Itinerar Biblic Ep.103 Exod – cap 16

 

Rezumat

 

– Cârtirea poporului în pustie.

– Mana.

– Prepeliţele.

Dragi prieteni, în viaţa aceasta suntem confruntaţi cu tot felul de probleme şi de presiuni, pe care adesea nu le înţelegem. Nu ştim de ce se întâmpla aşa, pentru că nu există întotdeauna cauze raţionale pentru ele. De multe ori, această categorie o numim accident. Accidentul spunem noi nu este o problemă de raţiune ci una de noroc.

Acesta este modul în care explicăm noi de cele mai multe ori ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru. Aceste explicaţii ni le dăm de cele mai multe ori atunci când lucrurile nu stau aşa cum ne place sau convine nouă. De prea puţine ori auzim oamenii acceptând că este voia lui Dumnezeu, este îngăduinţa Lui ca anumite lucruri să se întâmple în această viaţă. Privind din această perspectivă trebuie să acceptăm că nu se pot întâmpla accidente. Dumnezeu nu este surprins nici măcar când moare o vrabie. Pentru Dumnezeu, Creatorul acestui univers nici măcar existenţa unei simple păsări nu este fără importanţă. Cu cât mai mult a noastră a oamenilor pentru a lăsa accidentele să apară în viaţa noastră.

Sunt cuvintele Domnului Isus cele care ne dau această siguranţă:

Matei 10:29 Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuş, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru.

Matei 10:31 Deci să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii.

Deci nu este vorba despre accidente în viaţa noastră în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Pentru El fiecare experienţă prin care trecem are o anumită valoare. Dar nu numai pentru el ci şi pentru noi. De fapt aş spune că în primul rând pentru noi, deoarece aceste experienţe sunt menite a ne pregăti pentru acea existenţă cu Dumnezeu, existenţa pentru care am fost creaţi de la bun început.

Este foarte adevărat că unele din ele nu ni se par deloc a fi în beneficiul nostru, dar să nu uităm ceea ce spuneam: curcubeul apare numai pe timp ploios.

Lucrul acesta nu-l înţelegea nici poporul evreu. Ei erau acum în deşert şi nu înţelegeau de ce trebuie să fie privaţi de anumite lucruri. Nu înţelegeau în ce mod nisipul deşertului este o binecuvântare pentru ei.

Cineva povestea o experienţă interesantă care aruncă o nouă lumină asupra situaţilor de genul celor trăite de poporul evreu.

El avea o fetiţă de şapte ani a cărei responsabilitate era să-i pregătească pacheţelul cu gustarea pentru servici. în fiecare zi, mândră de responsabilitatea ei, fetiţa venea cu pacheţelul pentru tatăl ei şi cu un sărut îi ura ” Servici uşor!”

Într-o zi, pe lângă obişnuitul pacheţel, fetiţa a venit şi cu un al doilea pacheţel spunându-i tatălui ei că este tot pentru el.

Tatăl a luat pacheţelul şi a ajuns la servici uitând cu totul de el. Dar la ora mesei, când şi-a scos gustarea, a scos şi pacheţelul special. Când l-a desfăcut a găsit înăuntru o mică păpuşică uzată, agrafe de păr, bucăţi de hârtie colorată, creioane de colorat şi alte câteva mărunţişuri pe care el le luă drept lucruri pe care fetiţa lui voia să le arunce. Aşa că după ce termină cu gustarea împreună cu celeilalte resturi a aruncat şi jucăriile primite.

Seara a ajuns acasă şi fetiţa a venit într-un suflet la el aducând un bileţel. Fetiţa i-a dat bileţelul spunând, Tată am uitat să-l pun în pungă dar poţi să-l citeşti acum. Pe bilet scria cu litere contorsionate: “Dragă Tată, sunt jucăriile mele favorite. Pentru că te iubesc ţi le dau şi ţie să te joci cu ele!”

Ceea ce el considerase că sunt deşeuri, lucruri fără de valoare era de fapt o dovadă de dragostei. El aruncase la gunoi acele lucruri.

Dragi prieteni, adesea cârtim când lucrurile nu ne plac, suntem gata să renunţăm la acele experienţe pe care nu le înţelegem când de fapt ele sunt dovezile de dragoste ale lui Dumnezeu faţă de noi oamenii.

