Itinerar Biblic Ep. 85 Matei cap. 26:28-75

Rezumat

  • Rugăciunea din Gheţimani.
  • Prinderea lui Isus.
  • Lepădarea lui Petru,
  • Judecata lui Isus

Dragi prieteni, atunci când ne gândim la ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi, inima noastră ar trebui să fie plină de recunoştinţă, pentru o onoare deosebită pe care El ne-a făcut-o.

Onoare pentru că Domnul Isus ne-a făcut părtaşi la jertfa Lui, jertfă pentru ispăşirea păcatelor noastre.

Această părtăşie a fost şi este exprimată de cina pe care Domnul Isus a lăsat-o ca un act special pentru viaţa bisericii.

În seara în care a fost vândut. Domnul Isus s-a întâlnit cu ucenicii pentru a comemora împreună paştele evreilor. Nu este întâmplător actul Domnului Isus dacă ne aducem aminte de ceea ce a făcut Dumnezeu atunci.

Pe vremea când s-a început pentru prima dată sărbătorirea paştelor, evreii erau robi în ţara Egiptului. Dumnezeu lucra într-un mod extraordinar în mijlocul lor. Moise fiind cel pe care îl folosea Dumnezeu pentru scoaterea poporului din robie. În câteva rânduri au primit aprobarea din partea lui Faraon pentru a pleca şi apoi se răzgândea în ultimul moment şi îi întorcea din drum.

Însă într-una din zile Dumnezeu le dă evreilor o poruncă cu totul aparte. Fiecare dintre ei trebuia să ia un miel, să-l taie şi cu sângele acela să ungă stâlpii unşilor. Acel sânge era un semn. Dumnezeu a trimis îngerul morţii pentru toţi întâii născuţi din Egipt. Acest înger nu întreba dacă este vorba de o familie de evrei sau una de egipteni. Semnul pentru el era sângele. Acolo unde era acest semn însemna că Dumnezeu răscumpărase familia aceea. Oricine nu avea acest semn avea de-a face cu acel înger al Domnului care lua pe orice întâi născut din casa lui Faraon până la cel din urmă din Egipt.

Dragii mei, ne putem oare imagina ce a fost acolo? Câte familii erau îndurerate? Câte nu şi-au spus oare: „Era atât de simplu! Şi eu puteam să pun sânge la uşă!”.

Dragii mei, Domnul Isus în acea seară, a dat ucenicilor paharul cu rodul viţei spunându-le că acela simboliza sângele lui care va curge pentru iertarea păcatelor.

Dar mai spune şi că este sângele unui nou legământ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu încheie un nou legământ cu omenirea. Primul legământ era făcut cu poporul evreu. Domnul pecetluise cu acel sânge pe poporul legământului. Acum, nu mai este vorba numai de poporul evreu. De acum, Domnul Isus venise să deschidă calea tuturor către mântuire. De acum, oricine putea beneficia de această protecţie a sângelui.

Vedeţi şi atunci, la fel ca şi acum, este vorba de credinţă. Era nevoie de credinţă pentru a unge stâlpii uşilor cu sânge. Oricine nu o făcea, avea să regrete amarnic. Dar oricine credea în ceea ce spusese Dumnezeu prin Moise avea să se bucure foarte mult.

Dragii mei, Domnul Isus le spune ucenicilor şi ne spune şi nouă că sângele lui este garanţia noului legământ pe care Dumnezeu îl face cu oamenii. Aşa cum pentru cei din vechime a fost o garanţie pentru viaţa lor, va fi la fel şi pentru noi.

Dar un alt aspect legat de cină este cel al părtăşiei. Ioan este cel care descrie în detaliu atmosfera cinei din acea seară. Ucenicii avuseseră o dispută legată de cine o să fie cel mai mare între ei, după ce Domnul va pleca.. În acest context, Domnul Isus ia un lighean cu apă rece şi trece pe la fiecare pentru a-i spăla picioarele, dându-le o nouă lecţie în ceea ce privea genul de relaţie dintre ei. Este vorba despre părtăşie. În cadrul Bisericii, preocuparea nu trebuie să fie cine este mai mare, ci cum se poate sluji mai bine.

