Itinerar Biblic Ep.117 Exod cap. 29

 

Rezumat

·         Jertfele şi ceremoniile legate de consacrarea preoţilor.

·         Jertfa arderilor de tot.

·         Promisiunea lui Dumnezeu cu privire la prezenţa în mijlocul poporului.

 

  Dragi ascultători, este impresionant modul în care Dumnezeu nostru se apropie de noi, creaturile Sale, oameni care nu avem nici un merit pentru a atrage atenţia Lui. Este numai dragostea Sa aceea ce îl determină să ne acorde atâta atenţie.

Pentru că din pricina păcatelor noastre noi nu putem suporta prezenţa Lui, Dumnezeu îngăduie o apropiere mediată, apropiere prin intermediul preoţilor în vechime şi prin Domnul Isus astăzi.

Domnul Isus este astăzi Marele Preot, care face legătura dintre noi, poporul şi Domnul Isus.

Este o mare binecuvântare pe care o avem să intrăm în prezenţa Celui Preaînalt este o mare onoare ca Cel ce ne introduce în prezenţa Lui să fie Domnul Isus Hristos.

Spuneam dragi prieteni că Domnul Isus este Mare Preot, dar înainte de aceasta, aşa cum am văzut, pentru poporul evreu, Dumnezeu a numit preoţi pe Aron şi pe fii lui.

Încă din capitolul trecut am descoperit care sunt veşmintele care trebuia să-i distingă pe aceşti oameni de cei din popor. De fapt, nu era numai o uniformă aparte ci fiecare piesă din echipamentul lor era o imagine a planului lui Dumnezeu pentru izbăvirea noastră de sub puterea păcatului.

Suntem acum la capitolul 29 din cartea Exod şi Dumnezeu continuă indicaţiile cu privire la Aron şi cei învestiţi ca preoţi ai Săi.

El nu este un capitol foarte interesant în ceea ce priveşte evenimente istorice sau altceva de genul acesta, dar este un capitol prin care Dumnezeu ne comunică din nou informaţii cu privire la viaţa noastră marcată de păcate şi nevoie noastră de iertare.

Dar mai bine să vedem ce comunică Cuvântul lui Dumnezeu în mod direct. Mai întâi Dumnezeu vorbeşte despre consacrarea lui Aron şi a fiilor lui pentru slujba de preoţi ai Săi:

v.1 Iată ce vei face pentruca să-i sfinţeşti şi să-Mi împlinească slujba de preoţi. Ia un viţel şi doi berbeci fără cusur.

v.2  Fă, cu făină aleasă de grîu, nişte azimi, turte nedospite, frămîntate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn.

v.3  Să le pui într’un coş, şi să le aduci împreună cu viţelul şi cei doi berbeci.

v.4  Să aduci apoi pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului întîlnirii, şi să-i speli cu apă.

Sfinţirea, sau consacrarea, punerea lor de o parte, pentru că despre aceasta este vorba, nu este ceva ce omul face pentru sine. Este iniţiativa lui Dumnezeu şi este acţiunea Lui prin care El îl pune pe cel ales într-o poziţie de separare de păcat.

Dragi prieteni sunt două aspecte pe care este bine să le cunoaştem cu privire la sfinţenie. Pe de o parte sfinţirea înseamnă poziţie. Este vorba despre punere de o parte. În cazul preoţilor, această punere de o parte, însemna în ceea ce-i privea pe oameni, un statut special. Preoţii aveau o condiţie privilegiată.

În ceea ce ne priveşte pe noi sfinţirea îmbracă şi pentru noi această conotaţie referitoare la poziţia pe care o ocupăm în raport cu lumea, cu păcatul. Crezând că jertfa Domnului Isus este aceea care ne eliberează de sub puterea judecăţii păcatului nostru, noi suntem strămutaţi, transferaţi în Împărăţia Cerurilor. Deci noi suntem scoşi din domeniul stăpânit de domnul întunericului, şi separaţi, puşi de o parte pentru Dumnezeul slavei, Dumnezeu universului.

Aceasta este poziţia pe care o ocupăm. Acum intervine un alt aspect, legat de acţiunile noastre. În sensul acesta sfinţirea este un proces. Este un proces în care acţiunile noastre încep să se armonizeze cu poziţia pe care o ocupăm. Este un proces pentru că, dacă strămutarea nu se face după meritele noastre ci după meritele celui ce a murit în locul nostru, Domnul Isus, faptele noastre sunt încă alterate de natura noastră păcătoasă. Din cauza aceasta începe acel conflict interior descris atât de bine de Pavel: “…binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac”

În cazul acesta problema sfinţirii devine una de predare, de cedare. Cedare a ceea ce este vechi pentru a primi ceea ce este nou din partea lui Dumnezeu. Renunţarea la firea noastră, la natura noastră veche şi coruptă şi acceptarea regenerării pe care Duhul Sfânt al lui Dumnezeu o face pentru noi.

