Itinerar Biblic Ep. 59 Matei – Capitolul 5:17- 48

 

Dragi ascultători, “Fericirile” aşa cum este cunoscut acest pasajul studiat de noi în deschiderea Predicii de pe Munte, face parte din cele mai cunoscute pasaje din această predică. Generaţii întregi de creştini au găsit în ele sursă de inspiraţie şi au fost atraşi de ele. Prin ceea ce prezintă Domnul Isus  atrage atenţia mai întâi asupra unui anumit tip de oameni cetăţenii Împărăţiei Cerurilor.

În ceea ce îi priveşte pe oamenii cărora se adresează Domnul Isus sunt oameni care trebuie să aibă un caracter echilibrat. Cu alte cuvinte ceea ce Domnul Isus prezintă aici nu se poate considera a fi coordonate pentru identificarea unor grupuri de ucenici, fiecare reprezentat printr-o calitate distinctă. Nu este vorba nici de un grup elitist care se separă de restul creştinilor, asemenea fariseilor sau saducheilor. Fericirile sunt calităţi pe care fiecare creştin trebuie să le aibă. Spre deosebire de darurile Duhului Sfânt, care sunt date de Dumnezeu membrilor trupului, Bisericii, în funcţie de nevoile acesteia, fericirile cad sub incidenţa responsabilităţii individuale.

Fiecare dintre noi trebuie să caute împlinirea acestor descrieri în viaţa personală.

Dar să mergem astăzi mai departe la ceea ce reprezintă relaţia pe care au supuşii Împărăţiei Cerurilor cu Legea Vechiului Testament. Domnul Isus  prezintă foarte clar care este raportul Lui cu această Lege. Dar, să nu uităm suntem tot în capitolul 5 al Evangheliei după Matei la versetul 17 în care Domnul Isus face următoarea afirmaţie:

v.17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.

Pentru a înţelege ce este cu această afirmaţie trebuie să ne aducem aminte că Legea Mozaică cuprindea şi o parte ceremonială, referitoare, în general, la jertfe. Acum, Domnul Isus  este jertfa pentru păcatele întregii omeniri, este Mielul care a fost dus la tăiere pentru noi păcătoşii. Domnul Isus  afirmă că nu a venit să desfiinţeze Legea ci să o împlinească şi a făcut-o. Nu numai în ceea ce priveşte aspectele ei morale dar şi în ceea ce priveşte spiritul ei.

Legea nu stabilea numai coordonatele vieţii sociale şi spirituale ale poporului ci indica şi starea degradării omului. Ea era aceea care stabilea vinovăţia şi arăta omului incapacitatea lui de a se mântui. După Lege, omul trebuia să moară datorită păcatului săvârşit.

Tocmai aici venea Domnul Isus, ca omul să nu mai moară ci să fie salvat. Legea arăta omului nevoia unei intervenţii divine. Domnul Isus  era tocmai această intervenţie. El venea să împlinească ceea ce Legea indica cu mult timp înainte.

v.18  Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile.

Cred că acest verset este un indiciu cu privire la standardul pe care îl prezintă Legea Mozaică. Ea nu este desfiinţată, de fapt este foarte clar şi din cuvintele pe care le spune Domnul Isus  că păcatele oamenilor  constau în încălcarea acestui standard. Furtul, adulterul, lăcomia, sunt încă păcate aşa cum este şi necinstirea lui Dumnezeu. Şi nimeni, până la sfârşitul acestui pământ nu va scăpa de măsurarea cu acest standard. Pentru cel care crede în Domnul Isus  este dată iertarea, pentru cel care nu acceptă izbăvirea făcută de El nu există decât o singură alternativă-condamnarea. Observaţi chiar ceea ce spune Domnul Isus  cu privire la raportul dintre cetăţenii Împărăţiei şi Lege:

v.19  Aşa că, ori cine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Nimeni nu poate încălca ceea ce precizează Legea fără să plătească. Aceasta este Legea, totul este măsurat, cântărit şi răsplătit pe măsură. Abia cel ce se întâlneşte cu Domnul Isus  face cunoştinţă cu harul, sau cu darul nemeritat. Cu alte cuvinte, în ciuda a ceea ce merităm, Dumnezeu ne dă iertarea şi ne oferă iubirea Sa.

Dar să mergem mai departe, pentru că Domnul Isus face o foarte interesantă remarcă aici:

v.20  Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

Tocmai aici se poate observa mai bine ceea ce spune Domul Isus . De la cetăţeanul Împărăţiei cerurilor se aşteaptă mult mai mult decât se aştepta de la omul din poporul evreu.

