Itinerar Biblic Ep. 1036 – APOCALIPSA Cap. 7:11 -17

MULŢIMEA RĂSCUMPĂRATĂ DINTRE NEAMURI

Dragi ascultători, am văzut că mântuirea este foarte importantă în ochii lui Dumnezeu. El este gata să primească oameni la Sine până în ultima clipă. Am văzut până acum că posibilitatea mântuirii nu este înlăturată odată cu apariţia Necazului cel Mare. Chiar şi în această perioadă vedem că sunt oameni care vor fi mântuiţi.

Este posibil ca aceşti oameni să fi fost martirizaţi în timpul necazului celui mare, dar au rămas credincioşi până la capăt. Domnul Isus spune despre aceeaşi perioadă: “Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” (Matei 24:13). Au răbdat până la sfârşit pentru că au strâns din dinţi, şi-au încleştat pumnii şi s-au mobilizat? Nu, nu au răbdat pentru că au depus ei toate eforturile în acest sens, ci pentru că au fost pecetluiţi de Duhul Sfânt.

Hainele albe ne aduc în atenţie neprihănirea lui Hristos în care sunt îmbrăcaţi aceşti oameni. Noi nu putem sta înaintea lui Dumnezeu prezentând neprihănirea noastră pentru că, aşa cum spune Biblia, neprihănirea noastră este ca o zdreanţă murdară înaintea lui Dumnezeu. Şi nu cred că veţi purta zdrenţe murdare în prezenţa lui Dumnezeu.

Ramurile de finic sunt ramuri de palmier. Ele sunt semnul victoriei, semnul biruinţei în Hristos. Această mulţime este o parte din cea care va fi prezentă revenirea triumfală a Domnului Isus Hristos pe pământ. Intrarea triumfală n-a avut loc încă. Când a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, îndreptându-Se spre cruce, Domnul Isus era mai degrabă pe un drum de plecare pentru că în scurt timp avea să părăsească acest pământ. De atunci mulţi oameni s-au întors la Dumnezeu, iar în timpul necazului celui mare, vor mai fi şi alţii care se vor întoarce la Dumnezeu. Când Domnul va reveni pe pământ, cei martirizaţi în timpul necazului celui mare se vor alătura celor care au fost înviaţi la prima înviere şi vor fi toţi în prezenţa lui Dumnezeu.

Să continuăm însă să lecturăm acest capitol 7 al cărţii Apocalipsa.

Apocalipsa 7:11-12

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu,

şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.”

Aceasta este o imagine extraordinară, o imagine fabuloasă a închinării universale, a adorării lui Dumnezeu de către creaturile Sale. Biserica este de faţă, sfinţii Vechiului Testament sunt de faţă, sfinţii din necazul cel mare sunt de faţă şi acum tuturor li se alătură şi îngerii.

Aş vrea să spun doar câteva lucruri despre îngeri. Nu vreau să dezvolt subiectul, nici să intru în contradicţie cu cineva, dar nu scrie nicăieri în Scriptură că îngerii cântă. Ei spun aceste lucruri aici, nu le cântă. Oricum, important este să vedem că celelalte creaturi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea lor (“Mântuirea este a Dumnezeului nostru”), în timp ce îngerii nu includ mântuirea în lauda lor. De ce? Îngerii sunt creaturi fără păcat, nu sunt păcătoşi răscumpăraţi.

Sper că aţi început să vă extindeţi viziunea şi să înţelegeţi mai bine cum va fi în cer. Mulţi cred că singurii care vor fi în cer vor fi cei din grupul lor restrâns, din mica lor biserică sau denominaţiune. Ei bine, în cer vor fi şi alţi oameni răscumpăraţi, care nu au făcut parte din vreo biserică pe pământ. Cred că mulţi sfinţi vor fi surprinşi să constate acest lucru când vor ajunge în cer. Mi-aş dori să descoperim acest lucru aici, pe pământ, pentru că ne-ar da o dragoste mai mare pentru Dumnezeu şi închinarea noastră ar fi mult mai reală, ne-am închina Domnului aşa cum se cuvine, în duh şi în adevăr.

Unul dintre bătrâni îi aduce la cunoştinţă lui Ioan ce se întâmplă în acel moment:

Apocalipsa 7:13-15

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”

„Doamne” i-am răspuns eu „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.

Acesta este un pasaj biblic care aduce multă lumină şi ne lămureşte câteva lucruri. Unul dintre bătrâni vine la Ioan şi-i spune: “Cine sunt aceşti credincioşi îmbrăcaţi în haine albe?” Ioan îi răspunde: “Domnule, tu ştii!” Aceasta este o expresie în original, este un alt fel de a spune: “N-am nici o idee!” Sau: “Ştii că nu ştiu. Spune-mi tu cine sunt, pentru că eu nu ştiu.”