Pentru că am ajuns la regenerare, trebuie semnalat faptul că nu este un concept nou. El a existat chiar şi în această situaţie a dedicării preoţilor.

Spălarea aceasta rituală nu era altceva decât un simbol al regenerării. În epistola pe care apostolul Pavel o adresează prietenului şi colaboratorului său Tit, el scrie aşa:

Tit 3:5 El ne-a mîntuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt,

Spălarea din acest pasaj are direct de a face cu regenerarea.

Dar, iată că hainele sunt confecţionate, preoţii sunt spălaţi, urmează ca ei să îmbrace hainele preoţiei:

v.5  Să iei veşmintele; să îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu efodul şi cu pieptarul, şi să-l încingi cu brîul efodului.

v.6  Să-i pui mitra pe cap, şi pe mitră să pui tabla sfinţeniei.

v.7  Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi.

v.8  Să aduci apoi pe fiii lui, şi să-i îmbraci cu tunicile.

v.9  Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brîu, şi să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr’o lege vecinică. Astfel să închini pe Aaron şi pe fiii lui în slujba Mea.

Încă o dată sfinţirea, consacrarea nu este ceva ce facem noi oamenii ci ceva ce face Dumnezeu. Astăzi au ajuns la modă servicii speciale de consacrare, de sfinţire, în care diferiţi oameni se angajează, promit să facă ceva pentru Domnul. Nu ştiu dacă este ceva ce trebuie să facem. Nu cred că pentru a face ceva pentru Dumnezeu este nevoie de aceste servicii. Să nu uităm că El este cel care ne cheamă. În cele din urmă noi nu facem altceva decât să răspundem la invitaţia Lui, să ascultăm de El. Dacă este să ascultăm de Dumnezeu nu facem decât ceea ce ar trebui să facem în mod repetat şi nu este motiv de sărbătoare. Sau, o facem atât de rar încât simţim nevoia să sărbătorim atunci când ascultăm de El.

Cred că în consacrare, trebuie să venim mai degrabă cu mâinile goale înaintea Domnului, mărturisind slăbiciunile noastre, mărturisind nevrednicia noastră de a intra într-o slujbă ca cea pe care El ne-o încredinţează.

Dacă citim rugăciunile unor mari oameni ai lui Dumnezeu, cum sunt: Moise, Ilie, David, Samuel sau Pavel în Noul Testament, o să observăm că oamenii aceştia au venit la Dumnezeu nu pe baza a ceea ce erau ei, sau abilităţilor pe care le aveau, sau a ceea ce promiteau lui Dumnezeu că vor face. Dumnezeu i-a chemat la slujbă pentru ceea ce au devenit ei prin ascultarea El.

Să mergem mai departe la un alt aspect legat de consacrare – jertfa.

v.10  Să aduci viţelul înaintea cortului întîlnirii, şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mînile pe capul viţelului.

Marele Preot şi familia lui trebuia să-şi pună mâinile pe capul viţelului. Sunt foarte mulţi oameni care consideră că punerea mâinilor asupra cuiva implică un act ezoteric, prin care se transmite o anumită putere magică. Nu este vorba despre aşa ceva. Sunt însă două situaţii în care se vorbeşte despre punerea mâinilor pe capul animalului. În prima situaţie, o situaţie care apare frecvent pe paginile Vechiului Testament, omul, sau Marele Preot, pune mâinile pe capul animalului adus ca jertfă.

În sensul acesta, actul are semnificaţia identificării. Omul, sau preotul se identifică cu animalul de jertfă, afirmând în acest fel că el este cel ce ar fi trebuit să moară în locul animalului.

În Noul Testament, practica aceasta a puneri mâinilor avea o altă semnificaţie. Aici era vorba de învestirea anumitor persoane în diferite slujbe făcute în numele Bisericii. Prin faptul că oamenii cu autoritate a bisericii îşi puneau mâinile pe capul celor solicitaţi pentru o anumită slujbă, se exprima faptul că acelor persoane le era delegată autoritate. De acum, ei mergeau în numele Bisericii, aveau girul ei în lucrarea pe care o vor face.

Sunt biserici care trimit misionari în diferite zone ale ţării lor sau în alte ţări. De cele mai multe ori pentru aceştia se fac asemenea slujbe de consacrare, adică se pun mâinile peste ei. În felul acesta, Biserica le delegă autoritatea de a o reprezenta în acele zone. Pe de altă parte ei sunt identificaţi cu Biserica respectivă.

Cam acestea ar fi implicaţiile punerii mâinilor.

