Itinerar Biblic Ep. 1041 – APOCALIPSA Cap. 10:4-11

 

Dragi prieteni, itinerarul nostru ne-a condus, iată, până la cel de al zecelea capitol al cărţii apocalipsa. Am văzut că el este un interludiu între sunetul celei de a şasea şi a şaptea trâmbiţe. Ultima imagine prezentată este cea a cărţii din mâna îngerului.

Aceasta este cartea dreptului de proprietate asupra pământului şi conţine judecăţile din necazul cel mare prin care Domnul Isus vine la putere. Cartea este deschisă acum şi judecăţile sunt prezentate în toată grozăvia lor. Prin autoritatea care i-a fost încredinţată, îngerul revendică marea şi pământul pentru Hristos. El pune un picior pe mare şi celălalt picior pe pământ şi le revendică pe amândouă pentru Hristos.

În Levitic 25:23, Domnul a dat poporului Său instrucţiuni cu privire la ţara pe care le-o dăduse: “Pământurile să nu fie vândute pentru totdeauna; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi ca nişte străini şi ca nişte oaspeţi ai Mei.”

Poate că aveţi impresia că deţineţi o porţiune importantă din suprafaţa acestui pământ. Aveţi un act de proprietate, a ajuns la voi după două sau chiar trei generaţii sau abia aţi intrat în posesia lui. Simţiţi că acel teren este al vostru. Dar cât de departe puteţi merge în trecut să vedeţi cine a deţinut primul acel teren. Şi chiar şi aşa, de unde l-a luat primul proprietar? A venit pur şi simplu din altă parte, s-a aşezat acolo şi a decis că este pământul lui? Dar, de fapt, al cui este pământul? Al lui Dumnezeu. Proprietatea pe care spuneţi că o deţineţi Îi aparţine lui Dumnezeu şi nu Lui I-aţi plătit pentru acel pământ. Pământul cu tot ce este pe el este al lui Dumnezeu (Ps. 24:1).

Dar Dumnezeu nu revendică numai pământul, ci şi marea. “I-ai dat stăpânire peste toate lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.” (Ps. 8:6-8).

Dumnezeu spune: “Ale mele sunt şi mările, şi pământul, şi ţi-am dat toate acestea. Eu am pus omul pe pământ.” Omul este doar un chiriaş pe pământ – mulţi nu ne-am plătit chiria în ultimul timp – dar noi trăim într-o lume pe care Dumnezeu a creat-o. Pământul este al lui Dumnezeu şi omul nu a plătit pentru faptul că îl ocupă.

Îngerul din capitolul 10 revendică şi pământul şi marea pentru Domnul Isus Hristos. Când Cristofor Columb a ajuns pe ţărmul Americii a înfipt pe ţărm steagul Spaniei, revendicând pământul pentru această ţară, în numele reginei şi al regelui ţării care îl trimisese în această călătorie. Această metodă a fost folosită adesea în istoria omenirii. Când ajungeau la un teritoriu neocupat, cuceritorii revendicau acel teritoriu.

Cu actul de proprietate asupra pământului în mână şi punând un picior pe mare şi unul pe pământ, îngerul revendică totul pentru Hristos, cu un glas puternic. Împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţiile Domnului Isus Hristos prin judecată. Lumea Îi aparţine Lui, Creatorul şi Răscumpărătorul ei.

Cartea este descrisă aici ca fiind de dimensiuni mici – “cărticică” – aceasta pentru că necazul cel mare nu se va întinde pe o perioadă foarte lungă. Capitolul 10 este plasat cam la mijlocul drumului şi vom vedea că ni se va spune că nu mai este mult. Nu mai sunt multe de scris, aşa că nu este o carte mare. Apostolul Pavel spune în Romani 9:28 – “Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său.”

Necazul cel mare are o durată scurtă. Domnul Isus a spus că nu va dura mult. Daniel a spus că este vorba de şapte ani şi aceasta nu este o perioadă lungă.

Cele şapte tunete sunt aprobarea lui Dumnezeu faţă de revendicarea îngerului. În Psalmul 29:3 este scris: “Glasul Domnului este pe ape: Dumnezeul slavei tună; Domnul este pe ape mari.” Iar în Iov 37:5 citim: “Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat; face lucruri mari pe care noi nu le înţelegem.”

Evreii erau obişnuiţi să vorbească despre tunet ca fiind “cele şapte glasuri”. În Psalmul 29 întâlnim de şapte ori expresia “glasul Domnului”. Israel se referea la tunet ca fiind glasul Domnului, cele şapte glasuri ale lui Dumnezeu.