“Şi mi-a zis: ‘Aceştia vin din necazul cel mare’”. Dacă oamenii adunaţi aici ar fi fost cei care formează biserica, Ioan ar fi ştiut acest lucru. Ioan a scris credincioşilor din vremea sa. Ştia destule despre biserică, despre grupul celor credincioşi care alcătuiesc biserica şi le scrisese despre dragoste, despre acest adeziv universal care îi ţine pe toţi la un loc. Dar Ioan nu ştie cine sunt cei pe care-i vede acum. Bătrânul, care este un reprezentant al bisericii care se află în cer în acel moment, ştie că nu este vorba despre biserică. Este o cu totul altă mulţime.

Este vorba de cei care au ieşit din necazul ce mare. Nu este acesta un indiciu că biserica nu va trece prin necazul cel mare? Aceasta este o altă mulţime, care este alcătuită din oameni din orice popor, din orice naţiune, din orice trib şi de orice limbă, care au trecut prin necazul cel mare.

Noi trăim într-o vreme în care Dumnezeu face o demarcaţie în marea familie a rasei umane. Una dintre liniile de demarcaţie este trasată între cei mântuiţi şi cei pierduţi. Sigur că aceasta este împărţirea cea mai clară. Dar dacă vă referiţi la o împărţire rasială sau de altă natură, Cuvântul lui Dumnezeu are ceva de spus în această privinţă: “Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:32). Pavel le spune corintenilor că sunt trei grupuri – iudeii, neamurile şi biserica lui Dumnezeu – şi că ei nu trebuie să fie pricină de păcătuire pentru nici unii dintre aceştia. Aceasta este una din împărţirile pe care le face Scriptura în ce priveşte omenirea. Evreii, neevreii şi biserica lui Dumnezeu reprezintă categoriile în care este împărţită omenirea şi astăzi. În necazul cel mare, ajungem la o perioadă în care vor fi doar două grupuri: evreii şi neevreii. Unde va fi atunci biserica lui Dumnezeu? Biserica va fi atunci cu Domnul. Domnul Isus a spus: “În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Biserica este cu El în cer cât timp se desfăşoară toate evenimentele despre care vom citi mai departe în cartea Apocalipsa. În 1 Cor. 12:13 apostolul Pavel spune: “Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.”

(1 Corinteni 12:13). Astăzi Dumnezeu cheamă din cele două categorii, evrei şi neevrei, un popor pentru Numele Său care formează o clasă distinctă – biserica – şi această biserică va fi luată din lume.

Nu-mi place impresia pe care o dau unii astăzi – un punct de vedere pesimist – care vrea să spună că, într-un fel sau altul, Dumnezeu eşuează în realizarea planului Său. Dragi prieteni, Dumnezeu face exact ce a spus că va face: adică, în vremea aceasta, va chema din această lume un popor pentru El. Ca pastor al unei biserici nu credeam că Dumnezeu face prea mult în această direcţie, dar am descoperit că lucrarea prin radio face să ajungă mesajul lui Dumnezeu în toate colţurile ţării şi mulţi oameni se întorc la Hristos ascultând aceste programe. Dumnezeu continuă şi astăzi să cheme din lume un popor pentru Numele Său.

Ioan arată clar că grupul pe care-l vede în cer este diferit de biserică. Ei au trecut prin necazul cel mare.

Vă amintesc că Domnul Isus Însuşi ne-a dat termenul “necazul cel mare”. Nu toţi ştiu acest lucru şi îşi imaginează că un om a născocit această sintagmă. Dar Domnul Isus a fost cel care S-a gândit la acest lucru şi a numit acea perioadă cu aceste cuvinte: “necazul cel mare”. În Matei 24:21 citim: “Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” Atât în Matei, cât şi în Apocalipsa expresia este redată în greacă în aşa fel încât ar trebui tradusă “marele necaz” sau “necazul cel mare”. Atât adjectivul “mare”, cât şi substantivul “necaz” sunt articulate în greacă, care accentuează gravitatea necazului. Cu alte cuvinte, este ceva diferit, ceva cu adevărat unic.

Îngăduiţi-mi să repet acest lucru: Ioan nu ştie cine sunt cei dinaintea sa, atunci când este întrebat de bătrân. Dacă ar fi fost biserica sau dacă ar fi fost sfinţii din Vechiul Testament, israeliţi, cred că Ioan ar fi ştiut despre cine este vorba. Dar pe cei îmbrăcaţi în haine albe pe care-i vede acum nu-i poate recunoaşte. Ei sunt identificaţi ca fiind neevreii răscumpăraţi care au ieşit din necazul cel mare.

