Itinerar Biblic Ep.104 Exod – cap 17

 

·         Stânca de la Horeb.

·         Lupta cu amaleciţii.

·         Mâinile ridicate către cer.

·         Iehova – nisi.

Dragi ascultători, însoţim în continuare poporul Domnului în drumul lui către ţara promisă. Îl însoţim şi în procesul de formare ca popor al Domnului, pentru că este unul de care şi noi avem nevoie. Şi noi suntem asemenea Israelului. Israelul era poporul Domnului. Domnul l-a ales. Numai că în ceea ce privea acţiunile poporului, nu erau tocmai cele care ar fi fost compatibile cu calitatea lor de popor al Domnului.

Iată de ce este atât de important pentru noi să însoţim poporul Domnului pentru că multe din atitudinile şi acţiunile lui ne caracterizează şi pe noi.

Dar să vedem ce ne mai aduce nou capitolul 17 din cartea Exod. Să nu uităm că poporul se afla în drum spre ţara promisă şi deja trecuse mai mult de o lună de zile de când plecaseră din Egipt. De atunci au avut parte de mai multe experienţe menite să-i ajute să-l cunoască pe Domnul. Trecerea Mării Roşii, şi hrana pe care le-o oferă Domnul în fiecare zi nu sunt experienţe comune şi ar fi trebuit să dezvolte în popor credinţa în Dumnezeul care le purta de grijă. Numai că poporul se gândeşte destul de mult la ceea ce lăsase în urma sa în Egipt. Uitase greutăţile robiei şi se gândea mereu la ceea ce avusese acolo şi îi lipsea în deşert.

Să nu uităm că tot ceea ce li s-a întâmplat lor este pentru învăţătura noastră. Să urmărim deci cu atenţie fiecare detaliu.

Poporul este acum în deşertul Sin şi continuă călătoria:

v.1  Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe cari poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărît la Refidim. Acolo poporul n’a găsit apă de băut.

v.2  Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: ,,Dă-ne apă să bem!“ Moise le-a răspuns: ,,Pentruce căutaţi ceartă cu mine? Pentruce ispitiţi pe Domnul?“

v.3  Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cîrtea împotriva lui Moise. El zicea: ,,Pentruce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?“

Mai spuneam şi cu altă ocazie că acesta era un refren iubit de popor. Mereu se plângeau de ceva. Niciodată nu erau mulţumiţi de ceea ce aveau şi mereu doreau ce nu aveau. Nu trebuie să fim prea drastici în judecata asupra lor, pentru că Dumnezeu   i-a ales pe ei deoarece ne reprezintă atât de bine pe fiecare dintre noi. Iar refrenul lor favorit este că Dumnezeu i-a adus în deşert pentru a scăpa de ei. Este adevărat?

Dragii mei, mă întreb, nu cumva şi noi îl acuzăm pe Dumnezeu că nu are grijă de noi? Sau nu cumva desconsiderăm ajutorul Lui luând grija existenţei noastre asupra noastră şi excluzându-l din viaţa noastră?

Aceasta făcea poporul. Asemenea unor copii răsfăţaţi nu luau deloc în considerare ceea ce le dăduse Dumnezeu ci numai ceea ce nu aveau. Aceasta era marea lor problemă… şi trebuie să recunoaştem şi a noastră.

Acum poporul cerea din nou apă. Este uimitor cât de repede au uitat experienţa de la Mara. Atunci Domnul le-a dat o lecţie cu privire la apă în mod specific. Dar nu numai experienţa cu apa este uitată. Hrana pe care o primeau nu avea nimic natural în ea ci era o minune pe care Domnul o făcea în fiecare zi pentru ei. Dar, noi toţi suntem la fel. Existenţa noastră este o minune şi cu toate acestea noi o considerăm un lucru normal. Considerăm că Dumnezeu nu are nici o contribuţie.

Şansa noastră este că Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor şi cu multă răbdare.

Să urmărim dar în continuare ce face Domnul şi poporul Său:

v.4  Moise a strigat către Domnul, şi a zis: ,,Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre.“

Moise încă nu are răbdarea Domnului cu poporul. Începe şi el să se teamă de popor. Numai că Dumnezeu nu-l lasă singur:

v.5  Domnul a zis lui Moise: ,,Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo cîţiva din bătrînii lui Israel; ia-ţi în mînă şi toiagul cu care ai lovit rîul, şi porneşte!