Trebuie să ne facem timp să studiem aceste lucruri pentru a afla ce înseamnă în loc să încercăm să netezim asperităţile şi să le facem să se potrivească în vreun sistem profetic. Îmi amintesc de o doamnă care a intrat într-un magazin de încălţăminte şi când vânzătorul a întrebat-o ce număr poartă, ea a spus: “Pot să mă încalţ cu nr. 35, dar de fapt nr. 36 este numărul meu. Însă pentru că mă simt atât de bine în nr. 37, o să iau o pereche nr. 37.” Este la fel ca unele sisteme de interpretare biblică: ele ajustează Scriptura astfel încât să se potrivească în sistemul respectiv. Să-l lăsăm pe Ioan să spună ce vrea să spună. Cele şapte tunete menţionate aici sunt glasul lui Dumnezeu. Glasul Domnului Isus răsună în cer confirmând ceea ce spune îngerul pentru că El va veni pe pământ în toată puterea Sa.

Apocalipsa 10:4

Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”

Cele şapte tunete sunt deci inteligibile: se înţelege ce spun. Era vorba de o afirmaţie. Ioan scria tot ce era în aceste viziuni, care îi erau date (vezi Apoc. 1:11), dar de data aceasta îi este interzis acest lucru. Era cât pe-aci să scrie ce auzise – deci e vorba de cuvinte clare – dar a fost oprit.

De vreme ce aceasta este o carte a descoperirii, de ce ni se ascunde ceva? Acesta este singurul loc din cartea Apocalipsa în care este pecetluit ceva. Nicăieri nu mai apare o astfel de interdicţie. Dumnezeu spune clar, la sfârşitul cărţii, că a spus tot ce era de spus. El nu ascunde nimic. Ioan redă îndemnul pe care l-a primit: “Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.” (Apoc. 22:10). Şi totuşi, lui Ioan nu i se permite să scrie mesajul celor şapte tunete. Este un detaliu interesant.

Dacă acest înger ar fi Hristos, Ioan ar fi căzut probabil la picioarele Domnului şi I s-ar fi închinat. Aşa a făcut când L-a văzut pe Domnul Isus Hristos glorificat, aşa cum am citit în primul capitol din Apocalipsa. Este evident că Ioan nu a căzut la picioarele lui şi nu i s-a închinat pentru că era vorba doar de un înger.

Nu putem şti ce au spus cele şapte tunete. Scriptura nu ne spune şi cine afirmă că ştie nu face altceva decât să emită speculaţii. Au existat astfel de speculaţii de-a lungul timpului, care mai de care mai deplasate. Cineva interpreta cele şapte tunete ca fiind cele şapte Cruciade. Altcineva spunea că  sunt cele şapte naţiuni care au primit Reforma. Elliott credea că cele şapte tunete reprezentau bula papală împotriva lui Luther. Tot felul de secte au pretins că ştiu ce au vorbit cele şapte tunete. Dar Domnul Isus i-a spus lui Ioan: “Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu le scrie.” Acesta este un secret pe care nu l-a cunoscut şi nu-l cunoaşte nici un om. Dacă încercăm să presupunem ceva, în câţiva ani presupunerea noastră se va umple de ridicol. De ce să nu lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să învăţăm ceva de aici? Deşi Isus Hristos este descoperit în această Carte, Dumnezeu a păstrat foarte multe lucruri pe care a ales să nu ni le spună.

Apocalipsa 10:5-6

Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă,

Este clar că îngerul acesta nu poate fi Hristos, pentru că face un jurământ pe Cel ce este viu în vecii vecilor. Dacă ar fi fost Hristos, ar fi spus: “Viu este Domnul” sau ceva de acest gen. Scriitorul Epistolei către Evrei spune: “Căci Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine însuşi” (Evrei 6:13). Dumnezeu nu ar putea jura pe nimic altceva pentru că nu este nimic mai presus de Dumnezeu. Îngerul a jurat pe altcineva, nu pe sine însuşi pentru că el nu este Dumnezeu, nu este Domnul Isus. Domnul Isus Hristos este Dumnezeul veşnic. “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” (Ioan 1:1-2). Domnul Isus a spus: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8:58). Hristos este Creatorul.

Ascultaţi ce spune versetul 3 din Ioan 1: “Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” Iar în Coloseni este scris: “pentru că prin (în)  El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El.”

Îngerul jură pe numele lui Hristos care este în cer şi în calitate de reprezentant al lui Hristos, el revendică totul pentru Hristos.