Hainele lor erau albe, ceea ce vorbeşte despre neprihănirea lui Hristos. Cum au obţinut această neprihănire? Au obţinut-o pentru că Domnul Isus Hristos Şi-a vărsat sângele pe cruce. Singurul motiv pentru care noi vom putea sta înaintea lui Dumnezeu este acela că Fiul Său a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre. El a murit pentru ca noi să trăim şi acest lucru este adevărat şi pentru grupul din acest fragment al cărţii Apocalipsa. A fost întotdeauna adevărat faptul că Dumnezeu are doar o singură cale prin care omenirea să poată fi mântuită, şi anume prin credinţa în moartea şi învierea lui Isus Hristos. Pavel scrie: “Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:1-4). Observaţi că apostolul spune: “V-am învăţat aşa cum am primit şi eu” – nu el a inventat acest lucru, ci a fost primit. Domnul Isus îl învăţase toate aceste lucruri în acel răstimp de doi ani petrecut de Pavel în deşert.

Aceasta este Evanghelia: “Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Evanghelia nu constă în ceva ce Dumnezeu vă cere să faceţi, ci este invers: Dumnezeu vă spune că El a făcut ceva pentru voi. Evanghelia nu înseamnă că voi îi daţi ceva lui Dumnezeu, ci Dumnezeu vă dă darul vieţii veşnice în Hristos Isus. Cum îl obţineţi? Prin credinţă. Acesta este singurul mod în care puteţi primi un dar.

Să spunem că este Sărbătoarea Crăciunului şi veniţi să-mi aduceţi un dar. Ce fac eu pentru a-l primi? Aş putea să spun: “Bine, o să vin să vă bat covoarele.” Dar aţi putea să răspundeţi: “Nu vreau să-mi bateţi covoarele. Acesta este un dar.” V-aş jigni dacă aş încerca să vă plătesc în vreun fel darul pe care aţi dori să mi-l faceţi. Dacă aş băga mâna în buzunar şi v-aş da ceva mărunţiş pentru darul pe care mi-l oferiţi, aceasta ar fi o insultă! Lucrurile acestea au ajuns să fie denaturate astăzi. Evanghelia este ceea ce a făcut Dumnezeu deja pentru noi. Este darul Său.

Din nou, în Efeseni, Pavel scrie: “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7). Dumnezeu are har din belşug. Nu contează cine sunteţi şi ce aţi făcut: Dumnezeu poate să vă mântuiască. Poate credeţi că sunteţi cel mai mare şi mai rău păcătos de pe faţa pământului. Ei bine, acesta este singurul fel de păcătoşi pe care Dumnezeu îi mântuieşte: şi toţi suntem aşa.

Aşadar, în capitolul 7 din Apocalipsa vedem această mulţime de neevrei care nu fac parte din biserică. Este nevoie să extindem concepţia pe care o avem despre cei răscumpăraţi dincolo de hotarele bisericii şi cu siguranţă dincolo de hotarele propriei biserici sau denominaţiuni.

Apocalipsa 7:15-17

Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.

Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă.

Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.

“Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui.” Ştim că nu este vorba de biserică aici pentru că biserica nu este identificată niciodată cu templul. La sfârşitul acestei cărţi, când biserica este în Noul Ierusalim, vom vedea că nu este nici un templu acolo. Biserica nu va avea niciodată un templu. Va fi unul aici, pe pământ, dar nu în cer, acolo unde va fi biserica. Prin urmare, aici nu poate fi vorba de biserică.

“Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui” – pentru protecţia, pentru ocrotirea lor. Oamenii aceştia trecuseră prin necazul cel mare. Cei mai mulţi probabil fuseseră martirizaţi şi îşi dăduseră viaţa pentru Hristos. Deşi nu ni se spune clar, ne sunt prezentaţi ca fiind înaintea tronului lui Dumnezeu, în cer. Lucrurile menţionate în acest fragment sunt cele pe care le-au îndurat ei. Nu le va mai fi foame şi sete – se pare că suferiseră de foame şi sete.

Au fost situaţii în care au îndurat soarele arzător din deşert. De asemenea, au însetat după lucrurile spirituale pe care nu le aveau. Şi au plâns, dar acum Dumnezeu le va şterge orice lacrimă din ochii lor. Au trecut prin necazul cel mare datorită sângelui Mielului.

Dragi prieteni, Domnul Isus are şi alte oi. El le-a spus ucenicilor Săi şi lor le-a fost greu să înţeleagă acest lucru: “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta…” (Ioan 10:16). El ar putea spune acelaşi lucru şi bisericii actuale: “Mai am şi alte oi despre care voi nu ştiţi nimic”. Mulţimea aceasta de neevrei despre care am citit în capitolul 7 reprezintă alte oi ale Domnului Isus care vor fi răscumpărate, dar care nu fac parte din biserică.

