Itinerar Biblic Ep. 95 Exod – cap. 7

 

Rezumat 

  • Toiagul lui Moise transformat în şarpe.
  • Puterea magicienilor egipteni.
  • Prima urgie transformarea apei în sânge.

Dragi prieteni, unul din lucrurile de care cei mai mulţi dintre noi au nevoie este răbdarea. Avem nevoie de răbdare în relaţiile dintre noi, avem nevoie de răbdare în cele mai multe din împrejurările vieţii. Dar avem nevoie de răbdare mai cu seamă în ceea ce priveşte promisiunile lui Dumnezeu.

Vedeţi, nu este vorba că Dumnezeu este grabnic la promisiuni şi zăbavnic la împlinire. Nu este vorba despre aşa ceva. Domnul nu este încet în împlinirea promisiunilor sale. Numai că aceste binecuvântări promise de Dumnezeu sunt de cele mai multe ori foarte complexe şi fie noi înşine, fie cei din jurul nostru, nu avem starea necesară primirii unor astfel de binecuvântări.

Dumnezeu promisese lui Moise şi poporului că îi va scoate din Egipt. Însă după prima cerere pe care ei o fac lui Faraon, privind plecarea lor, condiţiile lor se înrăutăţesc dramatic. Poporul, în frunte cu Moise sunt descurajaţi. Este nevoie ca Dumnezeu să le dea din nou asigurări că totul va fi bine şi cuvintele Sale se vor împlini. Moise însuşi are nevoie de noi asigurări din partea lui Dumnezeu.

Partea frumoasă este aceea că Dumnezeu nu le respinge cererile lor. El le aduce noi asigurări că ceea ce a promis se va împlini.

Chiar Moise este mângâiat şi întărit. Atunci când poporul nu vrea să-l accepte, Dumnezeu aduce aminte poporului că el este un evreu, un evreu din seminţia lui Levi, pe care El l-a ales pentru această importantă slujbă-scoaterea poporului din Egipt.

Deci, dragii mei Dumnezeu are răbdare cu noi. Noi trebuie să ne cultivăm răbdarea. Răbdarea este direct legată de credinţă. Trebuie să credem că ceea ce promite Dumnezeu El şi face.

Să vedem deci modul în care Dumnezeu îi convinge pe evrei de lucrul acesta şi desigur şi pe noi.

Suntem la capitolul 7 al cărţii Exod. Este locul unde începe lupta lui Dumnezeu cu zeii Egiptului. Moise are parte de primele experienţe cu puterea lui Dumnezeu.

Trebuie remarcat încă de la început faptul că Dumnezeu vrea să facă clar pentru Israel că El şi nu Moise este cel care va elibera poporul din robie.

Apropo, poate că acesta este unul din motivele pentru care este dificil pentru Dumnezeu să manifeste puterea sa în Biserică. Mereu se găsesc persoane care îşi arogă meritele pentru ceea ce face Dumnezeu iar El este dat la o parte. Atunci când noi oamenii ne alocăm toate meritele pentru ceea ce face Domnul, braţul Său puternic nu se mai vede. Este nevoie ca elementul uman să stea la dispoziţia Lui dar să recunoască limitele pe care le are. Apostolul Pavel spunea cu privire la capacitatea omului următoarele:

v.18,19 „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pămîntească, pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n’am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! „

Este ceea ce spune Pavel. Deci, acest mare apostol, folosit de Dumnezeu într-un mod extraordinar ne dă aici definiţia succesului misiunii sale recunoaşterea intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa lui. El recunoaşte că nu talentele lui au adus asemenea binecuvântări în misiunea lui. Dacă ar fi fost după aceste abilităţi personale, el spune că nimic nu s-ar fi întâmplat pentru că nimic bun nu locuieşte în El.

Chiar în ceea ce-l priveşte pe Moise este nevoie ca Dumnezeu să facă acelaşi lucru. Nu abilităţile de lider ale lui Moise vor fi acelea care vor aduce eliberarea pentru poporul evreu. De fapt el nici nu se mai poate descurca fără Aron. Dumnezeu îl aduce şi pe Aron în echipă pentru a nu fi meritul unuia singur ci al unei echipe.