Să ne întoarcem la poporul evreu. Şi el trecea prin astfel de experienţe dar nu le înţelegea. Nici nu căuta să le înţeleagă.

Suntem acum la capitolul 16 din cartea Exod, iar poporul îşi continuă călătoria prin deşert.

v.1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului.

v.2 Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cîrtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron.

v.3 Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n’am murit loviţi de mîna Domnului în ţara Egiptului, cînd şedeam lîngă oalele noastre cu carne, cînd mîncam pîne de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moarâ de foame toată mulţimea aceasta’

Nu trecuseră decât două luni şi jumătate de când Israel ieşise din Egipt. Ajung la Marea Roşie şi încep să comenteze şi să cârtească. Trec Marea Roşie şi după numai trei zile de la acest eveniment cârtesc din nou pentru că nu aveau apă. Dumnezeu rezolvă toate aceste probleme. Credeţi însă că va dura mult până când ei să înceapă să murmure din nou?

Ei au dorit să fie eliberaţi din robia egipteană dar după ce începe călătoria prin deşert, imediat încep să se plângă de orice lucru. Ei îşi amintesc de bunăstarea şi mulţumirea din Egipt şi încep să şi-o dorească. Deci uită robia şi idealizează părţile ei bune.

Mă gândesc că sunt foarte mulţi care sunt mântuiţi de păcatele lor, dar mereu regretă traiul Egiptului şi nu puţini se întorc la el. Se întorc la vechea lor viaţă. Pe de o parte sunt conştienţi de gravitatea stării de păcătoşenie dar idealizează anumite stări şi  evenimente ale trecutului. Dar, este această idealizare raţională?

Dumnezeu avea grijă de popor. în nici un caz El nu adusese poporul în deşert pentru a pieri de foame. Dumnezeu avea deja pregătită hrana pentru ei:

v.4 Domnul a zis lui Moise: „lată că voi face să vă ploaie pîne din ceruri. Poporul va ieşi afară, şi va strînge, cît îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-L pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea.

v.5 în ziua a şasea, cînd vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult de cît vor strînge în fiecare zi.”

v.6 Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: „Astăseară, veţi înţelege că Domnul este Acela, care v’a scos din ţara Egiptului.

v.7 Şi mîne dimineaţă, veţi vedea slava Domnului; pentrucă v’a auzit cîrtirile împotriva Domnului; căci ce sîntem noi, ca să cîrtiţi împotriva noastră?”

Acum, acesta este un eveniment unic în istorie când Dumnezeu a hrănit un popor întreg în condiţiile în care a făcut-o, mă refer la deşert şi toate celelalte locuri pe unde a umblat poporul. Insă trebuie să remarcăm faptul că Dumnezeu vrea să pună poporul la încercare prin aceste lucruri.

Noi ne gândim că încercările din partea Domnului vin numai într-o notă negativă. Niciodată nu luăm în considerare faptul că încercările pot să vină şi sub formă pozitivă, adică sub formă de binecuvântări.

în această situaţie chiar Dumnezeu spune că El le va da hrana necesară dar că şi aceasta va fi un test pentru popor.

Un alt lucru important aici este întrebarea pe care o adresează Moise şi Aron poporului.

De ce cârtiţi împotriva noastră? Cu alte cuvinte spune ei: Şi noi suntem oameni ca şi voi. De ce vă răzvrătiţi împotriva noastră. Nu putem face mai mult decât voi. Scoaterea voastră din Egipt nu este iniţiativa noastră. Dumnezeu este cel care v-a scos de acolo. Către El trebuie să îndreptaţi cererile voastre, nu către noi.

Moise şi Aron au o atitudine corectă de această dată, atitudine din care şi noi avem de învăţat. Adesea noi ne implicăm în problemele oamenilor, ceea ce şi trebuie să facem, numai că nu întotdeauna îl punem pe Dumnezeu înainte. Lăsăm adesea impresia că noi suntem soluţia la problemele lor, ceea ce nu este real. Noi trebuie să-L prezentăm pe Dumnezeu acestor oameni pentru ca ei să înţeleagă că El este soluţia la problemele pe care ei le au.

Biserica nu este soluţie, ci este intermediară între oameni şi Dumnezeu. Sunt însă lucruri pe care Dumnezeu cere Bisericii să le facă şi nu trebuie să ignorăm aceste sarcini.