Aşadar, dragi ascultători, am parcurs cele şase peceţi şi am văzut ce a declanşata deschiderea fiecăruia.

Acum este rândul celei de a şaptea.

Deschiderea celei de-a şaptea peceţi

Deschiderea celei de-a şaptea peceţi, este prezentată în capitolul 8 şi  introduce în scenă şapte îngeri care sună din şapte trâmbiţe. Vom afla în acest capitol ce se întâmplă când sună din trâmbiţă primii patru îngeri. După paranteza din capitolul 7, despre pecetluirea celor două grupuri, se reia deschiderea peceţilor. De fapt, mai este doar o pecete de deschis. Acesta este modelul pe care Ioan îl stabileşte şi îl va folosi pentru tot restul cărţii Apocalipsa. Vor fi serii de şapte lucruri, patru astfel de serii de câte şapte fiind legate de necazul cel mare. De fiecare dată, Ioan prezintă primele şase elemente ale seriei, apoi introduce un material în paranteză care contribuie la înţelegerea seriei respective. În final, cel de-al şaptelea element al unei serii introduce seria următoare, ceea ce înseamnă că aceste serii sunt strâns legate între ele şi aparţin aceleiaşi perioade.

Nu este nevoie să cădem în senzaţional în acest punct. Am spus că tot ce urmează de la capitolul 4 încolo ţine de evenimente care se vor întâmpla în viitor – “cele ce vor fi după acestea” (Apoc. 1:19). Noi trăim în epoca bisericii şi într-un anume sens, cele descrise aici nu ne privesc (nu vom fi implicaţi în ele). Mulţi oameni spun: “Mă sperie cartea Apocalipsa. Dacă mă apuc s-o studiez mă apucă frica!” Recunosc că începând cu cei patru călăreţi ai Apocalipsei sunt descrise judecăţi înfricoşătoare care vor veni asupra acestui pământ. Sunt atât de impresionante că mintea ţi se blochează la un moment dat când citeşti despre ele. Dar cel puţin putem şti cum stăm: aceste evenimente vor avea loc după ce biserica va fi luată de pe pământ.

Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, ai fost pecetluit cu Duhul Sfânt pentru a fi încredinţat Domnului Isus Hristos atunci când biserica va fi luată de El din lume, înainte de necazul cel mare. Aceasta este nădejdea binecuvântată a bisericii.

Cele şapte trâmbiţe vor aduce în atenţia noastră necazul cel mare în intensitatea sa maximă. Cele şapte peceţi aduc judecăţi care sunt rezultatele naturale ale activităţilor omului păcătos fără Dumnezeu. Pecetea a şasea aduce judecata naturii. Cele şapte trâmbiţe descoperă faptul că Dumnezeu judecă în mod direct şi supranatural o rasă răzvrătită.

Cele şapte peceţi, cele şapte trâmbiţe, cele şapte personalităţi şi cele şapte potire ale mâniei se referă la aceeaşi perioadă, dar dintr-un unghi diferit. (1) În cele şapte peceţi vedem judecata ca rezultat al activităţii voluntare, intenţionate a omului. Judecata lui Dumnezeu va veni asupra omului păcătos. În cazul primei peceţi am văzut că era vorba despre un cal alb – o pace falsă: “Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tes. 5:3). A doua pecete marca apariţie calului roşu de război. Războiul apare pentru că este în inima omului. Mulţi cred că dacă oamenilor li s-ar lua toate armele, dacă nu ar mai fi nici o bombă în lume, nici atomică, nici nucleară, nici de alt fel, nu ar mai fi războaie. Chiar dacă nu are nici o armă, un om poate să-l omoare pe semenul său strangulându-l, de exemplu. Aşa că lipsa armelor nu asigură pacea pe pământ. Războiul este în inima omului şi trebuie schimbată inima omului dacă vrem să scăpăm de război. (2) Cele şapte trâmbiţe despre care vom citi în acest capitol arată judecata care este o activitate directă a lui Dumnezeu. (3) Când ajungem la cele şapte personaje, vom vedea judecata care este rezultatul luptei lui Satan împotriva lui Dumnezeu. Satan va fi prezent pe pământ împreună cu îngerii săi. (4) În cazul celor şapte potire ale mâniei vom vedea judecata finală a necazului celui mare, care este acţiunea directă a lui Dumnezeu din cauza răzvrătirii omului şi a lui Satan. Dumnezeu îi va judeca şi pe oameni, îl va judeca şi pe Satan.

Să luăm dar aminte la aceste lucruri!

Fiţi binecuvântaţi!