Dar să ne apropiem de această echipă pe care Dumnezeu o trimite din nou înaintea lui Faraon.

v.1 Domnul a zis lui Moise: ,,Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău.

Cred că este cea mai minunată definiţie dată vreodată unui profet. Moise va fi Dumnezeu pentru Faraon. Este reprezentarea totală. Este învestitura totală. Aron va fi purtătorul de cuvânt al lui Moise. Aron va fi profetul. Profetul este cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu, cel care aduce mesajul lui Dumnezeu poporului. Profetul este, în ceea ce priveşte misiunea, opusul preotului. Profetul este cel care merge în prezenţa lui Dumnezeu şi apoi vine la oameni cu mesajul primit. Preotul este cel care vine de la oameni înaintea lui Dumnezeu aducând problemele şi păcatele lor.

Preotul nu vorbeşte pentru Dumnezeu şi nici profetul nu poate spune mesajul oamenilor. Profetul trebuie să-l reprezinte pe Dumnezeu. Aron trebuie să-l reprezinte pe Moise atât înaintea oamenilor cât şi înaintea lui Faraon.

Dar în ceea ce-l priveşte pe Moise, el va aduce mesajul pe care Dumnezeu i-l va porunci:

v.2  Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.

v.3  Eu voi împietri inima lui Faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.

Moise nu venea cu mesajul propriu nici cu efecte speciale proprii. Aici era mesajul şi mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu este stăpânul absolut al acestui univers, este stăpânul tuturor fiinţelor şi nimic nu-i poate sta în cale. Nici măcar inima omului.

Cred că ceea ce ne spune acest verset este foarte important de reţinut. Faptul că Dumnezeu împietreşte inima lui Faraon înseamnă că El poate şi despietri inima omului. Aceasta ne spune ceva despre Dumnezeu. Ne spune că nu inima noastră, nu voinţa noastră îl împiedică pe Dumnezeu să ne atragă la El. Nimic nu l-ar putea împiedica să ne facă să-l urmăm pe El. Numai că El ne respectă ca fiinţe libere, fiinţe care au posibilitatea să aleagă. Adică El lasă la altitudinea noastră dacă îl urmăm sau nu pe El. Cum nu i-a fost greu să influenţeze deciziile lui Faraon nu-i va fi greu să o facă cu fiecare dintre noi. Dar este alegerea Lui să nu o facă.

Dar ce înseamnă că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon. În ce mod s-a petrecut aceasta?  Era Faraon un om bun care voia să facă ceva pentru evrei iar Dumnezeu nu-l lasă pentru că vrea să dovedească puterea Lui? Dacă acesta este modul în care înţelegem lucrurile, cred că trebuie să-l corectăm. Cuvântul folosit pentru a descrie această situaţie este unul care mai poate însemna şi a răsuci,a stoarce. Este acţiunea de a răsuci o funie, a stoarce o haină. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a făcut decât să-l ajute pe Faraon să scoată ceea ce era în inima lui.

Faraon era un om politic. Probabil de la cei ca el au moştenit politicienii moderni arta de a spune altceva decât ceea ce gândesc sau cred. Faraon nu voia să piardă avantajele pe care le avea din înrobirea Evreilor. În acelaşi timp voia şi să pară un conducător binevoitor, care evită o posibilă răscoală a evreilor. Ei bine, Dumnezeu îl va aduce în situaţia în care va arăta ce este cu adevărat în inima lui. Dumnezeu îi atrage atenţia că nu poţi spune un lucru şi să faci altul.

Aceasta este minciună, este înşelătorie, este măsură dublă. Toate acestea ne spune Scriptura, este o urâciune înaintea Domnului.

Dragi prieteni este o lecţie şi pentru noi. Nu putem să ne prefacem. Poate îi inducem în eroare pe cei din jurul nostru, dar în nici un caz nu-l putem induce în eroare pe Dumnezeu. El ştie ce este dincolo de cuvintele noastre, de măştile pe care ni le punem, pentru că El cunoaşte cel mai bine inimile noastre.

