adesea fonduri.

De exemplu, numai această emisiune care aduce în casele dvs. Cuvântul lui Dumnezeu, implică o serie întreagă de cheltuieli. Este vorba de tehnologie, aparate, oameni care produc emisiunile… Sunt multe lucrurile care stau în spatele cuvintelor pe care le auziţi. Toate acestea se fac cu mijloace financiare pe care, oameni cu inima deschisă faţă de lucrarea lui Dumnezeu şi cu dragoste pentru oameni le oferă în mod constant.

Dragii mei, propovăduirea Evangheliei se face cu bani şi lucrul acesta nu este greşit. Sunt atâtea lucruri rele pentru care se cheltuiesc sume importante, pentru producerea lor, pentru transmiterea lor…

Sper că nu mă înţelegeţi greşit, dar trebuia să vă spun aceste lucruri, întrucât ele fac parte din misiunea oricărui creştin care înţelege misiunea ce-i revine pentru răspândirea Evangheliei.

Eu vă invit să priviţi această problemă din următorul punct de vedere. Imaginaţi-vă că aţi descoperi medicamentul pentru vindecarea cancerului. Din nu ştiu ce motive nu aţi spune nimănui acest lucru. Cum vi se pare această atitudine? Mie unul mi se pare o atitudine criminală. Să ai soluţia pentru salvarea a mii de vieţi şi tu să nu faci nimic, să nu te gândeşti la ceilalţi, să rămâi în comoditatea ta, în nepăsarea ta…

Ei bine, dragi prieteni, Evanghelia este tocmai vestea vindecării celei mai grave boli a sufletului omului – păcatul. Pentru aşa ceva merită să sacrifici cu bucurie. Domnul Isus aşa a făcut.

Dar mergem mai departe şi ajungem la o altă secţiune în care Pavel vorbeşte despre confruntarea pe care el a avut-o cu Petru în Antiohia.

În această secţiune afectată, în general vieţii personale a lui Pavel, am vorbit despre mai multe aspecte din viaţa lui. Am vorbit despre experienţa deşertului, despre cea a întâlnirii cu apostolii în Ierusalim. Acum trecem la o experienţă care mie îmi place foarte mult.

Daţi-mi voie mai întâi să vă prezint pe scurt contextul acestei confruntări dintre Pavel şi Petru. Încep cu prezentarea bisericii din Antiohia.

Biserica din Antiohia era o biserică mare, o biserică formată din neevrei în cea mai mare parte. Aceasta nu înseamnă că nu erau şi evrei printre ei. Dar, majoritatea membrilor ei erau dintre neevrei.

Pentru a înţelege şi mai bine situaţia, trebuie să vă prezint puţin modul în care se desfăşurau lucrurile în biserica primară.

Spun acest lucru pentru că întâlnirile difereau de ale noastre. Atunci când se întâlneau, ascultau învăţăturile apostolilor, le comentau, întrebau, dar apoi luau masa împreună. În general, acest eveniment avea loc în conexiune cu Cina Domnului. O explicaţie mai extinsă despre această practică găsim în prima epistolă către Corinteni.

Deci, aceasta era practica. Creştinii, înainte de participarea la Cina Domnului luau masa împreună. Numai că atunci când în biserică au început să apară atât evrei, cât şi neevrei, au început să apară şi anumite probleme.

În aceste adunări, erau evrei care niciodată nu au mâncat anumite mâncăruri sau carne care provenea de la templele păgâne. Mulţi dintre neevrei, proveneau din acest mediu păgân şi pentru ei fusese o practică obişnuită.

Devenind creştini, au înţeles că idolii nu erau nimic şi că închinarea lor la idoli nu a avut nici un efect, în consecinţă carnea nu avea nimic. Mai era şi problema ridicată de faptul că cei dintre neamuri consumau carne de porc, tocmai carnea pe care evreii o dispreţuiau cel mai mult. Ea era declarată de legea mozaică.

Era clar că situaţia avea nevoie de o soluţie. Ce se putea face ca acei creştini evrei, prezenţi la masă cu cei neevrei să nu fie ofensaţi? Ei bine în Antiohia a fost găsită o soluţie. Eu fost aşezate două mese. Una era pentru evrei, se folosea mâncare cuşer adică curată, iar cealaltă era amenajată pentru neevrei. Pavel mânca cu neevreii. Se vede treaba că îi plăceau grătarele de porc.

În orice caz, Pavel, care era evreu, stătea la masă cu neevreii. Pentru el mâncarea nu conta. Nu reprezenta o problemă de curăţie. Cred că el a înţeles bine cuvintele Domnului Isus:

Matei 15:11  “Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.

Atunci când Simon Petru a venit în vizită în Antiohia, el a avut parte de o experienţă nouă.  Deşi convertit, asemenea lui Pavel, de altfel, el nu se atinsese niciodată de mâncare ce ieşea din limitele reţetei evreieşti.  Vă aduceţi aminte ce i-a răspuns Petru Domnului înainte de a se duce în casa romanului Corneliu? Vă aduc eu aminte:

10  L-a ajuns foamea, şi a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească.

11  A văzut cerul deschis, şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ.

12  În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului.

13  Şi un glas i-a zis: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.”

14  „Nicidecum, Doamne” a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.”

  • Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.”

Aceasta s-a întâmplat cu Petru. Petru a dobândit o altfel de înţelegere din acel moment. Este o înţelegere pe care o exprimă şi la întâlnirea de la Ierusalim. Numai că ajuns în Antiohia practică altceva. Ascultaţi cuvintele lui Pavel:

v.11   Dar cînd a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit.

v.12   În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mînca împreună cu Neamurile; dar cînd au venit ei, s’a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.

