Itinerar Biblic Ep.123 Exod cap. 38, 39, 40

 

Rezumat

·         Altarul arderii de tot.

·         Curtea cortului.

·         Jertfele.

·         Ultime precizări.

Dragi ascultători, suntem acum la finalul cărţii Exod. Cu ajutorul incontestabil oferit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu am ajuns acum la ultimele trei capitole ale cărţii, capitolele 38, 39 şi 40. Şi aceste capitole ne vorbesc despre modul în care sunt puse în aplicare prevederile comunicate de Dumnezeu lui Moise.

Să începem cu capitolul 38, capitol în care continuă descrierea procesului de construcţie al Cortului Întâlnirii şi a ceea ce cuprinde el. De fapt încă de la capitolul 25 ne-a fost oferit planul Cortului şi a tuturor lucrurilor pe care le cuprinde el.  Acum Beţaleel şi echipa lui construiesc după acest plan. De fapt, din relatările capitolelor anterioare, Cortul este construit în cea mai mare parte numai că elementele lui nu sunt încă aranjate în ordinea finală.

În mod special, capitolul 38 ne prezintă curtea exterioară a cortului.

Aşa cum vom vedea în cartea Numeri, Israel pornea în călătorie numai atunci când norul de deasupra lor începea să se mişte. Întreaga procesiune pleca condusă de preoţii care purtau pe umeri Chivotul Domnului. Atunci când norul se oprea, Israel aşeza tabăra.

Chivotul era şi el aşezat pe pământ şi imediat cortul era construit în jurul lui. Erau puse elementele de susţinere, stâlpii cortului, apoi drugii poleiţi cu aur care erau introduşi prin inelele de aur şi care asigurau structura de rezistenţă a cortului. Apoi erau aşezate scânduri de jur împrejurul acestei structuri. Peste scândurile acestea erau puse cele patru învelitori. Era pusă pânza de olandă, apoi perdeaua confecţionate din piei de capră de culoare roşie, apoi cea confecţionată din piei de berbec peste care se punea perdeaua de protecţie, confecţionată din piei de viţel de mare. Frumuseţea cortului nu consta în aceste învelitori ci era în interiorul lui. Totul vorbea despre închinare, laudă şi adorarea lui Dumnezeu, precum şi binecuvântare pentru om.

Curtea exterioară, delimitată de broderie avea dimensiune de 100 coţi lungime şi 50 de coţi lăţime. Paravanul din pânză de in care delimita curtea avea înălţimea de 5 coţi. În cadrul curţii se afla altarul de bronz şi ligheanul.

Acesta era locul unde stabilea situaţia păcatului. Păcătosul venea la poarta cortului şi aştepta acolo ca păcătos. Preotul venea şi îl conducea în curtea exterioară. Aici, păcătosul îşi punea mâna dreaptă pe capul animalului de jertfă pe care l-a adus, fie că era un miel, ied sau un bivol. Apoi, animalul era tăiat şi preotul în aducea ca jertfă pe altar. Însă aceasta era limita în ceea ce-l privea pe cel ce venea cu jertfa. Preotul trebuia să se oprească acum la ligheanul pentru curăţire şi să se spele înainte de a intra în locul Sfânt.

În locul Sfânt se aflau trei articole: sfeşnicul de aur, masa pentru punerea pâinilor şi altarul pentru tămâiere. Toate acestea vorbesc despre închinare. După aceasta venea perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, acolo unde se afla Chivotul. Atunci când erau aduse jertfele, preotul obişnuit se oprea în faţa acestei perdele. El nu intra în locul în care se afla Chivotul şi capacul ispăşirii. Acolo, numai Marele Preot putea să intre o singură dată pe an, atunci când venea în numele întregii naţiuni.

Cam aceasta era modul în care se folosea cortul întâlnirii. După cum vedem erau reguli stricte şi trebuia să fie respectate întocmai.