Chiar dacă acum Dumnezeu nu acţionează pentru demascarea noastră, va fi o zi în care totul va fi dat pe faţă. Numai cei care vor fi curăţiţi şi înnoiţi prin Domnul Isus Hristos vor fi absolviţi de orice vină care le va fi cu desăvârşire uitată.

În ceea ce priveşte neascultarea, ea va fi răsplătită prin acţiunea mâini puternice a lui Dumnezeu:

v.4  Totuş Faraon n’are să v’asculte. Apoi Îmi voi întinde mîna asupra Egiptului, şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi.

v.5  Egiptenii vor cunoaşte că Eu sînt Domnul, cînd Îmi voi întinde mîna asupra Egiptului, şi cînd voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.“

Cu alte cuvinte, dacă acela va fi un timp în care Faraon va fi prezentat aşa cum era el în realitate, şi Dumnezeu va prezenta puterea Lui infinită iar oamenii vor cunoaşte cine este adevăratul Dumnezeu.

Moise şi Aron se pare că nu mai au nevoie de o altă lecţie pentru a asculta şi împlini ceea ce spusese Dumnezeu.

v.6  Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut.

v.7  Moise era în vîrstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani, cînd au vorbit lui Faraon.

Observaţi cu ce exactitate îşi amintesc ei aceste experienţe. Tot aici aflăm care era diferenţa de vârstă între Moise şi Aron.

Oricum, comunicarea lor cu Dumnezeu începe să funcţioneze din ce în ce mai bine.

v.8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron:

v.9  ,,Dacă vă va vorbi Faraon, şi vă va zice: ,Faceţi o minune!` să zici lui Aaron: ,Ia-ţi toiagul, şi aruncă-l înaintea lui Faraon. Şi toiagul se va preface într’un şarpe.“

Odată ajunşi în faţa lui Faraon, acesta le cere să prezinte scrisorile lor de acreditare. Desigur este o metaforă. Oricum, El le cere să demonstreze că sunt investiţi cu autoritatea de a se adresa lui Faraon.

Nu-l cunoştea Dumnezeu pe Faraon? Ba da! Foarte bine. Dacă Moise şi Aron nu puteau demonstra ceea ce le ceruse el nici nu ar mai fi stat de vorbă cu ei. Putea foarte uşor să îi alunge de acolo.

Dar Dumnezeu cunoştea foarte bine ce va vrea Faraon. Vedeţi, când cunoşti inima cuiva nu este deloc greu să prevezi acţiunile lui. Dumnezeu cunoştea inima lui Faraon, aşa cum o cunoaşte pe a fiecăruia dintre noi, şi de aceea poate fi atât de uşor să anticipeze acţiunile pe care le facem.

Moise şi Aron au fost nu doar trimişi înaintea lui Faraon, dar au fost şi echipaţi pentru aceasta. În momentul în care Faraon le cere un semn care să certifice calitatea lor de ambasadori, Aron îşi aruncă toiagul în faţa lui Faraon. În acel moment toiagul lui se preface în şarpe:

v.10  Moise şi Aaron s’au dus la Faraon, şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s’a prefăcut într-un şarpe.

Acesta este un semn al autorităţii. Toiagul era un semn al autorităţii bărbatului. Prin această transformare se demonstra că este vorba despre însoţirea puterii lui Dumnezeu.

Acum se petrece ceva interesant. Faraon, este un bun politician. El ştie foarte bine că odată ce autoritatea lor era pusă sub semnul întrebării putea să nu le mai satisfacă nici o cerere. De aceea cheamă magii Egiptului care să reproducă ceea ce făcuse Aron.

Dar înainte de a ne ocupa de ei vreau să observăm un anumit aspect. Toiagul lui Aron aruncat la pământ se transformă în tannim. Acest cuvânt poate însemna şi reptilă mare, sau crocodil. Tot în Exod la capitolul 4, versetul 3, acolo unde este vorba despre întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu în deşert, când şi toiagul lui este transformat, cuvântul folosit este nahash, ceea ce este o referire clară la şarpe.