 

Cred că s-a întâmplat ceva de genul următor. Când a venit timpul să se aşeze la masă, Petru s-a dus la masa evreilor. Pavel s-a dus la masa neevreilor. Petru a observat că pe acea masă bucatele erau mai gustoase, friptura de porc arăta mai bine, mirosea îmbietor…

Poate că după masă, Petru l-a abordat pe Pavel: “ Pavel, am văzut că tu ai stat la masa neevreilor… Nu este nici o problemă?” “ Ce problemă să fie? A  întrebat Pavel! Absolut niciuna! “ Dar am văzut că ai mâncat friptura de porc, era bună! Bună? Era delicioasă!

Eu nu am mâncat niciodată! Spune Petru!

Păcat! E foarte bună… afirmă Pavel. Uită, continuă Pavel te invit să cinezi cu mine. O să vezi că o să-ţi placă.

Cred că în acea seară a descoperit cât de delicioasă este o friptură bine gătită.

Dar vine următoare întâlnire, o nouă masă şi probabil că Petru se îndrepta acum către masa neevreilor, când privind peste umăr el îi vede pe câţiva dintre prezbiterii din biserica condusă de Iacov. Imediat a făcut stânga şi s-a aşezat la masa evreilor. Nu voia ca în Ierusalim să se ştie ce făcea Petru când era în vizită la Neamuri.

Pavel a observat acest lucru şi iată ce s-a întâmplat:

v.13  Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că pînă şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.

v.14  Cînd i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: ,,Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?“

Problema dragi prieteni, nu a fost nici când Petru a mâncat la masa evreilor, nici când a mâncat la masa neevreilor. Problema a fost când el s-a temut de ceea ce vor zice nişte oameni şi prin acţiunea lui îi lasă pe ceilalţi să înţeleagă că mâncare neevreilor este necurată. El lăsa să se înţeleagă că ceea ce făceau Neevreii era greşit.

Acum, aceşti fraţi veniţi de la Ierusalim erau tocmai acei legalişti care mergeau peste tot pentru a impune legea Mozaică ca practică în biserica creştinilor.

Poate o să credeţi că greşesc, dar, harul le dă acest drept. Este dreptul lor să procedeze aşa. Harul oferă libertatea de a respecta anumite reţete culinare sau anumite sărbători.

Cred că greşeala apare în momentul în care oamenii transformă această libertate oferită de har, în lege generală şi condiţie a mântuirii. Aici cred că este marea greşeală.

Cel puţin pentru câteva momente, Petru a trecut de la libertatea pe care o avea în Hristos la legea Iudaismului din nou.

Pavel trebuia să amendeze un asemenea comportament. El amenda mai degrabă inconsecvenţa şi legalismul.

Petru putea să păstreze în continuare tabieturile sale de iudeu, fără nici o problemă. Dar odată ce renunţase la ele, nu era potrivit ca numai din pricina unor oameni să revină la ele. Era un anumit mesaj pe care Petru îl comunica în acest fel.

Acesta este contextul confruntării dintre Pavel şi Petru. Din această întâmplare, Pavel trece acum la o secţiune teologică în care vorbeşte despre justificarea, îndreptăţirea prin credinţă.

Iată o primă afirmaţie a lui Pavel  în care el ia poziţie în primul rând ca Iudeu: versetul 15:

v.15  Noi sîntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri.

Era modul în care, în general, evreii îi priveau pe neevrei, pe cei dintre Neamuri, aşa cum îi numeşte Scriptura. De fapt, a fi păcătos era sinonim cu a fi dintre neamuri.

Iată acum afirmaţia lui Pavel referitoare la îndreptăţirea prin credinţă:

v.16  Totuş, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

Observaţi raţionamentul lui Pavel. Dacă un evreu pentru a fi mântuit lasă în urmă Legea pentru a crede în fiul lui Dumnezeu, de ce i se cere unuia dintre neamuri să vină sub lege?

Aceasta era de fapt şi marea întrebare a Conciliului din Ierusalim, amintit în capitolul 15 din F.A. “Trebuie aduse neamurile la ascultarea legii?”

Mulţumim că Dumnezeu i-a călăuzit pe liderii de atunci să dea acel răspuns pe care îl găsim în capitolul amintit şi care este – mântuirea vine prin har, prin credinţă!

Cred că problema este cât se poate de logic pusă.  Acum, sincer vorbind: Puteau neamurile, puteam noi, pentru că noi dintre neamuri facem parte, să fim mântuiţi datorită legii, când iudeii, primii care au avut legea au eşuat? Iudeii au avut legea timp de aproximativ 1500 de ani şi nu au fost în stare să atingă perfecţiunea exprimată în principiile legii. Atunci, întreb eu, de mai insistă acei iudei şi, firesc, anumiţi oameni astăzi, să adauge legea?

Domnul Isus a deschis epoca harului, har, dar nemeritat, acesta este modul în care noi suntem mântuiţi, prin credinţă.

Dragii mei, aceasta este o primă parte a raţionamentului lui Pavel cu privire la modalitatea în care omul este mântuit de Dumnezeu. Modalitate prin care bariera păcatului este dată la o parte din calea părtăşiei între Dumnezeu şi om.

Modalitatea prin care dreptatea divină poate fi satisfăcută, fără ca noi să murim, nu este legea, ci credinţa în cel ce a satisfăcut această dreptate murind pe cruce – Domnul Isus. Jertfa a fost adusă. Legea care cerea condamnarea a fost împlinită – de Domnul Isus. Prin credinţă devenim părtaşi acestei jertfe şi devenim copii ai lui Dumnezeu!

Este o mare onoare! S-o tratăm cum se cuvine!

Fiţi Binecuvântaţi!