Itinerar Biblic Ep. 99 Exod – cap 12:13- 51

 

Rezumat

·         Moartea întâilor născuţi.

·         Alungarea poporului din Egipt.

·         Răzgândirea lui Faraon.

 

Dragi prieteni, ascultarea de Dumnezeu este singura care poate asigura izbăvirea noastră. Nimic altceva nu poate garanta această izbăvire. Ascultarea era condiţia atât pentru evrei cât şi pentru egipteni. Atunci când egiptenii au înţeles avertizarea Domnului şi au pus la adăpost vitele şi familiile lor, ei au fost salvaţi. La fel s-a întâmplat şi acum. Acei care au acţionat împotriva obiceiurilor lor şi au urmat recomandările date poporului prin Moise şi Aron au scăpat, au fost izbăviţi. Cei care nu au ascultat, au suportat judecata pe care Dumnezeu  a adus-o asupra Egiptului şi asupra zeilor lui.

Cred că este important să reţinem acest aspect, pentru că amintirea acestui eveniment este o poruncă a Domnului. Evreii trebuia să ţină minte ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei.

Deci suntem încă  la capitolul 12 din cartea Exod, la versetul 13:

v.13  Sîngele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sîngele, şi voi trece pe lîngă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci cînd voi lovi ţara Egiptului.

v.14  Şi pomenirea acestei zile s’o păstraţi, şi s’o prăznuiţi printr’o sărbătoare în cinstea Domnului; s’o prăznuiţi ca o lege vecinică pentru urmaşii voştri.

Am citit odată o poveste cu privire la acest eveniment. Desigur ea era fictivă, nu era ceva ce este scris în Scriptură, dar ar putea fi foarte bine o situaţie reală. În această povestire era vorba despre prietenia a două familii una de evrei şi una de egipteni. Ei erau în foarte bune relaţii şi copii lor foarte buni prieteni, mai cu seamă două fetiţe care erau de aceeaşi vârstă. În povestire se spune despre familia de evrei că încercau foarte mult să copieze familia egipteană. Urau condiţia lor de robi într-o ţară străină şi voiau să trăiască asemenea stăpânilor lor. Chiar şi pe timpul urgiilor ei nu au vrut să accepte că Dumnezeu era în mijlocul acelor evenimente.

Acum când era această pregătire generală, când era mare forfotă în Gosen, familia aceasta nici nu voia să audă. Însă cele două fetiţe povesteau împreună despre zvonurile auzite.

Au povestit despre miel, despre sângele care trebuia pus la uşi, despre îngerul morţii. Au observat, de asemenea că familiile lor nu făceau nici o pregătire. Fetiţa egipteană a povestit părinţilor ei ce a discutat cu prietena ei. Chiar şi ei văzuseră ce făcuse Dumnezeu în ultima vreme, aşa că au făcut după cum ceruse Dumnezeu.

Familia de evrei însă a refuzat cu încăpăţânare să asculte de Domnul. Ei nu voiau să se identifice cu fraţii lor.

În cele din urmă a venit îngerul morţii. Semnul lui nu era naţionalitatea, nu era condiţia socială, nu era limba vorbită, era sângele, era credinţa. Familia egipteană a fost scutită, pentru că crezuse. În familia evreilor era jale.

Încă o dată trebuie să spun, că izbăvirea nu este o problemă de tradiţie, sau de obârşie ci una de credinţă şi de ascultare de Domnul. Nu întâmplător, Dumnezeu le cere să păstreze mereu vie amintirea acestei zile.

v.15  Timp de şapte zile, veţi mînca azimi. Din cea dintîi zi veţi scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mînca pîne dospită, din ziua întîi pînă în ziua a şaptea, va fi nimicit din Israel.

v.16   În ziua dintîi veţi avea o adunare de sărbătoare sfîntă; şi în ziua a şaptea,

veţi avea o adunare de sărbătoare sfîntă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele acelea; veţi      putea numai să pregătiţi mîncarea fiecărui ins.

v.17  Să ţineţi sărbătoarea azimilor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege vecinică pentru urmaşii voştri.

v.18  În luna întîi, din a patrusprezecea zi a lunii, seara, să mîncaţi azimi, pînă în seara zilei a douăzeci şi una a lunii.

   Era necesar ca evreii să reţină această zi. Ea avea o foarte mare însemnătate pentru ei. Ea va deveni peste veacuri ceea care va ţine vie conştiinţa lor naţională de popor ales al lui Dumnezeu. Atunci când vor avea  de înfruntat vremuri dificile, sărbătorirea acestei zile va reaprinde în ei speranţa izbăvirii şi refacerii.