Dar să ne întoarcem acum la capitolul 38.

v.1  A făcut altarul pentru arderile de tot din lemn de salcîm; lungimea lui era de cinci coţi, şi lăţimea de cinci coţi; era în patru muchi, şi înălţimea lui era de trei coţi.

v.2  La cele patru colţuri i-a făcut nişte coarne dintr’o bucată cu el, şi l-a poleit cu aramă.

Pe acest altar de bronz era prezentată jertfa şi păcatul era judecat. Fie că era vorba despre întreaga naţiune sau despre individ, acesta era locul unde se dezbătea problema păcatului.  Când acesta altar a fost construit, nici un alt altar nu mai putea fi folosit. Aceasta era singura modalitate prin care poporul se putea apropia de Dumnezeu şi orice alt altar sau mijloc ar fi constituit o blasfemie.

Altarul era un loc important deoarece era rezolvată o problemă foarte importantă.

Dragi prieteni, păcatul nu este o problemă oarecare. Este una din cele mai importante probleme. Este vorba despre ceea ce ne desparte de Dumnezeu, ne desparte de viaţa veşnică. Iată de ce altarul de bronz era un loc important. Nu putea fi vorba despre închinare sau binecuvântare fără a se trece pe la acest altar.

Acum, coarnele altarului vorbesc despre tăria, puterea altarului. Sunt nenumărate instrucţiuni legate de modul de folosire al acestui altar.

Erau anumite vase care puteau fi folosite, furculiţe şi alte unelte specifice lui. Important este să reţinem că era unul din lucrurile importante ale Cortului Întâlnirii şi funcţia lui era aceea de a rezolva problema păcatului.

Să trecem la următorul articol descris în acest capitol:

v.8  A făcut ligheanul de aramă, cu piciorul lui de aramă, din oglinzile femeilor, cari slujeau la uşa cortului întîlnirii.

Oglinzile despre care se vorbeşte aici nu erau asemenea celor de astăzi, confecţionate din sticlă. De obicei, în vremea aceea ele se făceau fie din argint, fie din bronz care era foarte bine lustruit.

Acum, iată un indiciu că lumea nu se schimbă prea mult. Femeile de atunci, asemenea celor de acum, purtau oglinzile cu ele. Probabil că nu aveau toate accesoriile de acum, dar erau la fel de cochete. Ei bine se pare că găsiseră o şi mai bună întrebuinţare pentru acele oglinzi: ligheanul de bronz.

Dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu este o oglindă. Biblia este aceea care arată credinciosului că are nevoie de curăţire. Ligheanul era acolo pentru curăţire. Oglinda nu curăţă, ea arată numai nevoia de curăţire.

Dragii mei Domnul Isus este cel care curăţă. Este ceea ce ne spune apostolul Ioan în prima sa epistolă:

v.9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.

Iată deci, cine ne curăţă de păcatele noastre. Suntem noi însă conştienţi de această nevoie? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că avem nevoie de ea.

Acum ajungem la descrierea curţii interioare a cortului.

v.9 Apoi a făcut curtea. Înspre partea de miazăzi, pentru curte, erau nişte pînze de in subţire răsucit, pe o lungime de o sută de coţi,

v.10  cu douăzeci de stîlpi aşezaţi pe douăzeci de picioare de aramă; cîrligele stîlpilor şi beţele lor de legătură erau de argint.

v.11  În spre partea de miazănoapte, erau o sută de coţi de pînză, cu douăzeci de stîlpi şi cu cele douăzeci de picioare de aramă ale lor; cîrligele stîlpilor şi beţele lor de legătură erau de argint.

v.12  Înspre partea de sus, erau cinci zeci de coţi de pînză, cu zece stîlpi şi cele zece picioare ale lor; cîrligele stîlpilor şi beţele lor de legătură erau de argint.

v.13  Înspre partea de răsărit, pe cei cincizeci de coţi lăţime, erau:

v.14  pentru o aripă, cincisprezece coţi de pînză, cu trei stîlpi şi cele trei picioare ale lor,

v.15  şi pentru a doua aripă, care era în faţa ei, de cealaltă parte a porţii curţii, cincisprezece coţi de pînză cu trei stîlpi şi cele trei picioare ale lor.