Toiagul acesta era cel pe care Moise îl folosise în minunile pe care Dumnezeu le făcuse în Egipt. Dar, bineînţeles nu toiagul  era acela care conţinea puteri magice. Domnul era acela care făcea toate aceste minuni.

v.6  Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stînca Horebului; vei lovi stînca, şi va ţîşni apă din ea, şi poporul va bea.“ Moise a făcut aşa, în faţa bătrînilor lui Israel.

v.7  El a numit locul acela ,,Masa şi Meriba“ (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, şi ispitiseră pe Domnul, zicînd: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?“

Aceasta este prima menţionare a stâncii şi a apei care a ieşit din ea. Ce reprezintă această stâncă?

Ei bine nu suntem lăsaţi să facem tot felul de speculaţii cu privire la ce ar putea însemna ea.  Duhul Sfânt este acela care ne explică despre ce este vorba. În prima Epistolă către Corinteni la capitolul 10, primele patru versete aduc o lămurire în acest sens:

v.1  Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost supt nor, toţi au trecut prin mare,

v.2  toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;

v.3  toţi au mîncat aceeaş mîncare duhovnicească,

v.4 şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentrucă beau dintr’o stîncă duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era Hristos.

Iată că tot acest proces avea o semnificaţie aparte. Mana pe care o mâncau Israeliţii era un simbol al pâinii vieţii, care este Domnul Isus. Domnul este de asemenea Apa vieţii, sau Apa vie, aşa cum este şi stânca veacurilor. Dragi prieteni ce contrast este între credinţa acestor oameni şi toate aceste simboluri care vorbesc despre Răscumpărătorul, Domnul Isus Hristos.

În cartea Numeri găsim o nouă referire la faptul că poporul se plânge că nu are apă. Prima dată, cea despre care tocmai am vorbit, Domnul îi spune lui Moise să lovească stânca şi iese apă. În pasajul din Numeri Domnul îi dă cu totul alte instrucţiuni lui Moise:

v.8  ,,Ia toiagul, şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stîncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stîncă, şi să adăpi adunarea şi vitele lor.“

Problema este aceea că Moise nu înţelege ceea ce îi spune Dumnezeu. Dumnezeu este foarte adevărat a spus prima dată să lovească stânca dar de această dată nu a spus decât ca Moise să vorbească stâncii. Moise însă confundă lucrurile. El loveşte stânca din nou. Vedeţi, motivul pentru care trebuia să vorbească stâncii este acela că ea fusese deja lovită.

Aici avem o învăţătură spirituală profundă cu privire la Domnul Isus.

Domnul Isus a fost crucificat cu două secole în urmă, şi el a spus atunci “S-a sfârşit!” Şi este foarte corect. Tot ce ţinea de Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea a fost definitivat, completat. Nu mai este nimic de făcut, de adăugat, pentru că Domnul Isus a făcut deja totul. Nu mai este nevoie ca Domnul Isus să fie crucificat din nou. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi de acum nu mai este nimic de făcut. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să credem în această jertfă.

Să vorbim Stânci care nu este altcineva decât Domnul Isus. El este acela care a dat apa vieţii, El este acela care ne-a izbăvit de la moarte.

De la această stâncă ne vin nou astăzi toate binecuvântările. Această apă răcoritoare vine să ude buzele însetate ale celor păcătoşi. Versetul 3 din capitolul 1, Epistola către Efeseni vine să ne spună:

„Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.”

Stânca a fost lovită o dată şi este de ajuns pentru că din ea curge acum un izvor de apă vie. Lumea nu este suficient de mare pentru abundenţa acestui izvor. Cu toate acestea, din păcate, sunt foarte multe persoane care sunt însetate şi nu vin acolo unde ar găsi alinarea pentru sufletele lor. Sunt milioane de oameni care ar vrea să bea din aceste izvoare dar canalele credinţei lor sunt închise de lipsa de încredere, păcate sau indiferenţă. De asemenea sunt mulţi care pretind doar că sunt ai Domnului Isus dar realitatea este cu totul alta.