Dacă de la el se aştepta să împlinească Legea, de la creştin se aşteaptă cu mult mai mult –predare. Evreul era judecat pe baza faptelor lui, creştinul pe baza atitudinilor sale. Este o mare diferenţă.

Dacă Legea aducea vinovăţia şi năştea în inima omului dorinţa unui izbăvitor, în inima creştinului standardul prezentat de Domnul Isus  aduce conştienţa dependenţei de Dumnezeu şi nevoia harului Său.

Domnul Isus  începe să explice acum care este genul de neprihănire care se aşteaptă de la cetăţeanul Împărăţiei Cerurilor:

v.21  Aţi auzit că s’a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii.`

v.22  Dar Eu vă spun că ori şi cine se mînie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ,Prostule!` va cădea supt pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule`, va cădea supt pedeapsa focului gheenei.

Aşa cum spuneam, dacă cetăţeanului evreu i se cerea să nu ucidă, cetăţeanului Împărăţiei i se cere nici măcar să nu urască. Este o ridicare a standardului de la sfera lui faptică la cea intenţională. Cred că ceea ce avem aici este o reprezentare a vechiului principiu; ”în spatele oricărei acţiuni este un gând”  Observaţi de asemenea limbajul asupra căruia atrage atenţia Domnul Isus. Oare ce ar avea de spus astăzi când este atâta violenţă în limbajul oamenilor, când cuvintele plăcute, încurajatoare au ajuns o raritate.

Domnul Isus  merge acum la cea de a şaptea poruncă a decalogului, adulterul, versetele :

v.27 Aţi auzit că s’a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurveşti.“

v.28  Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s’o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.

Dacă în trecut era condamnat actul în sine, Domnul Isus  aduce această problemă pe tărâmul poftelor. Domnul Isus  vorbeşte aici despre transformarea unei alte persoane în obiect al plăcerii tale. Cred că aceste cuvinte ale Domnului Isus  sunt o anticipare a ceea ce se petrece în zilele noastre. De ce spun aceasta? Pentru că având în vedere timpurile şi cultura în care trăiau oamenii de atunci, imaginea nu era nici pe departe aşa cum era astăzi.

Femeile aveau acea îmbrăcăminte care acoperea aproape tot corpul. Însă, pe de altă parte Domnul Isus cunoaşte foarte bine mintea omului. Ştie că atunci când este vorba de păcat, nu este nevoie de prea mult ajutor. Mintea începe să fabrice ea însăşi imagini.

Dar, din nou, cuvintele acestea ale Domnului Isus sunt extrem de actuale. Societatea în care trăim a trecut de mult peste limitele moralităţii în ceea ce priveşte sexualitatea. Nu este vorba aici despre falsă pudoare, ci este descrierea unei realităţi triste. Sexualitatea a devenit astăzi o industrie foarte profitabilă pentru unii. Mai mult, suntem zilnic bombardaţi cu imagini prezente în cele mai neobişnuite locuri, fapt ce demonstrează proporţiile pe care le-a luat această anomalie, pentru că despre o anomalie este vorba.

Nu cred că înţelegem exact dimensiunile acestei probleme. Vreau să spun că suntem adesea şocaţi de dramele sociale la care asistăm fără a putea face mare lucru. Sunt atâtea familii care se destramă şi care lasă în urma lor copii cu diferite traume. Mai târziu nici ei nu vor înţelege valoare căsniciei pe care Creatorul acestui univers a instituit-o. Şi ei vor considera că ceea ce contează este doar un sentiment şi o plăcere fără implicarea altor dimensiuni ale personalităţii omului, alcătuită atât de complex de El cel ce ne-a creat. Această dezbrăcare de spiritual, transformă oamenii în exploatatori şi exploataţi, care caută doar prilejuri de a profita de celălalt. Iar în toate acestea imaginea joacă un rol atât de mare.

Cu ce ne umplem deci mintea? Domnul Isus ne atrage atenţia în mod serios asupra acestui lucru:

v.29  Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

v.30  Dacă mîna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Domnul Isus  nu lasă loc de interpretare aici. Împărăţia cerurilor este atât de importantă încât nimic nu trebuie să ne împiedice în a obţine cetăţenia ei.

Din nou, această stare a lucrurilor ne conduce la concluzia clară că avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Desigur, Domnul Isus nu se referă aici la o aplicare literală a acestor cuvinte. El atenţionează doar asupra seriozităţii acestor aspecte. Consecinţele unor astfel de păcate, ne spune Domnul Isus sunt mult mai grave decât pierderea unui membru al corpului tău.