Mai târziu, când deja Biserica era instituită, Pavel se adresa bisericii din Corint şi în legătură cu cina le atrăgea atenţia că ei o foloseau ca pe un ritual ale cărui principii le nesocoteau tocmai prin trăirea lor.

Cina nu este un ritual ezoteric, mistic, ci este o afirmare a principiilor care duc tocmai la izbăvirea noastră. În acelaşi domeniu al părtăşiei, cred că apogeul ei este atins tocmai de această împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului Isus. Cu alte cuvinte, nu mai este nevoie de frângerea trupului şi sângelui nostru pentru El, Domnul Isus, ne-a făcut şi pe noi părtaşi la jertfa Lui. Ori, nu este aceasta cheia părtăşiei? Nu înseamnă părtăşie să-i faci pe ceilalţi părtaşi la bucuriile şi necazurile tale? Tocmai aceasta este părtăşia. Tocmai aceasta este ceea ce a făcut Domnul Isus, ne-a inclus în jertfa Lui. Ori, cina este o reprezentare excepţională a acestui fapt.

Dar cina nu  este numai o garanţie a vieţii, o garanţie a ispăşirii ci este şi o garanţie a viitorului.

Domnul Isus spune aşa:

v.29  Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”

Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune că cina nu se sfârşeşte odată cu venirea Sa pentru a doua oară. Ea va continua şi atunci ca o amintire a modului în care noi am ajuns în acea stare de izbăviţi.

Iată dragi prieteni câte lucruri minunate ne spune această cină. Ea nu este deloc una obişnuită şi mesajul ei este minunat.

Dar, să nu uităm contextul cinei, timpul în care a fost ea instituită şi anume înaintea prinderii Domnului Isus. Nu mai este mult până atunci, dar mai este un eveniment care nu trebuie trecut cu vederea.

v.31  Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.”

v.32  Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.”

v.33  Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.”

v.34  „Adevărat îţi spun” i-a zis Isus „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”

35  Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru.

Domnul Isus le spune pentru ultima oară ce se va întâmpla cu El. Nici de această dată ucenicii nu pot înţelege despre ce este vorba. Aşa cum o să vedem, abia atunci când Duhul Sfânt va veni peste ei îşi vor aduce aminte de aceste lucruri şi vor înţelege de fapt ce le-a spus Domnul.

Dar până atunci ei se grăbesc să îl asigure pe Domnul Isus că nu îl vor părăsi. Şi cine este cel care susţine cel mai aprins acest lucru? Petru. El a fost mereu primul în declaraţii, el era mereu prompt în a lua cuvântul şi o face şi de această dată.. Numai că nici el nu se cunoştea aşa cum îl cunoştea Domnul.

În acel moment era dimineaţa devreme, dar seara, până să cânte cocoşul, Petru se va lepăda de trei ori de Domnul Isus.

După ce cântă psalmii Haesel, este vorba de psalmii de la numărul 111 până la 118, Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga.

v.36  Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.”

v.37  A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mîhnească foarte tare.

v.38  Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.”

v.39  Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Trebuie să dăm atenţie rugăciunii pe care o spune Domnul Isus aici. El vorbeşte aici despre un pahar pe care l-ar vrea departe de El. Paharul reprezintă crucea, iar conţinutul este păcatul nostru. Mai mult decât moartea şi mai mult decât teribila suferinţă de pe cruce este ceva ce se pare că noi nu înţelegem. Este vorba despre faptul că Domnul Isus, cel fără păcat, neprihănitul, este făcut păcat pentru noi. Pe cruce, păcatul întregii umanităţi a fost pus asupra Lui. Şi nu este vorba aici de un sens judiciar, sau academic, ci este sensul real. Atât de real încât Dumnezeu Tatăl a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Nu cred că pentru noi, fiinţe obişnuite cu păcatul, este posibil să conştientizăm onoarea păcatului aşa cum a simţit-o Domnul Isus.

Trebuie observat că Domnul Isus nu cere să evite crucea, ci ca voia lui Dumnezeu să fie făcută.