“…Nu va mai fi nici o zăbavă…” sau nu va mai fi nici o întârziere. Aceasta este o veste bună din cer pentru sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ care sunt în mijlocul acestui necaz şi care se întreabă cât va mai dura. Înseamnă că va mai fi puţin până la venirea Domnului, din acel moment. Este o confirmare a cuvintelor Domnului Isus pe care le citim în Evanghelia după Matei: “Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” Îngerul le spune celor aleşi că nu va mai dura mult. Cu alte cuvinte, le spune: “Nu vă faceţi griji! Cel care va îndura până la sfârşit va fi salvat.” De ce? Pentru că au fost pecetluiţi şi vor trece cu bine de necazul cel mare.

Acesta este şi un răspuns la rugăciunile martirilor din Apocalipsa 6:10 şi, de asemenea, împlinirea a ceea ce numim Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru): “Vie împărăţia Ta” (vezi Matei 6:10). Împărăţia vine la vremea la care face referire Apocalipsa, dar noi nu ştim când anume va fi aceasta. Nimeni nu ştie când va veni Domnul Isus.

Apocalipsa 10:7

Ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.

Toate acestea au loc când îngerul al şaptelea se pregăteşte să sune din trâmbiţă. Acesta ar fi un indiciu că trâmbiţa a şaptea ne conduce spre sfârşitul necazului celui mare. Acesta este timpul în care taina lui Dumnezeu este în sfârşit destăinuită. Multe aspecte ale acestei taine au fost prezentate ca fiind răspunsul deplin, final, dar se pare că este ceva mult mai mare şi este suma tuturor celorlalte aspecte.

Este o taină care se referă la naţiunea Israel, la judecată, suferinţă, nedreptate, la tăcerea lui Dumnezeu şi la venirea Împărăţiei. Problema esenţială este: de ce a îngăduit Dumnezeu răul, de ce l-a tolerat pentru atât de multă vreme? Am studiat teologia câţiva ani buni şi ştiu ce răspuns dau oameni la această întrebare. Numai că Dumnezeu nu a dat încă răspunsul Său. El o va face însă la timpul Său. Sunt multe întrebările la care nu am găsit răspunsul şi mă miră că sunt atât de mulţi în jurul nostru care par să deţină toate răspunsurile. Adevărul este că nimeni nu deţine toate răspunsurile.

Aşa cum am văzut în acest fragment, există unele lucruri pe care nu le ştim pentru că au fost pecetluite şi aceasta înseamnă că Dumnezeu mai are multe să ne spună. Vom afla aceste lucruri când vom ajunge în prezenţa Sa.

Nu ştiu răspunsul la problemele cu care vă confruntaţi azi, dar Îl cunosc pe Cel care ştie totul despre situaţia în care vă aflaţi. Nu ştiu nici răspunsurile la toate întrebările mele, dar Îl iau pe Dumnezeu de mână şi El îmi spune: “Copilul Meu, mergi cu mine prin întuneric. Va fi bine. Vom ajunge la lumină şi atunci veţi înţelege.” Vă sfătuiesc şi pe voi să vă puneţi mâna în mâna întinsă a lui Dumnezeu, a Creatorului şi Răscumpărătorului vostru, pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om.

ÎNGERUL ÎI SPUNE LUI IOAN SĂ MĂNÂNCE CĂRTICICA

Apocalipsa 10:8

Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”

Această poruncă vine de la Hristos din cer, El fiind Acela care conduce toate operaţiunile consemnate în cartea Apocalipsa. El deţine controlul absolut. Apocalipsa este cartea care Îl glorifică pe Mântuitorul nostru minunat. El este Judecătorul întregului pământ aici şi Îl vedem aşa cum L-a înălţat Dumnezeu şi I-a dat un nume mai presus de orice nume. Dacă glasul de aici nu este al lui Hristos, atunci El i-a dat îngerului porunca să vorbească din cer.

Ioan se pare că s-a întors pe pământ în duhul – cartea care fusese în mâinile Tatălui îi este încredinţată acum lui.

Apocalipsa 10:9-10

M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o” mi-a zis el „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.”

Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune.

Ioan devine un participant în marea dramă care ne desfăşoară în faţa noastră. Lui Ioan i se cere să facă un lucru neobişnuit, dar cu o semnificaţie anume. El mănâncă această cărticică, aşa cum îi spune îngerul, iar rezultatul este dulce-amar. Faptul că a mâncat cartea înseamnă că a primit Cuvântul lui Dumnezeu cu credinţă. Aceasta este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că în Ieremia 15:16 citim: “Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor!” Ieremia aseamănă primirea Cuvântului cu înghiţirea lui.