Deci, se pare că nu este vorba despre aceeaşi minune pe care Dumnezeu i-a oferit-o lui Moise pentru a demonstra în faţa bătrânilor din Israel că este trimis de Domnul. De această dată reptila este mult mai mare şi înfricoşătoare.

Acum nici nu ar fi de mirare, dacă avem în vedere faptul că Nilul era plin de crocodili, şi adesea aceştia ieşeau pe uscat nestingheriţi.

Vom vedea, pe măsură ce vom trece prin plăgile sau urgiile ce vin asupra Egiptului, că Dumnezeu se ocupă în mod special de această zonă a zoologiei. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este acela că cei mai mulţi dintre zeii Egiptului erau de origine animală. Erau fie animale mari, ca boul Apis, fie diferite insecte.

Mult mai târziu în timp apostolul Pavel are o observaţie interesantă cu privire la aceste lucruri. O găsim în Epistola către Romani la capitolul 1, versetele 22, 23:

v.22  S’au fălit că sînt înţelepţi, şi au înebunit;

v.23  şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într’o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare.

Probabil aţi observat cum sunt numiţi magii egipteni: înţelepţi. Ei credeau că sunt înţelepţi şi pot manipula totul prin zeităţile lor. Ei aveau tendinţa de a simboliza totul. Privind la lucrările de artă rămase din acele vremuri putem să ne convingem şi mai bine de acest lucru. Ei luau idei mai mult sau mai puţin abstracte şi le asociau cu câte o imagine. Ei aveau zeităţi care reprezentau aproape toate formele de viaţă. Religia lor era politeistă. Pe de o parte ei credeau în existenţa unui Dumnezeu absolut, creator al tuturor lucrurilor. Problema era aceea că ei considerau pe acest Dumnezeu mult prea mare pentru a se ocupa de lucrurile acestei lumi. Ei considerau că El a oferit conducerea acestei lumi unei armate întregi de zei şi duhuri bune şi rele.

Într-un anume sens este şi ceea ce găseşte Pavel, la sute de ani distanţă în celebra cetate Atena. Printre mulţimile de altare închinate diferitelor zeităţi, Pavel găseşte un altar închinat unui zeu necunoscut.

Cred că aceste aspecte ne relevă câteva aspecte importante. Unul ar fi acela că noi oamenii avem această nevoie interioară de a ne închina, de a crede. Un alt aspect este acela că printre mulţimea de lucruri la care se închină oamenii, este o căutare a unui Dumnezeu. Un alt aspect este legat de faptul că oamenii nu au o atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi din această cauză ajung să se închine altor lucruri şi nu lui Dumnezeu. Ei nu acceptă ceea ce Dumnezeu oferă ca revelaţie, ca informaţie despre El, ci îşi aleg ei ce vor cu privire la divinitate. Nu trebuie să neglijăm aici nici contribuţia diavolului care vrea să-i ţină pe oameni în întuneric.

Acum, aşa cum spuneam, şi magii egipteni reuşesc să reproducă minunea săvârşită de Aron:

v.11  Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.

Cred că cel mai bine este să spunem că ei au imitat ce a făcut Aron. De unde venea puterea lor? Cine era stăpânul lor? Din moment ce se împotriveau lucrurilor făcute de Dumnezeu se poate spune că ei serveau Diavolului. Şi Pavel confirmă acest lucru:

v.8  După cum Iane şi Iambre s’au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii cari sînt stricaţi la minte şi osîndiţi în ce priveşte credinţa.

Oamenii aceştia se împotriveau adevărului. Prin contrafacerile lor se împotriveau lui Dumnezeu. Ei aduceau în atenţia oamenilor nu pe Cel ce crease totul ci creaturile Lui.

Crocodilul, pentru că este ceea ce au făcut şi ei din toiegele lor, era unul din animalele venerate în Egipt. Erau câteva zeităţi reprezentate de aceste animale. Vedeţi care este încercarea diavolului? El încearcă să arate că Dumnezeu nu este nici pe departe aşa cum spune că este.