Pânzele acestea de in subţire ne vorbesc despre umanitatea Domnului Isus şi ea separa de fapt pe om de Dumnezeu.

Îmi aduc aminte de un discurs ţinut de un director al unui institut teologic care a afirmat că dacă oamenii vor urma pur şi simplu învăţăturile Domnului Isus, se va realiza mult-dorita pace mondială. Sunt de acord cu aceasta. Nu sunt însă de acord cu faptul că el a spus că pentru aceasta nu este nevoie ca oamenii să creadă şi în divinitatea Domnului. Aici este o mare greşeală dragi prieteni:

Nu poate exista pace pe pământ dacă omul nu are pace cu Dumnezeu. Nu poate fi pace cu Dumnezeu fără sângele Domnului Isus.

Viaţa Domnului Isus, o viaţă fără păcat este inspirativă, învăţăturile lui sunt formidabile, dar fără moartea lui, ele nu ar fi nimic mai mult. Nici chiar moartea, fără învierea lui, nu ar fi decât o moarte eroică. Însă toate aceste elemente împreună, ne vorbesc despre faptul că Domnul Isus este fiul lui Dumnezeu, trimis pentru păcatele noastre, pentru izbăvirea noastră.

Acum, în ceea ce priveşte intrarea finală a celui ce venea să aducă jertfa pentru păcatele sale, aceasta se petrecea în Locul Preasfânt. Îmi place să mă gândesc la locul acesta ca fiind adevărul. Domnul Isus este de asemenea “Adevărul”. Domnul Isus a spus că oricine vrea să se închine lui Dumnezeu trebuie să o facă în Duh şi în adevăr. El este acela în numele căruia ne adresăm lui Dumnezeu.

Dar să privim acum la considerabilele eforturi făcute pentru construirea cortului:

v.21 Iată socoteala locaşului cortului întîlnirii, făcută după porunca lui Moise, prin îngrijirea Leviţilor, subt cîrmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron.

v.22  Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda, a făcut tot ce poruncise lui Moise Domnul.

v.23  El a avut ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, meşter la săpat în pietre, la cioplit cu meşteşug, şi la lucrat pe gherghef în materiile văpsite în albastru, în purpuriu, în cărmiziu, şi în in subţire.

v.24  Tot aurul întrebuinţat la lucru pentru toate lucrările sfîntului locaş, aur ieşit din daruri, se suia la douăzeci şi nouă de talanţi şi şapte sute treizeci de sicli, după siclul cortului.

v.25  Argintul celor ieşiţi la numărătoare, din adunare, se suia la o sută de talanţi şi o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de sicli, după siclul sfîntului locaş:

v.26  Cîte o jumătate de siclu de cap, o jumătate de siclu, după siclul sfîntului locaş, pentru fiecare om cuprins în numărătoare, dela vîrsta de douăzeci de ani în sus, adică pentru şase sute trei mii cinci sute cincizeci de oameni.

v.27  Din cei o sută de talanţi de argint s’au turnat picioarele sfîntului locaş şi picioarele perdelei din lăuntru, adică o sută de picioare la cei o sută de talanţi, cîte un talant de picior.

v.28  Şi cu cei o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de sicli s’au făcut cîrligele şi beţele de legătură dintre stîlpi, şi le-au poleit căpătîiele.

v.29  Arama dăruită se suia la şaptezeci de talanţi şi două mii patru sute de sicli.

v.30  Din ea au făcut picioarele dela uşa cortului întîlnirii; altarul de aramă cu grătarul lui, şi toate uneltele altarului;

v.31  picioarele stîlpilor curţii, de jur împrejur, şi picioarele stîlpilor dela poarta curţii; şi toţi ţăruşii din jurul cortului şi ai curţii.

Aceasta ne arată foarte clar că închinarea, întâlnirea cu Dumnezeu nu este un lucru simplu. Adesea aud vorbindu-se despre faptul că omul nu trebuie să facă nimic pentru închinare. Sau, cred unii că noi trebuie să facem totul. Ei bine, Dumnezeu ne lansează invitaţia, dar nu putem veni cum vrem noi. El a stabilita o cale. Calea este Domnul Isus Hristos. Cuvintele sale sunt foarte clare: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine! Ori, dragi prieteni, venirea la Domnul Isus presupune şi ea efort, presupune iertare.