Ezechiel face la fel: “ El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta, şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!”  Am deschis gura, şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca mierea.” (Ezec. 3:1-3). Sulul este materialul pe care se scria atunci, deci echivalentul unei cărţi moderne. Ezechiel l-a mâncat şi a fost dulce ca mierea în gura lui. Aşa este Cuvântul lui Dumnezeu pentru un om credincios. Alt verset din Proverbe de data aceasta spune: “Cuvintele prietenoase sunt ca un fagur de miere, dulci pentru suflet, şi sănătoase pentru oase.” Iar psalmistul spune: “Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!”

Partea din Cuvântul lui Dumnezeu pe care a luat-o Ioan a fost judecata. A fost dulce pentru că viitorul este dulce. În Geneza 18:17 este scris: “Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?…”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune lui Avraam: “Suntem prieteni şi aş vrea să-ţi spun ce am de gând să fac.” Este ceva dulce să ştii ce vrea Dumnezeu să facă, dar când vezi că urmează judecata, totul devine amar. Ioan a primit cu nerăbdare Cuvântul lui Dumnezeu, dar când a văzut că urmează şi mai multă judecată, inima şi sufletul i s-au întristat. A fost dulce în gură şi amar în sistemul digestiv. Dacă noi găsim plăcere în citirea acestei secţiuni a Cuvântului lui Dumnezeu despre judecăţile care vor veni asupra pământului, atunci trebuie să ne rugăm mult pentru a înţelege gândul lui dumnezeu. Este plăcut şi dulce să cunoaştem cartea Apocalipsa şi intenţiile lui Dumnezeu, dar când aflăm că vine judecata asupra lumii din jurul nostru are L-a respins pe Hristos, nu ne putem bucura de acest lucru. Profeţia devine amară.

Mai este o altă aplicaţie foarte reală. Mulţi încep studiul profeţiei cu entuziasm, dar atunci când descoperă că are aplicaţii la viaţa lor personală şi că cere ceva de la ei personal, îşi pierd interesul şi profeţia devine un lucru amar. Mulţi spun: “Nu vreau să mai aud nimic despre cartea Apocalipsa. Nu-mi place profeţia. Mă sperie!” Da, aşa şi trebuie, dar în gura voastră această profeţie ar trebuie să fie dulce ca mierea. Din nefericire sunt foarte mulţi cei cărora le place să studieze profeţia doar dintr-o curiozitate firească cu privire la viitor. Ei descoperă însă că nu este nimic în Cuvântul lui Dumnezeu care să slujească mai bine viaţa de sfinţenie ca studiul profeţiei. “Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3). Este pur şi simplu anormal să fii un cercetător al profeţiei şi în acelaşi timp să duci o viaţă necurată. Astăzi auzim multe lucruri ciudate şi aberante în interpretările diverse asupra profeţiei din cauză că Cuvântul lui Dumnezeu nu ocupă locul cuvenit în inimile şi în vieţile celor care-l studiază.

Din nefericire, mulţi sunt mai interesaţi de profeţie decât de trăirea unei vieţi creştine după voia lui Dumnezeu.

Cu ani în urmă, când mă plângeam unui predicator cu experienţă că, dacă predic din Apocalipsa în zilele de miercuri, biserica este plină, dar dacă predic din Romani vin doar câţiva membri. Atunci el mi-a spus: “Vei descoperi că pe mulţi îi interesează mai mult Antihrist decât Hristos!” Aveam să descopăr de-a lungul timpului că acest lucru este adevărat.

Apocalipsa 10:11

Apoi mi-au zis: „Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”

Ioan credea cu adevărat că toate popoarele, toate naţiunile, toate limbile, toate rasele ar trebui să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie să audă pentru că trebuie să fie avertizaţi cu privire la judecata care se apropie. Dacă trec prin necazul cel mare îşi vor da seama destul de curând cu nu este vorba de împărăţia de o mie de ani, mai degrabă vor crede că au ajuns direct în iad. Aceasta este partea care l-a întristat pe Ioan. Acesta este motivul pentru care cărticica a devenit amară în stomacul său: Ioan va trebui să profeţească împotriva multora înainte de venirea lui Hristos pentru Împărăţia Sa. Profeţia continuă; n-am ajuns nici la jumătatea cărţii Apocalipsa. Profeţia despre naţiuni şi popoare este împotriva lor pentru că se referă la judecata lor. Această nouă serie de profeţii va începe în capitolul 12 şi vom vedea cât de multe are de spus în această privinţă.

Studiul profeţiei va avea un efect clar asupra vieţii voastre: fie vă va apropia de Hristos şi mai mult, fie vă va depărta şi mai mult de El.

Eu sper că va apropia!

 

Fiţi binecuvântaţi!