Dragii mei este strategia lui de veacuri şi nu o va schimba. El va încerca mereu să pună la îndoială cuvintele şi autoritatea lui Dumnezeu. Însă nu va reuşi. Chiar dacă reuşeşte pentru moment, nu va reuşi să facă acest lucru la nesfârşit. Pavel spune despre cei doi:

v.9  Dar nu vor mai înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni.

Nebunia lui va fi în cele din urmă arătată. Nimic din ceea ce face El nu poate depăşi ceea ce face Dumnezeu. Specific diavolului este falsul. Observaţi numai ce se întâmplă mai departe:

v.12  Toţi şi-au aruncat toiegele, şi s’au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.

Toiagul lui Aron a înghiţit pe celelalte. Cu alte cuvinte, crocodilul lui Aron i-a înghiţit pe ceilalţi. De ce? Pentru că ceea ce face Dumnezeu poartă amprenta Lui şi nimic nu poate distruge ceea ce face El.

Deşi asistă la aceste evenimente, Faraon rămâne cu inima împietrită. Cu toate că vede clar mâna lui Dumnezeu el rămâne cu hotărârea neschimbată:

v.13  Inima lui Faraon s’a împietrit, şi n’a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

v.14 Domnul a zis lui Moise: ,,Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.

Dar dacă inima lui Faraon este împietrită Dumnezeu are încă mijloace să lucreze la despietrirea ei. Acum urmează prima mare urgie.

v.15 Du-te la Faraon dis de dimineaţă, cînd are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul rîului. Să-ţi iei în mînă toiagul, care a fost prefăcut în şarpe,

v.16 şi să zici lui Faraon: ,Domnul, Dumnezeul Evreilor, m’a trimes la tine, să-ţi spun: ,Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie. Dar iată că pînă acum n’ai ascultat.`

v.17 Acum, aşa vorbeşte Domnul: ,Iată cum vei cunoaşte că Eu sînt Domnul. Am să lovesc apele rîului cu toiagul din mîna mea; şi ele se vor preface în sînge.

v.18 Peştii din rîu vor pieri, rîul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă Egiptenilor să bea din apa rîului.“

v.19 Domnul a zis lui Moise: ,,Spune lui Aaron: ,Ia-ţi toiagul, şi întinde-ţi mîna peste  apele Egiptenilor, peste rîurile lor, peste pîraiele lor, peste iazurile lor, şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sînge; şi va fi sînge în toată ţara Egiptului, atît în vasele de lemn cît şi în vasele de piatră.“

v.20 Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul, şi a lovit apele rîului, subt ochii lui Faraon şi subt ochii slujitorilor lui; şi toate apele rîului s’au prefăcut în sînge.

v.21 Peştii din rîu au pierit, rîul s’a împuţit, aşa că Egiptenii nu mai puteau să bea apa rîului, şi a fost sînge în toată ţara Egiptului.

Ce imagine apocaliptică! Dar nu cred că este imagine mai potrivită pentru ceea ce se va întâmpla cu cei ce vor rămâne cu inima împietrită faţă de oferta de iertare pe care o face Dumnezeu.

Prin această urgie era atacat zeul fertilităţii şi prosperităţii. Nilul era de fapt viaţa Egiptului. Aceasta era zona ceea mai bogată şi fertilă. În ea îşi puneau Egiptenii toată nădejdea.

Dumnezeu le arată acum, că singura nădejde veritabilă este cea pusă în El.

Magicienii imită şi ei cea a făcut Moise şi Aron, dar ce fac ei nu aduce decât un plus de distrugere.

Dragii mei, Dumnezeu are mijloace de convingere dacă vrea. Însă în dragostea Lui El ne arată numai ce am putea păţi. El ne arată ce ar putea face dacă ar vrea. Însă, cu toate acestea el lasă la latitudinea noastră alegerea Lui. Ce voce ascultăm? Suava voce a celui ce iubeşte sau vocea de gheaţă a înşelătorului. Grijă mare.