Cred că este necesar ca şi noi să ne aducem mai des aminte de ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi. Izbăvirea venită prin jertfa Lui de pe Golgota are o valoare a cărei estimare nu cred că poate fi făcută cu obiectivitate acum. Numai cine înţelege preţul vieţii poate să-şi formeze o idee despre ceea ce înseamnă jertfa Domnului Isus.

Dar de ce era atât de important ca ei să nu mănânce pâinea dospită?

Păi, aluatul este un simbol al răului. Modul în care aluatul acela afectează întreaga dospeală, reprezintă modul în care păcatul odată intrat în viaţa omului şi păstrat acolo va afecta întreaga lui fiinţă.

În Evanghelia după Matei, la capitolul 13 ne este redată o pildă în care o femeie, ia o bucată de aluat pe care o aşează în plămădeala ei.

În scurt timp acesta dospeşte şi afectează întreaga plămădeală. În acea parabolă, făina reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul căruia se pune aluatul (simbolizând răul). În scurtă vreme Cuvântul este alterat. Nici nu este deci ce mirare că unii folosesc Cuvântul lui Dumnezeu pentru tot felul de învăţături înşelătoare. Ei au lăsat aluatul acestei lumi să pătrundă în inimile lor.

Pâinea nedospită nu este gustoasă. Sunt mulţi cei cărora nu le place Cuvântul lui Dumnezeu, nu vor să-l studieze.

În ceea ce priveşte celebrarea acestei sărbători pe parcursul timpului ea a devenit o singură sărbătoare şi nu se consideră că Paştele poate fi separat de această sărbătoare a pâinii nedospite.

În cea de a 14-a zi a lunii, începea sărbătoarea pâinii nedospite şi ea dura pentru toată săptămâna. În tot timpul acesta familiilor nu le era îngăduit să păstreze măcar o urmă de aluat în casă.

v.18  În luna întîi, din a patrusprezecea zi a lunii, seara, să mîncaţi azimi, pînă în seara zilei a douăzeci şi una a lunii.

v.19  Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mînca pîne dospită, va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş.

v.20  Să nu mîncaţi pîne dospită; ci, în toate locuinţele voastre, să mîncaţi azimi.“

Dar să ne întoarcem la ziua 14-a, ziua judecăţii:

v.21 Moise a chemat pe toţi bătrînii lui Israel, şi le-a zis: ,,Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi junghiaţi Paştele.

v.22  Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sîngele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stîlpi ai uşii cu sîngele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă pînă dimineaţa.

v.23  Cînd va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sîngele pe pragul de sus şi pe cei doi stîlpi ai uşii, Domnul va trece pe lîngă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

De acum trecea timpul pregătirii pentru popor şi se apropia ziua în care Dumnezeu va derula ultimul episod a judecăţii Sale asupra Egiptului. Moise dă ultimele instrucţiuni poporului. Ei trebuia să fie foarte atenţi la tot ceea ce le spunea Moise. Fiecare detaliu era important.

Dar nu numai pentru acum trebuia ei să respecte ceea ce instituia Domnul. Sărbătoarea aceasta trebuia să rămână în memoria lor. Motivul? Domnul Isus era vestit prin aceasta. Jertfa lui va fi aceea care va aduce peste veacuri izbăvirea pentru întreaga omenire:

v.24  Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac.

v.25  Cînd veţi intra în ţara, pe care v’o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfînt.

v.26  Şi cînd vă vor întreba copiii voştri: ,Ce însemnează obiceiul acesta?`

v.27  să răspundeţi: ,Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lîngă casele copiilor lui Israel în Egipt, cînd a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre.“ Poporul s’a plecat, şi s’a închinat pînă la pămînt.

v.28  Şi copiii lui Israel au plecat, şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.

Dragii mei de acum timpul pregătirilor era trecut. Acesta era ceasul al doisprezecelea. Cei care au crezut în ceea ce le spuse Moise şi Aron din partea Domnului erau pregătiţi pentru întâlnirea cu îngerul. Ei vor vedea îndurarea Domnului. Pentru ceilalţi va fi începutul plânsului.

v.29 La miezul-nopţii, Domnul a lovit pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, dela întîiul-născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, pînă la întîiul-născut al celui închis în temniţă, şi pînă la toţi întîii-născuţi ai dobitoacelor.

v.30  Faraon s’a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi Egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.