Acum nu trebuie să înţelegem greşit. Nu ceea ce facem noi contează cel mai mult. Renunţarea noastră nu face altceva decât să ne aducă adevărata binecuvântare.

Am auzit o  întâmplare care exemplifică foarte bine ceea ce am spus adineauri.

Se spune că un om se plimba pe malul abrupt al mării. Din neatenţie a călcat prea aproape de prăpastia aceea, pământul a lunecat de sub el şi s-a trezit alunecând în prăpastie. Jos era plin de stânci şi era în pericol de moarte. Disperat, a întins mâna şi  s-a prins de o rădăcină subţire. Acum era oprit din cădere, dar repede şi-a dat seama că acea rădăcină nu v-a rezista prea mult şi că trebuie să se întâmple ceva altfel era pierdut. El era paralizat de frica iminentului sfârşit. Nu întrevedea nici o salvare pentru el. Dintr-o dată, deasupra lui se aude o voce. Ridicând privirea, vede o mână puternică întinsă către el. Nu vedea prea bine chipul dar vocea aceea îi spunea: Prinde-te de mâna mea! Vă puteţi imagina dilema în care se afla! Ca să prindă mâna aceea salvatoare, trebuia să dea drumul rădăcinii subţiri de care era agăţat.

Nu vi se pare că şi noi procedăm adesea în felul acesta? Am vrea să avem marea binecuvântare, dar nu suntem în stare să renunţăm la micile noastre lucruri.

Ei bine, Cortul Întâlnirii este o lecţie în acest sens. Dumnezeu vorbeşte pe larg despre acest cort pentru că este prefigurarea a ceea ce El a face prin Domnul Isus Hristos.

Dar să trecem acum şi la capitolul 39, capitol ce descrie hainele preoţilor. Aron, era Marele Preot şi hainele pe care el le purta vorbeau despre Domnul Isus de asemenea. Deja ni s-a dat şi descrierea acestor haine, acum ele fiind în faza de execuţie.

Exod 39:

v.1 Cu materiile văpsite în albastru, în purpuriu şi în cărmiziu, au făcut veşmintele preoţilor pentru slujba sfîntului locaş, şi au făcut veşminte sfinte lui Aaron, cum poruncise lui Moise Domnul.

v.2  Au făcut efodul de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărmiziu, şi de in subţire răsucit.

Hainele acestea erau sfinte pentru că ele aveau o destinaţie precisă şi aceasta era slujba înaintea lui Dumnezeu.

v.3 Au întins nişte plăci de aur, şi le-au tăiat în fire subţiri, pe cari le-au ţesut în materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărmiziu, şi în in subţire; era lucrat cu măestrie.

v.4  I-au făcut nişte umărari cari se împreunau cu el, aşa că la cele două capete ale lui, efodul era legat cu ei.

v.5  Brîul era de aceeaş lucrătură ca efodul şi prins de el; era de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărmiziu, şi de in subţire răsucit, cum poruncise lui Moise Domnul.

Erau opt articole de îmbrăcăminte destinate preoţilor, purtate de marii preoţi.  Patru erau similare, fiind purtate de toţi preoţii, dar patru dintre ele era caracteristice Marelui Preot pentru a-l distinge dintre ceilalţi preoţi. Ele erau haine ale “gloriei şi frumuseţii”.

Toate acestea sunt o imagine a celui ce este Marele nostru Preot, Domnul Isus care este îmbrăcat în gloria divină.

În marea zi a ispăşirii, atunci când Aron lua sângele şi îl aducea înaintea pe capacul ispăşirii în locul Preasfânt, el lăsa deoparte hainele acelea ale gloriei şi frumuseţii şi nu purta decât hainele albe, simple, pe care le purtau toţi ceilalţi preoţi. El venea în acest loc nu cu ornamente deosebite ci cu curăţie.