Cred că este imposibil pentru noi să intrăm în deplina semnificaţie, ceea ce s-a petrecut în Ghetsimani, dar cred că acolo este locul unde Domnul Isus a câştigat victoria asupra păcatului.

De asemenea, cred că Domnul Isus a fost ispitit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie. Observaţi versetul 42:

S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”

Domnul Isus acceptă paharul. Deci cine spune că Domnul Isus a încercat să evite crucea nu spune un adevăr. El nu a încercat să o evite, ci a fost conştient pe deplin de ceea ce a însemnat ea. Iar păcatul pe care ea îl reprezenta era groaznic. Nimeni altul decât Domnul Isus nu putea face acest act de jertfă.

v.40  Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!

v.41  Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”

Domnul Îi îndeamnă să vegheze pentru a nu cădea în ispită. Oare care era ispita de care trebuia să se teamă ucenicii? Cine avea să-i ispitească? Chiar în acele momente Satan era la câţiva paşi de ei luptând cu Domnul Isus. Cine putea să-i ispitească? Cine ne poate ispiti? Satan. El este acela care nu s-a temut şi nu s-a ruşinat să-l ispitească chiar şi pe Domnul. El nu se teme să ne ispitească şi pe noi.

Dar, domnul Isus a repurtat o victorie care, aşa cum a împărtăşit cu noi şi ispăşirea şi tot ceea ce a implicat crucea, o împarte cu noi. Deci, în Domnul Isus noi avem victoria.

Dar un lucru pe care trebuie neapărat să îl observăm este ascultarea şi supunerea Domnului Isus faţă de Tatăl:

v.42  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”

Dar din nou ucenicii cad de oboseală:

v.43  S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn.

v.44  I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte.

v.45  Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.

De acum lupta era încheiată. Domnul Isus câştigase împotriva Satanei şi planul lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire.

Probabil că şi Domnul a petrecut câteva momente de linişte înainte de a le spune ucenicilor să se trezească:

v.46  Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.”

v.47  Pe când vorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimeşi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului.”

Unul din lucrurile care mereu m-au intrigat a fost mulţimea mare de oameni care a venit să-l prindă pe Domnul Isus. De ce oare veniseră o gloată atât de mare? Se temeau de ucenici? Se temeau de Domnul Isus? Probabil că se gândeau la puterile miraculoase pe care le avea Domnul Isus. Probabil a venit un întreg corp de gardă din armata lui Pilat. Acestuia, mă refer la Pilat, nu-i plăcea Ierusalimul şi de obicei venea acolo numai la mari sărbători şi de obicei venea însoţit de o foarte mare armată pentru a-l proteja. Poate că preoţii cei mai de seamă ceruseră una din gărzile sale aşa cum au cerut şi pentru paza mormântului.

Oricum, cert este că o foarte mare mulţime de oameni a venit după Domnul Isus, conduşi fiind de Iuda.

Iuda le dăduse un semn de recunoaştere:

v.48  Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-l voi săruta eu, acela este; să puneţi mâna pe el!”

v.49  Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus, şi I-a zis: „Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-a sărutat.

v.50  Isus i-a zis: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus, şi L-au prins.

Acum, semnul era necesar, întrucât nu erau numai preoţii în acea gloată, apoi, ucenicii semănau destul de mult cu Domnul Isus. Era deci nevoie de recunoaştere. Dar interesant este semnul pe care l-a ales Iuda. Sărutul poate fi, fie un semn al acceptării, fie unul al respingerii. În acest caz, a fost un semn al trădării. Cred că trădarea este unul dintre cele mai josnice acte ale umanităţii.

Acum este un aspect pe care doresc să-l abordăm. A fost Iuda vinovat de trădare, sau nu? Unii teologi susţin că el a fost predestinat să-l vândă pe Domnul Isus. Atunci înseamnă că el nu a fost mai mult decât un robot şi nu are nici cea mai mică vinovăţie.