În ceea ce-l priveşte pe Aron, şi el este un păcătos. De aceea era nevoie să se facă ispăşire pentru El. Aron trebuia să intre în prezenţa Celui PreaÎnalt  şi păcatul lui venea în felul acesta în contact cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Intrând în contact cu sfinţenia lui Dumnezeu, dat fiind faptul că el era păcătos, Aron ar fi trebuit să moară. Din această cauză viţelul era menit să-l înlocuiască pe Aron în ceea ce privea ispăşirea pentru păcatul său.

Aceasta era o jertfă de ardere de tot. În cartea Levitic o să intrăm în detaliile acestei jertfe. Această ardere de tot a început chiar din grădina Edenului. Acum, altarul pe care noi îl identificăm ca fiind altarul de aramă, mai este numit uneori numit şi altarul pentru arderea de tot deoarece era principala jertfă care se aducea pe acest altar.

Această jertfă, îl aduce de fapt în prim plan pe Domnul Isus Hristos, persoana Lui.

Altarul vorbeşte mai degrabă despre ceea ce a făcut El pentru noi.

Să vedem acum ce spune Dumnezeu despre hrana preoţilor.

v.26  Să iei şi pieptul berbecelui care va sluji la închinarea lui Aaron în slujba Domnului, şi să-l legeni într’o parte şi în alta, ca un dar legănat înaintea Domnului: aceasta va fi partea ta.

v.27 Să sfinţeşti pieptul legănat şi spata ridicată din berbecele care va sluji la închinarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba Domnului, pieptul legănîndu-l într’o parte şi într’alta, spata înfăţişînd-o înaintea Domnului prin ridicare.

v.28  Ele vor fi ale lui Aaron şi ale fiilor lui, printr’o lege vecinică, pe care o vor ţinea copiii lui Israel; căci este o jertfă adusă prin ridicare; şi, în jertfele de mulţămire ale copiilor lui Israel, jertfa adusă prin ridicare va fi a Domnului.

Din nou, sunt aspecte care vor fi reluate în cartea Levitic şi vom insista mai mult asupra semnificaţiei lor. Să spunem acum doar că Aron şi Leviţii vor fi ocupaţi numai cu slujbele legate de mijlocirea între oameni şi Dumnezeu. Aceasta era o slujbă care îi va ţine ocupaţi tot timpul. Chiar şi atunci când vor ajunge în ţara promisă, ei nu vor primi nici un ţinut pentru moştenire aşa cum vor primi restul seminţiilor. De fapt acest trib al lui Levi este  pus de o parte pentru slujba înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt într-un fel scoşi din rândul celorlalte triburi. Locul lor este luat de triburile formate din cei doi copii ai lui Iosif: Efraim şi Manase.

Leviţii vor sluji la Cortul Întâlnirii şi apoi la Templu, atunci când va fi construit. Moştenirea lor va fi hrana pe care Dumnezeu le-a stabilit-o şi hainele pe care Dumnezeu a poruncit lui Moise să le facă:

v.29  Veşmintele sfinte ale lui Aaron vor fi după el ale fiilor lui, cari le vor pune cînd vor fi unşi şi cînd vor fi închinaţi în slujbă.

v.30  Vor fi purtate timp de şapte zile de acela din fiii lui, care îi va urma în slujba preoţiei, şi care va intra în cortul întîlnirii, ca să facă slujba în sfîntul locaş.

v.31  Să iei apoi berbecele pentru închinarea în slujba Domnului, şi să pui să-i fiarbă carnea într’un loc sfînt.

v.32  Aaron şi fiii lui să mănînce, la uşa cortului întîlnirii, carnea berbecului şi pînea din coş.

v.33  Să mănînce astfel tot ce a slujit la facerea ispăşirii, ca să fie închinaţi în slujbă şi sfinţiţi; nimeni altul să nu mănînce din ele, căci sînt lucruri sfinte.

v.34  Dacă va rămînea ceva din carnea întrebuinţată pentru închinarea în slujbă şi din pîne pînă dimineaţa, să arzi în foc ce va rămînea; să nu se mănînce, căci este un lucru sfînt.

Aceasta era ceea ce a rânduit Dumnezeu cu privire la Aron şi fii lui şi întregul trib al leviţilor.

Dragii mei, este o reflectare a dragostei pe care Dumnezeu o are faţă de copii lui.  Este dragostea şi grija Lui pentru cei care  se dedică Lui. Dedicarea pentru Dumnezeu nu înseamnă dedicare pentru o viaţă plină de frustrări ci este o viaţă plină de binecuvântările şi grija lui Dumnezeu.