Dragi prieteni, lumea din jurul nostru este în cea mai mare parte o lume însetată după neprihănirea dată de Domnul Isus. Asemenea femeii Samaritene, şi noi suntem robii tradiţiilor şi păcatelor noastre. Iar Dumnezeu are un izvor de binecuvântare. Celui ce bea nu îi va mai fi sete în veac. Este o minunată promisiune.

Să mergem însă mai departe cu poporul evreu pentru că acum, ajung la prima confruntare cu un alt popor.

v.8  Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim.

Cine erau aceşti amaleciţi? Ei erau descendenţi ai lui Esau. Erau inamicii dintotdeauna ai Israelului.

Dacă ne aducem aminte, Esau era o imagine a carnalităţii, a simţurilor.  El era cel care se îndeletnicea cu vânătoarea, era războinicul, iar urmaşii lui păstraseră şi ei aceste calităţi.

Israel nu ar fi putut să învingă dacă Domnul nu era cu ei.

În acelaşi fel, dacă Dumnezeu nu este de partea noastră noi nu putem împotrivi firii noastre pământeşti numai prin mijloacele proprii. In acest veşnic război dintre came şi spirit este nevoie de intervenţia lui Dumnezeu.

În capitolul 5 al epistolei ce o adresează Galatenilor, Pavel explică:

v.17 Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

Cam aceasta este şi imaginea lui Amalec în luptă cu Israel.

v.9 Atunci Moise a zis lui losua: „Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. lar eu voi sta mîne pe vîrful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mînă.”

v.10 losua a făcut ce-i spusese Moise, şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. lar Moise, Aaron şi Hur s’au suit pe vîrful dealului.

Dacă aruncăm o privire atentă asupra relatării acestei lupte, nu va fi greu să observăm

că ea a fost de fapt dusă sus pe munte. Este o luptă dusă în rugăciune. Ea nu a fost

câştigată datorită calităţilor combative ale Israelului. Ea a fost de fapt o luptă câştigată

de Moise.

Dacă facem din nou paralelismul cu lupta spirituală, atunci trebuie să înţelegem că El este cel care duce lupta în locul nostru şi El este cel care o câştigă.

Dar să ne întoarcem la Moise care era sus pe Munte:

v.11 Cînd îşi ridica Moise mîna, era mai tare Israel; şi cînd îşi lăsa mînă în jos, era mai tare Amalec.

v.12 Mînile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o subt el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mînile, unul deoparte, iar altul de alta; şi mînile lui au rămas întinse pînă la asfinţitul soarelui.

v.13 Şi losua a biruit pe Amalec şi poporul lui, cu tăişul săbiei.

lată modul în care a biruit losua pe Amalec. Prin rugăciunile lui Moise.

Dar cred că este un moment potrivit să ne oprim puţin asupra lui losua, întrucât este un personaj cu care ne vom întâlni destul de curând.

El va fi succesorul lui Moise şi se pare că deja este pregătit pentru această poziţie. losua este un om obişnuit dar pe care Dumnezeu îl alege pentru o misiune importantă. De aceea, Dumnezeu îi spune lui Moise să-l informeze care este soarta din urmă a lui Amalec.

v.14 Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui losua că voi şterge pomenirea lui Amalec de subt ceruri.”

Acesta este prima menţiune făcută în Scriptură cu privire la faptul că Dumnezeu cere să se consemneze ceva în această formă scrisă. Se prea poate ca aceasta să fi fost, în cele din urmă originea cărţii Exod.

Oricum, Dumnezeu cere să se consemneze o promisiune importantă – rezolvarea conflictului carnal – spiritual portretizat aici de conflictul Amalec – Israel. Domnul spune că se va descotorosi de Amalec.

În acelaşi fel, Dumnezeu se va descotorosi de tot ce este lumesc, tot ce este în puterea cărnii. Atunci când Dumnezeu va lua la sine Biserica Sa, ea va fi schimbată. 1Corinteni, cap 15, versetul 52, confirmă lucrul acesta:

v.52 Într’o clipă, într’o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.

Şi mai departe:

v.53 Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.