Dar, acest lucru nu este deloc compatibil. Cu modul în care Dumnezeu a creat pe primul om. Acestuia i-a dat voinţă liberă, posibilitatea de a alege. Nu văd de ce Dumnezeu ar fi intervenit pentru a face excepţii mai apoi. Deci Iuda, a fost cel care şi-a făcut planurile şi oricând ar fi avut posibilitatea să le schimbe. A, că el s-a lăsat influenţat de diavol să facă ceea ce a făcut, aceasta este foarte adevărat, dar nu în aceasta constă lupta spirituală?

Iuda nu s-a putut plânge de discriminare din partea Domnului Isus nici măcar în ultima clipă. Chiar şi atunci Domnul Îl numeşte prieten. Apoi, dacă avem în vedere starea lui Petru, care se leapădă de Domnul dar îşi plânge păcatul, putem crede că aşa cum Petru a fost iertat, la fel ar fi putut fi şi Iuda. Dar a fost nevegherea lui. Este astăzi nevegherea multora şi dacă nu eşti un instrument al Domnului, oricând poţi deveni un instrument al diavolului.

Dar să merge mai departe, pentru că arestarea Domnului nu este tocmai paşnică.

v.51  Şi unul din cei ce erau cu Isus, a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea.

Acel „unul dintre ucenici” nu era altul decât impulsivul Simon Petru. Probabil el voia să demonstreze ceva. Aduceţi-vă aminte de dialogul pe care l-a avut Domnul cu el şi ce îl anunţa Domnul Isus. Domnul îi spune că nu va trece mult şi Petru se va lepăda de El. Dar, Petru vrea să demonstreze că nu se va întâmpla aşa ceva. Cui vrea El să demonstreze acest lucru? Domnului Isus? Era oare nevoie? Sau dorea să-şi demonstreze sieşi că nu se va lăsa înfrânt? Sau poate ucenicilor care şi ei asistaseră la acel dialog.

Cert este că Petru scoate sabia şi taie urechea slujitorului Marelui Preot. Acum, nu cred că Petru a vrut numai să-l sperie pe săracul om. El a vrut să ajungă la capul omului, dar Petru nu era soldat, ci pescar. Dar mersese deja prea departe:

v.52  Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.

v.53  Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?

v.54  Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?”

Din nou o dovadă a cât de puţin au înţeles oamenii aceia cu cine aveau de-a face. La îndemâna Domnului stătea o armată cu car ar fi putut nu numai să alunge garda lui Pilat, dar să cucerească întreaga lume. Dar aceasta era oare voia Domnului? El voia împlinirea Scripturii şi nu demonstrarea capacităţilor militare ale cerului.

Adesea ajungem să nu înţelegem Scripturile şi în loc să lăsăm să se facă voia lui Dumnezeu folosim ceea ce El pune la îndemâna noastră pentru a împlini voia noastră. Domnul Isus este un exemplu de ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu Tatăl.

Domnul Isus nu are nevoie de apărare, pentru că El voia să se predea:

v.55  În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: „Aţi ieşit ca după un tîlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru, şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.

v.56  Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise prin prooroci.” Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.

Oare nu a profeţit Domnul lucrul acesta? Ucenicii pleacă toţi de lângă El. Acum, nu că ar fi avut nevoie Domnul Isus de ei, uneori ei erau mult prea siguri pe ei, fără să accepte că Domnul Isus îi cunoştea mai bine decât se cunoşteau ei, iar lucrul acesta este adevărat şi în ceea ce ne priveşte.

Odată prins, Domnul Isus este dus la palatul Marelui Preot:

v.57  Cei ce au prins pe Isus, L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.

Iată-i pe cei ce erau în spatele întregii acţiuni. De fapt de aici lipseşte personajul cheie care este de fapt socrul lui Caiafa, pe nume Ana. Pentru că din punct de vedere administrativ ei nu puteau condamna la moarte, ci puterea romană era cea care făcea acest lucru, lor le revenea sarcina de a stabili capetele de acuzare pentru Domnul Isus. Acesta este motivul pentru care era întrunit acest consiliu la miez de noapte.

Ceea ce mi se pare interesant este că erau foarte grăbiţi. Nu voiau să mai amâne deloc judecata. Este clar cât de mult se temeau de Domnul.