Acum trece Domnul Isus la divorţ:

v.31  S’a zis iarăş: ,,Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.“

v.32  Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.

Problema aceasta a divorţului este una foarte serioasă şi din păcate lumea modernă nu îi mai acordă atenţia pe care o solicită. Înainte de a observa efectele divorţului cred că este foarte important să înţelegem ce este căsătoria. Se pare că de aici pleacă majoritatea problemelor noastre, de la neînţelegerea căsătoriei.

Încă de la început trebuie precizat că nu este vorba despre rodul cercetărilor în domeniul sociologiei. Nu este nici măcar vorba despre contribuţia omului în ceea ce priveşte căsătoria. Dumnezeu este cel care a instituit-o şi dacă îmi daţi voie vă reamintesc versetul 18 din capitolul 2 al cărţii Geneza în care Dumnezeu este cel care spune:

v.18  ,,Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.“

Deci căsătoria este o instituţie divină. Creatorul nostru a instituit-o. Care este deci dreptul nostru de a o desfiinţa? Apoi, este o necesitate a noastră a oamenilor. Este vorba despre angajament, despre dragoste, este contextul potrivit pentru manifestarea acestor aspecte legate de personalitatea noastră. Un alt aspect, deosebit de important pe care omenirea  îl ignoră cu privire la căsătorie este calitatea, sau trăinicia acestei relaţii. Dumnezeu spune în încheierea căsătoriei primei perechi de oameni că omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se vor face un singur trup. Nu este vorba aici numai despre relaţia părinte copil şi raportul ei cu cea a căsătoriei, ci este vorba despre tot ceea ce poate afecta căsătoria. De acum, aceasta constituie preocuparea numărul unu a familiei. Nimic nu poate înlocui această relaţie. Nici serviciu, nici prieteni, nici alte preocupări, nimic. Atunci când altceva câştigă importanţă mai mare decât familia, înseamnă că este o problemă care, nerezolvată se va agrava şi mai mult.

Şi consecinţele sunt pe măsura importanţei acestei relaţii.

Oamenii se gândesc că dacă nu au fost ei iniţiatorii, atunci celălalt poartă toată vina. Domnul Isus  prezintă aici o vină comună a celor doi şi în acelaşi timp crearea posibilităţi pentru alţii să păcătuiască.

Din păcate, atitudinea egoistă a  celor mai mulţi din zilele noastre ignoră aceste cuvinte ale Domnului Isus . Considerând căsătoria doar un contract social, în momentul în care interesul unuia dispare, căsătoria se destramă. Egoismul îi face adesea să nici nu se mai gândească la sechelele pe care le lasă un asemenea gest. Ca să nu mai vorbim despre societatea care este şi ea profund afectată. Oameni care nu mai au încredere unii în alţii. Copii care cresc cu ideea deja preconcepută că întotdeauna există soluţii de rezolvare care să ocolească responsabilitatea individuală.

Dar, şi peste acestea va veni într-o zi judecata lui Dumnezeu.

Ceea ce apare aici ca fiind critic este incapacitatea omenirii de astăzi de a face angajamente şi de a respecta angajamentele. Chiar şi în vechime Dumnezeu  atrăgea mereu atenţia poporului evreu asupra acestei probleme.

În ultima carte a Vechiului Testament , Dumnezeu notează toate legămintele care fuseseră călcate de popor. Erau amintite aici legământul căsătoriei, al preoţiei, precum şi legământul ascultării poporului de Dumnezeu. Nu de puţine ori, Dumnezeu se referă la această relaţie pe care o avea cu poporul evreu ca la o relaţie de căsătorie. Problema semnalată aici este aceea a necredincioşiei care afectează toate zonele vieţii noastre. Chiar şi Domnul Isus  o abordează aici în zone diferite ale vieţilor noastre. Cu alte cuvinte el atrage atenţia asupra căsătoriei dar apoi ne conduce şi către un nivel mai profund, reflectat în viaţa noastră cotidiană: cuvintele noastre:

v.33  Aţi mai auzit iarăş că s’a zis celor din vechime: ,,Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.“

v.34  Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;

v.35  nici pe pămînt, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentrucă este cetatea marelui Împărat.

v.36  Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.

v.37  Felul vostru de vorbire să fie: ,,Da, da; nu, nu“; ce trece peste aceste cuvinte, vine dela cel rău.