Dacă Dumnezeu ar lua la sine Biserica fără să o schimbe, atunci cerul ar deveni un loc la fel ca şi pământul acesta pentru că este în natura noastră acest blestem al păcatului care aduce distrugere peste tot pe unde mergem.

De aceea avem nevoie de schimbare. Dumnezeu promite că vom fi schimbaţi. Nu

ştim încă în ce manieră se va petrece aceasta, sau cum va arăta acest nou trup de slavă despre care vorbeşte Scriptura, dar cert este că se va întâmpla aşa cum spune ea. După această victorie. Moise ridică un altar în cinstea Domnului:

v.15 Moise a zidit un altar, şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu.”

v.16 El a zis: „Pentrucă şi-a ridicat mîna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!”

Nu-l găsim noi pe Moise construind prea multe altare. Spre deosebire de Avraam sau Isaac, Moise nu este chiar omul altarelor. Aceasta nu îl face mai puţin credincios decât ei. însă în această ocazie specială. Moise ridică un altar căruia îi dă un nume deosebit – Domnul este steagul meu.

Acest nume este inspirat şi de faptul că Amaleciţii, un popor războinic, venise probabil cu însemnele puterii lui, cu steagurile lui, pe când Israel, un popor mult mai paşnic nu avea aceste însemne.

Dar ce frumos este că Evreii recunosc că Domnul este steagul lor. El este de fapt tăria lor. Fără El ei nu pot face nimic. El este cel care a dus lupta pentru ei.

În Psalmul 20 este o cântare de luptă a lui Israel care spune cam aşa:

Psalmul 20:7 Unii se bizuiesc pe carăle lor, altii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală este la fel. Unii se bizuie pe educaţia lor. Sunt încrezători că aceasta le va aduce mântuirea de care au nevoie. Alţii se încred în tradiţiile lor sau în lucruri care ţin mai mult de lumea aceasta decât de ceruri.

Însă în acest război spiritual pe care îl ducem noi toţi, nu noi putem aduce biruinţa prin orice am încerca noi. Singur Domnul Isus este acela care aduce biruinţa pentru noi. Orice încercăm noi este de prisos. El este semnul tăriei noastre. Crucea este steagul sub care trebuie să luptăm, altfel, este o luptă zadarnică şi fără sorţi de izbândă pentru noi.

Dragii prieteni, astfel s-a încheiat prin luptă a poporului evreu. A fost o luptă în care şi ei au fost chemaţi să intervină dar victoria a venit prin rugăciune.

Oare suntem noi conştienţi de puterea rugăciunii. îi cunoaştem noi efectele, puterea? În momentul în care mâinile lui Moise slăbeau, Israelul era biruit de Amalec. Când mâinile lui Moise se ridicau, Israel împingea pe Amalec. Este o minunată imagine a războiului spiritual. Când rugăciunea lipseşte din viaţa noastră, firea, natura păcătoasă este aceea care câştigă teren.

În momentul în care venim în rugăciune înaintea Domnului nostru, Duhul lui cel Sfânt începe să îndepărteze natura noastră coruptă. lată de ce viaţa noastră spirituală este atât de strâns legată de rugăciune.

Dar să recapitulăm trei lucruri importante legate de acest episod:

În primul rând Dumnezeu promite că se va descotorosi, va scăpa de Amalec. Cu alte

cuvinte, Dumnezeu va rezolva şi problema vechii naturi.

În al doilea rând, Dumnezeu nu va face nici un compromis cu vechea natură. El promite înlăturarea completă şi definitivă a acesteia. Domnul a luptat cu Amalec în fiecare generaţie până la dispariţia poporului.

Un alt treilea aspect important aici este acela că acest conflict va continua pe tot timpul cât copiii lui Dumnezeu vor mai locui în aceste trupuri. în toată această existenţă va exista acest conflict între dorinţa noastră carnală, o dorinţă rea, coruptă şi dorinţa duhului lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel exprimă foarte bine acest conflict:

Romani 7:19 Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau

să-l fac, iacă ce fac!

Deci ce ne rămâne ”Să intrăm şi noi sub steagul de luptă al  Domnului şi să-i îngăduim să aducă victoria în viaţa noastră.