Vedeţi, acelea erau zilele în care se celebrau paştele, iar Ierusalimul devenea un oraş foarte aglomerat. Evrei care veneau din toată ţara la Ierusalim, ba alţii care veneau şi din ţările învecinate, mulţi dintre ei nemulţumiţi de comportamentul liderilor lor religioşi ar fi aşteptat numai un îndemn pentru a începe o răscoală. Ei se temeau că Domnul Isus tocmai pentru aceasta venise la Ierusalim în acea săptămână.

Dar cât de departe erau ei de adevărata semnificaţie a venirii Domnului în Ierusalim în acea săptămână. Timpul acela nu era ales pentru că era o putere omenească la mijloc, ci pentru că era vorba de un plan divin aşa cum o să vedem mai departe.

Acum să ne întoarcem la Petru:

v.58  Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot; apoi a intrat înăuntru, şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârşitul.

Petru nu îl abandonase totuşi pe Domnul. El îl urma de la distanţă. Cred că era totuşi o urmă de curaj în acest Petru. El vedea de departe ce încercau preoţii să facă. Acum nu trebuie să ne închipuim curtea de judecată ca cea din secolele moderne, cu săli închise, separate. Acolo era o curte unde întreaga adunare a bătrânilor stătea împreună să judece pe inculpat. Acolo se strecurase Petru pentru a asista la complotul acelor preoţi:

v.59  Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot Soborul căutau vre-o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî.

v.60  Dar n-au găsit nici una, cu toate că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. La urmă au venit doi,

v.61  şi au spus: Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.”

v.62  Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”

Un alt lucru pe care l-a văzut Petru, a fost reacţia Domnului Isus:

v.63  Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”

v.64  „Da” i-a răspuns Isus „Sunt! „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”

Chiar şi în acele momente, Domnul Isus nu face vreun compromis. Ba mai mult, nu vedem la el nici o atitudine provocatoare. El acţionează şi răspunde aşa cum făcuse tot timpul până atunci.

Dar nu se poate spune că în acest ceas din urmă preoţii înţelegeau cu cine au de-a face. Pentru ei nu însemna decât că au un motiv pentru a scăpa de Domnul:

v.65  Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui.

v.66  Ce credeţi?” Ei au răspuns: „Este vinovat să fie pedepsit cu moartea.”

Cât de repede au pus sentinţa. Nu aveau nevoie de deliberări. Erau chiar bucuroşi că au găsit ceva. Ce diferenţă! Domnul se roagă pe cruce pentru cei care nu ştiau ce fac, ei se bucură pentru că acuză un neprihănit.

v.67  Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii, şi L-au pălmuit,

v.68  zicând: „Hristoase, prooroceşte-ne-cine Te-a lovit?”

O Doamne! Noi merităm tratamentul acesta. Noi merităm loviturile şi dispreţul acela. Dar le-ai luat Tu pentru noi. Pentru noi şi pentru Petru pe care l-ai cunoscut atât de bine:

v.69  Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileanul!”

v.70  Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.”

v.71  Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.”

v.72  El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ şi a zis: „Nu cunosc pe omul acesta!”

v.73  Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi i-au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol.”

v.74  Atunci el a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul.

Poate suntem ispitiţi să-l judecăm pe Petru, dar suntem noi oare mai buni? A-l trăda pe Domnul înseamnă numai a spune că nu î-L cunoşti pe Domnul. Este acelaşi lucru să acţionezi ca şi când nu l-ai cunoşti. Este acelaşi lucru. Cred că adesea avea nevoie de un cocoş care să cânte în noapte şi care să ne aducă la pocăinţă asemenea lui Petru:

v.75  Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori”. Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar.

Dragi prieteni, Domnul Isus a luat în locul nostru dispreţul, loviturile, pentru că a luat în locul nostru păcatul. Într-un fel sau altul noi toţi suntem lepădaţi de Domnul Isus şi avem nevoie de cântatul cocoşului. Duhul Sfânt este Cel care ne dezvăluie lucrul acesta şi ceea ce avem atunci nevoie este pocăinţa… cu lacrimi.