Un prieten al meu, conduce o afacere a familiei sale, afacere care a fost începută de străbunicul său. Ei au o lungă tradiţie şi sunt recunoscuţi pentru onestitatea lor şi profesionalismul de care dau dovadă. Au fost şi continuă să fie o bună mărturie în ceea ce priveşte aplicarea principiilor creştine în afaceri. Acest prieten îmi povestea modul în care făcea afaceri bunicul şi tatăl lui. Atunci când încheiau un contract, un cuvânt şi o strângere de mână erau suficiente. Astăzi este nevoie de contracte asistate de jurişti, semnate, legalizate prin notariat, toate acestea pentru că lipseşte ceva – credincioşia.

Deci credincioşia în relaţiile dintre noi, credincioşia din familie, credincioşia faţă de Dumnezeu. Fiecare pare a fi o problemă care o influenţează pe cealaltă.

De fapt aici, este atinsă şi cauza acestei necredincioşii – respectul faţă de Dumnezeu. Această lipsă de respect vine din faptul că imaginea noastră despre Dumnezeu este un deformată. Nu întâmplător în deschiderea Decalogului Dumnezeu atrăgea atenţia asupra idolilor şi chipurilor cioplite. Atunci când imaginea pe care o avem despre Dumnezeu este neadecvată lipseşte respectul. Când lipseşte respectul, lipseşte şi credincioşia.

Dragii mei prieteni este atât de uşor să uiţi pe cineva când nu menţii un contact permanent cu acea persoană. Să ştiţi că şi cu Dumnezeu este la fel. Atât de uşor se poate deforma imaginea pe care noi o avem cu privire la Dumnezeu . Dacă nu stăm în comunicare cu El prin citirea cuvântului Său, prin rugăciune, este foarte uşor să ne îndepărtăm.

Dar să mergem şi noi mai departe cu Domnul Isus la o altă problemă:

v.38  Aţi auzit că s’a zis: ,,Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.“

v.39  Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe cellalt.

v.40  Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.

v.41  Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.

v.42  Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute dela tine.

Ajungem acum la un alt nivel al relaţiilor cetăţeanului împărăţiei cu cei de  lângă el. Domnul Isus prezintă un alt gen de reacţie pe care trebuie să o avem. În vechime Dumnezeu a instituit această lege pentru a limite dorinţa de răzbunare a omului.

Vă mai aduceţi probabil aminte de Lameh care era un însetat de sânge şi de răzbunare. Dumnezeu a trebuie să stopeze cumva această pornire. Acum Domnul Isus face apel la har. El este reprezentatul harului divin. Dacă ar fi trebuit să aplicăm legea din Vechiul Testament trebuia să plătim cu moartea. El a venit să împlinească această lege, adică conform ei să moară pentru păcatele noastre. Iar el a făcut această pentru ca noi să putem da dovadă de har. Adică să întoarcem şi celălalt obraz. Să lăsăm totul în mâna lui Dumnezeu. Chiar atunci când este vorba de nedreptate, prin credinţă încredinţăm totul în mâna lui Dumnezeu.

Vedeţi, din nou, harul nu este accesibil decât prin credinţă.

v.43  Aţi auzit că s’a zis: ,,Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.“

v.44  Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc,

v.45  ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

v.46  Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

v.47  Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobicinuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel?

Acum ajunge Domnul Isus la distincţia decisivă dintre farisei şi cetăţeanul Împărăţiei Cerurilor. Această diferenţă vine din motivaţia pe care o avem în relaţiile noastre. Fariseismul promova reciprocitatea. Ei erau adepţii regulilor, ecuaţiilor matematice precise în care rezultatul venea în urma a ceea ce introduceai în ea. Domnul Isus  ne spune că este mai mult de atât. Relaţiile dintre noi şi Dumnezeu, relaţiile dintre noi ca oameni trebuie să aibă la bază dragostea. Nu schimbul reciproc de sentimente ci dragostea aceea care sacrifică, dragostea aceea inspirată de sacrificiul Domnului Nostru. Este o mare diferenţă.

În cele din urmă Domnul Isus  ne prezintă şi motivul pentru care trebuie să avem un asemenea comportament:

v.48  Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit.

Este desăvârşirea Tatălui nostru şi Domnul Isus  ne îndeamnă să tindem către aceasta, să călcăm pe urmele Lui să atingem acel potenţial care ne-a fost conferit prin creaţie atunci când Dumnezeu a pus în noi chipul şi asemănarea Sa.

 

Întrebarea este atunci, de ce să ne mulţumim cu mai puţin? Nu avem motive.