Aceasta este cea din urmă plagă, sau urgie care se abate  asupra Egiptului. Diferenţa este că de această dată nimeni nu a mai putut scăpa dacă nu a îndeplinit cerinţele Domnului. Dacă la ultimele trei urgii, ţinutul Gosen a fost ocrotit de data aceasta nu a mai fost ocolit. Indiferent că a fost vorba despre evrei, sau despre egipteni, oricine nu a crezut în ceea ce spusese Domnul şi nu a respectat ceea ce spuse El cu privire la sângele care trebuia pus la uşă s-a întâlnit cu îngerul morţii.

Dragi prieteni, pentru noi oamenii încă mai este un timp de pregătire. Oricine nu foloseşte acest timp pentru a se lăsa curăţit în sângele Mântuitorului,  în ziua hotărâtă de Dumnezeu, se va întâlni şi El cu judecata lui Dumnezeu.

Faraon nu mai era acum doar martor la ţipetele de durere ale poporului. Chiar în casa lui murise întâiul născut, cel care trebuia să ocupe tronul lui după el. Acum abia era şi el convins de faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al cărui cuvânt se împlineşte pentru că El este Domnul, cel care există prin Sine însuşi, Cel care nu are nevoie de nimeni altcineva.

Nici nu mai stă Faraon pe gânduri şi nici nu mai aşteaptă măcar dimineaţa pentru a da ochii cu Moise. În acea noapte trimite după el:

v.31  În aceeaş noapte Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: ,,Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă să slujiţi Domnului, cum aţi zis.

v.32  Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă, şi binecuvîntaţi-mă.“

Observaţi că nu mai are Faraon tendinţa de a negocia cu Moise în ceea ce privea plecare. Până atunci, mereu avea câte o condiţie. Fie solicita să plece numai bărbaţii fără familiile lor, fie numai poporul fără animalele lor. Acum îi scoate aşa cum au cerut ei, aşa cum le-a spus Domnul.

Chiar poporul întreg îi zoreau acum să plece din ţară.

v.33  Egiptenii zoreau poporul, şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: ,,Altfel, toţi vom pieri.“

Numai că poporul avea anumite reguli de respectat. Ei aşteptaseră momentul acesta cu nerăbdare, dar nu putea pleca oricum:

v.34  Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine, şi le-au pus pe umeri.

  1. 35 Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.

v.36  Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor, cari le-au împlinit cererea. Şi astfel au jăfuit pe Egipteni.

Acesta este felul în care începe plecarea acestui popor, care exista numai prin îndurarea lui Dumnezeu, care supravieţuise unei robii crunte numai prin grija lui Dumnezeu. Acum, pleca tot prin grija şi intervenţia lui Dumnezeu.

Interesant este că nu pleacă singuri din Egipt. Foarte mulţi oameni s-au luat după ei. Oare din ce motiv?

v.37 Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni cari mergeau pe jos, afară de copii.

v.38  O mulţime de oameni de tot soiul s’au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.

v.39  Cu plămădeala, pe care o luaseră din Egipt şi care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat; căci fuseseră izgoniţi de Egipteni, fără să mai poată zăbovi, şi fără să-şi ia merinde cu ei.

Oamenii aceştia care se luaseră după evrei nu erau parte a poporului evreu. Unii dintre ei proveneau din căsătoriile mixte dintre egipteni şi evrei. Alţii fuseseră spectatori la ceea ce făcuse Dumnezeu în mijlocul egiptenilor şi veneau să vâneze binecuvântări.

Spun aceste lucruri pentru că aşa cum o să vedem în cartea Numeri ei sunt sursa multor probleme în mijlocul poporului.

Plecarea poporului fusese exact cum o prevăzuse Domnul. Egiptenii speriaţi i-au scos în grabă din ţară pentru că nu mai voiau să aibă de a face cu ei.

Poporul înţelegea de acum că Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu şi El are toate lucrurile în mâinile lui iar zeii Egiptului nu i se pot opune.

v.40  Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.

v.41  Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului.

v.42  Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentrucă atunci i-a scos din ţara Egiptului; noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor.

Patru sute de ani a stat poporul în acea robie. În momentul în care veniseră acolo aduşi de Iosif fuseseră numai 70 de persoane. Acum erau peste şase sute de mii. Chiar şi acest lucru era o minune a Domnului. În condiţiile în care au fost ţinuţi, prin greutăţile prin care au trecut, se poate spune că numai Dumnezeu a fost cu ei, încât au ajuns la acest număr. Să ne amintim numai că la un moment dat Faraon dăduse ordin ca toţi copii de parte bărbătească să fie omorâţi.