Dragii mei un aspect foarte important aici este acela al curăţirii. Este foarte important ca ceea ce intră în contact cu Dumnezeu să fie pus deoparte, să fie curăţit, dedicat. Dumnezeu este foarte clar în sensul  acesta. Altarul şi celelalte lucruri care erau folosite pentru El trebuia să fie sfinţite în fiecare zi. Ascultaţi numai ce indicaţii îi dă Dumnezeu lui Moise:

v.36 În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcând ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti.

v.37  Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar, şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi prea sfânt, şi oricine se va atinge de altar, va fi sfinţit.

Apoi, este o anumită jertfă a cărei prezentare înaintea lui Dumnezeu nu trebuia să înceteze. Este vorba despre arderea de tot:

v.38  Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat.

v.39  Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celalt miel seara.

v.40  Împreună cu cel dintîi miel, să aduci a zecea parte dintr’o efă de floare de făină, frămîntată într’un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii, şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.

v.41 Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara, şi să aduci împreună cu el o jertfă de mîncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.

v.42  Aceasta este arderea de tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri, la uşa cortului întîlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întîlni cu voi, şi îţi voi vorbi.

Jertfa arderii de tot, era adusă în fiecare zi. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară era adus un miel ca jertfă. Era o permanentă aducere aminte pentru popor că cineva trebuia să ia locul lor în ceea ce privea păcatul şi să moară pentru ei.

Dragii mei, este un lucru valabil şi pentru noi. În cartea Evrei capitolul 24 găsim o expresie a acestui fapt:

v.24  Căci Hristos n’a intrat într’un locaş de închinare făcut de mînă omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.

v.25  Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuş, ca marele preot, care intră în fiecare an în Locul prea sfînt cu un sînge, care nu este al lui;

 v.26  fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori dela întemeierea lumii; pe cînd acum, la sfîrşitul veacurilor, S’a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.

 v.27  Şi, după cum oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,

 v.28  tot aşa, Hristos, după ce S’a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă.

Dragi prieteni, aceste icoane, sau imagini ne comunică lucruri foarte importante. Aici nu este vorba numai despre ritualuri ci este un limbaj pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru ca evreii şi noi să înţelegem lucruri extrem de importante în ceea ce priveşte viaţa noastră.

Ordinul preoţesc, jertfele care trebuia să  fie aduse ne vorbesc despre Domnul Isus şi despre ceea ce a făcut El pentru noi oamenii. Tot aceste lucruri, aşa cum afirmă scriitorul Epistolei către evrei, în cuvintele cuprinse în capitolul 9, sunt tocmai versetele prezentate, deci, aceste lucruri ne vorbesc şi despre judecata care va veni.

Observaţi vă rog modul în care prezintă acest scriitor, călăuzit fiind de Duhul Sfânt, problemele vieţii noastre:”… oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” Acum, pentru fiecare dintre noi trecerea din lumea aceasta este o certitudine. Moartea nu este ceva ce presupunem că o să se întâmple, este un fapt cert. A, timpul în care acel moment va veni, este o simplă presupunere şi aceasta pentru că viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu. Ei bine, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că la fel cum moartea este o certitudine, la fel este şi cu judecata.

Dragii mei, judecata păcatelor noastre, răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu este o certitudine. Nimeni nu se va putea eschiva. Nimeni nu va putea ocoli acest  eveniment. Jertfele ne spun mereu că este o judecata. Mai mult ele ne atrag atenţia şi asupra sentinţei ce va fi pronunţată – moartea. Este ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu:

   Romani 6:23 Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Lucrul acesta este de asemenea o certitudine. Însă mai este o certitudine cu privire la viaţa noastră aşa cum vedem din cuvintele lui Pavel: Dumnezeu a luat asupra lui această judecată. Nu pentru că noi am merita acest lucru ci pentru că ne iubeşte.

El  ne-a făcut atunci acest dar, nemeritat de noi, pe Domnul Isus.

El a venit în lumea noastră, a trăit asemenea mielului de jertfă, fiind nepătat, şi apoi a luat pedeapsa judecăţii asupra Lui.

Dragi prieteni, privind la Aron, la fii lui, doi dintre ei vor muri la un moment dat din pricina neascultării, putem înţelege cât de coruptă este natura noastră. Pentru mijlocire ei aveau nevoie de fiecare dată de jertfă de ispăşire pentru păcatele lor, pentru că şi ei erau păcătoşi. În schimb, Domnul Isus a fost fără pată. El era Mare Preot care nu avea vreo pată. Mai mult mijlocirea lui a fost completă pentru că el nu a adus un animal ca jertfă ci s-a adus pe sine. Pentru că El nu avea nevoie de jertfă, jertfa lui a fost adusă pentru noi.

Dragii mei, dacă poporul evreu avea nevoie în fiecare dimineaţă şi seară de jertfă de ardere de tot pentru păcatul lor, şi noi avem nevoie în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară să apelăm la harul de care Dumnezeu ne-a făcut parte prin Domnul Isus Hristos.

Este o jertfă fără încetare.