Astfel trebuie să ne apropiem şi noi de Dumnezeu. Nu venim înaintea lui cu podoabele noastre ci cu acea curăţie oferită nouă prin Domnul Isus.

Haina albă pe care o purtau toţi preoţii vorbeşte despre neprihănire. În Isaia capitolul 52, versetul 11 găsim următoarele cuvinte:

v.11  ,,Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

Eu cred că Dumnezeu încă mai spune acest lucru. Nu cred că Dumnezeu foloseşte oameni care nu au rezolvate problemele păcatelor lor. Nimeni nu poate să facă nimic pentru Dumnezeu dacă nu are rezolvată această problemă deoarece Dumnezeu nu primeşte nimic care nu vine din curăţie.

Dragi prieteni trebuie să fim îmbrăcaţi în neprihănirea oferită de Domnul Isus şi să trăim o viaţă care să onoreze această neprihănire.

Iată că am ajuns acum la capitolul 40, ultimul din cartea Exod.

Totul este acum aşezat aşa cum Dumnezeu a poruncit. Totul este uns cu untdelemn şi dedicat Domnului. Iată însă că acum se întâmplă ceva deosebit: Exod 40:

v.34  Atunci norul a acoperit cortul întîlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul.

v.35  Moise nu putea să intre în cortul întîlnirii, pentrucă norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul.

v.36  Cît au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai cînd se ridica norul deasupra cortului.

v.37  Şi cînd nu se ridica norul, nu porneau, pînă ce nu se ridica.

v.38  Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc, înaintea întregei case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.

Acest aspect este foarte important. Atunci când apostolul Pavel încercă să descrie identitatea Israeliţilor el foloseşte câteva elemente care îi deosebesc de restul oamenilor. Unul din aceste lucruri este tocmai această slavă a Domnului numită Shekinah:

v.4  Ei sînt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele,

Evreii sunt singurii oameni care au avut prilejul să vadă manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în acest fel. Aceasta este ceea ce i-a condus pe ei prin acel mare şi dificil deşert. Norul se ridica dimineaţa dacă în acea zi poporul trebuia să călătorească. Dacă nu se ridica nimeni nu se deplasa în afara taberei. Nu încercau să plece, pentru că dacă ar fi făcut-o ar fi fost pierduţi oricum. Niciodată nu au călătorit prin puterile lor, prin înţelepciunea lor. Nu supuneau la vot dacă continuă călătoria sau nu şi nici măcar lui Moise nu-i aparţinea decizia de a deplasa poporul sau nu. Lucrul acesta aparţinea Domnului şi norul indica care era voia lui.

Este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm. Noi spunem că Domnul Hristos este capul Bisericii. Atunci când ajungem însă la biserica locală lucrurile se cam schimbă. Mai este El acela care conduce Biserica noastră sau sunt altele interesele şi persoanele care hotărăsc cursul ei.

Mai sunt oameni care vin la predicatori sau la slujitorii bisericii solicitând înţelepciunea lor pentru anumite probleme cu care ei se confruntă. Dragii mei, slujitorii bisericii sunt puşi într-adevăr să ajute, dar ei nu pot ţine locul Domnului Hristos. Cel mai bun ajutor pe care pot să-l dea slujitorii Bisericii este să-i îndrepte pe oameni către Cuvântul lui Dumnezeu pentru a afla acolo călăuzirea.

Dragi prieteni, sfârşim aici călătoria noastră prin paginile Exodului. Ne-am întâlnit aici cu personaje fermecătoare, oameni ai lui Dumnezeu. Dar personajul central al cărţii este Dumnezeu. El se revelează aici poporului evreu şi prin intermediul cuvântului său şi nouă. Am avut aici dezvăluite trăsături ale caracterului lui Dumnezeu, precum şi mijloacele prin care ne putem apropia de El în închinare.

Fie ca Duhul Său cel Sfânt să ne călăuzească în continuare pentru a avea acea întâlnire care conduce la transformarea permanentă a vieţilor noastre după chipul şi asemănarea Domnului Isus Hristos spre gloria Numelui său Sfânt.