Este deci clar că Dumnezeu a fost cu ei în tot acest timp cât s-au aflat în robie.

Acum  Dumnezeu îi scotea din robie. De acum le va da o ţară a lor, ţară pe care a promis-o lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov. Fiecăruia dintre ei, Dumnezeu i-a făcut această promisiune, a reînnoit-o şi a fost o parte a legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ei. Acum, Dumnezeu se ţinea de promisiune.

Dar în acelaşi timp, el anunţa de acum o promisiune pentru întreaga lume. Prin această eliberare din Egipt, Dumnezeu anunţa marea eliberare de păcat.

Toate elementele prezentate de Dumnezeu aici nu fac altceva decât să anunţe ceea ce avea să facă Dumnezeu peste veacuri prin Domnul Isus.

Iată de ce este important să privim cu atenţie la ceea ce a făcut Dumnezeu atunci cu poporul evreu. Deocamdată această sărbătoare era numai pentru ei, dar curând ea va fi pentru noi toţi:

v.43  Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: ,,Iată porunca privitoare la Paşte: niciun străin să nu mănînce din ele.

v.44  Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, şi apoi să mănînce din ele.

v.45  Veneticul şi simbriaşul să nu mănînce.

v.46  Să nu le mănînce decît într’o singură casă; să nu luaţi deloc carne afară din casă, şi să nu zdrobiţi niciun os.

v.47  Toată adunarea lui Israel să facă Paştele.

v.48  Dacă un străin, care va locui la tine, va vrea să facă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, şi va fi ca şi băştinaşul; dar niciun netăiat împrejur să nu mănînce din ele.

v.49  Aceeaş lege va fi pentru băştinaş ca şi pentru străinul, care va locui în mijlocul vostru.“

v.50  Toţi copiii lui Israel au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.

Pentru că au făcut aşa cum zisese Domnul, Dumnezeu îşi împlineşte promisiunea faţă de ei:

v.51  Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştile lor.

De mult visaseră evreii la această zi. Adesea au ajuns desnădăjduiţi, descurajaţi şi nu ştiau dacă nu cumva Dumnezeu uitase de ei şi de promisiunile pe care le făcuse strămoşilor lor. Dar iată că acum venise vremea.

Vedeţi, Dumnezeu are timpul său în care acţionează. Credinţa mea este că acesta este întotdeauna cel mai bun timp. Nu când vrem noi. Nu când ni se par nouă cele mai bune circumstanţe. De ce este cel mai bun? Este cel mai bun pentru că El este cel care are controlul asupra tuturor evenimentelor. Nimeni nu cunoaşte lucrurile mai bine ca El. Nimeni nu cunoaşte inimile oamenilor mai bine ca El.

Apoi, Dumnezeu nu este dependent de timp. El este în afara timpului. Ceea ce pentru noi reprezintă o succesiune de evenimente, pentru Dumnezeu sunt întâmplări cunoscute.

Iată de ce cred că Dumnezeu are întotdeauna cel mai bun timp de acţiune. Niciodată prea târziu, niciodată prea devreme.

Acum, dragi prieteni, dacă privim puţin înapoi, la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a-i scoate pe Evrei din Egipt, s-ar putea să avem impresia că este puţin cam crud tratamentul pe care Dumnezeu l-a aplicat egiptenilor. Dar este oare? Cred că este bine folosit cuvântul impresie, pentru că este punctul nostru de vedere. Iar în punctul nostru de vedere nu îşi găsesc locul termeni ca păcat şi judecată.

Dumnezeu a judecat pe egipteni prin acele urgii. Ei păcătuiseră. Meritau pedeapsa. Să nu uităm că de fiecare dată Dumnezeu a oferit şansa izbăvirii.

Dragii mei nu ne place să recunoaştem că păcătuim. Găsim termeni, care să substituie acest lucru. Nu ne place să recunoaştem că este vorba despre păcat pentru că el implică judecata.

Dragi prieteni, trebuie să înţelegem că fără izbăvire suntem sub puterea judecăţii. Deci nu este vorba despre faptul că Dumnezeu ne judecă sau nu. Noi suntem sub judecată.

Dacă nu acceptăm izbăvirea nu ne putem eschiva.