Să privim însă în continuare la ceea ce spun Moise şi Aron pentru că încă mai sunt lecţii pentru Biserică:

v.8 Moise a zis: „Domnul vă va da astăseară came de mîncat, şi mîne dimineaţă vă va da pîne să vă săturaţi, pentrucă a auzit Domnul cîrtirile, pe cari le-aţi rostit împotriva Lui; căci ce sîntem noi? Cîrtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului.”

Odată stabilit cine este cel care rezolvă le Israelului, poporul trebuia să cunoască de acum cine este cel împotriva căruia se revoltă ei.

Dragii mei, aud adesea omeni întorcându-se de la bisericile pe care le frecventează, nemulţumiţii de oamenii pe care îi întâlnesc, nemulţumiţi de slujitorii bisericilor şi de multe alte lucruri. Daţi-mi voie să spun că au toate motivele să fie nemulţumiţi. De ce? Pentru că ei au aşteptat de la omeni ceea ce trebuia să aştepte de la Dumnezeu. Niciodată oamenii nu vor fi în stare să ofere ceea ce numai Dumnezeu poate.

Dar, un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare în asemenea evenimente este acela că dacă, aşteptăm de la oameni ceea ce ar trebui să aşteptăm de la Dumnezeu nu respectăm persoana Lui aşa cum ar trebui să o facem. Cu alte cuvinte ignorăm ajutorul Lui, ignorăm dragostea Lui, grija Lui faţă de noi. De obicei cerem când nu suntem mulţumiţi de ceva. înseamnă că ceea ce ne-a dat Dumnezeu nu ne place, nu ne satisface.

Deci dragi prieteni, pe cine căutăm noi în Biserici? îl căutăm pe Dumnezeu sau căutăm oameni.

Dar să mergem mai departe în ceea ce face Dumnezeu pentru poporul Său:

v.9 Moise a zis lui Aaron: „Spune întregei adunări a copiilor lui Israel: ,Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v’a auzit cîrtirile.’’

v.10 Şi, pe cînd vorbea Aaron întregei adunări a lui Israel, s’au uitat înspre pustie, şi iată că slava Domnului s’a arătat în nor.

Dumnezeu nu este un Dumnezeu care nu aude strigătele şi plânsul copiilor Lui. Ştiţi de

obicei de ce plâng copii mici? Ei au senzaţia că nu sunt băgaţi în seamă şi folosesc plânsul pentru a atrage atenţia. Israelul nu era prea departe de această stare. Ei încercau să atragă atenţia asupra lor. Se gândeau poate că Dumnezeu a uitat de ei. Dar nu era adevărat. Dumnezeu îi avea în centrul atenţiei. Tocmai de aceea convoacă adunarea întregului popor. Aron este cel ce convoacă poporul însă Dumnezeu era prezent acolo în mod vizibil-norul.

Dumnezeu semna în felul acesta cuvintele pe care le va spune poporului prin intermediul lui Moise.

v.11 Domnul, vorbind lui Moise, a zis:

v.12 „Am auzit cîrtirile copiilor lui Israel. Spune-le: ,între cele două seri aveţi să mîncaţi came, şi dimineaţa vă veţi sătura de pîne; şi veţi şti că Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.”

Vedeţi ce mare era grija lui Dumnezeu faţă de ei? El nu le dă numai un fel de mâncare. Ei ceruseră pâine iar Dumnezeu le dă şi came să mănânce. Efortul pe care ei trebuia să-l facă? Să strângă hrana. Era tot ce trebuia să facă poporul.

Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu. Ea aduce binecuvântări complete dar ne implică şi pe noi.

v.13 Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tabăra; şi, dimineaţa, s’a aşezat un strat gros de rouă înjurul taberii.

v.14 Cînd s’a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de ghiaţă albă pe pămînt.

v.15 Copiii lui Israel s’au uitat la ea, şi au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: „Este pînea, pe care v’o dă Domnul ca hrană.

Domnul le dădea hrană. în mod misterios, hrana venea la ei fără ca măcar ei să facă ceva. Tot ce aveau de făcut era să o culeagă.

Dragii mei, sunt atâtea lucruri care vin în mod misterios pentru noi şi tot ce avem noi de făcut este să consumăm. Dar ştim noi oare să apreciem ceea ce face Dumnezeu pentru noi?

Odată cu hrana Dumnezeu are şi anumite porunci pentru ei:

v.16 lată ce a poruncit Domnul: ,Fiecare din voi să strîngă cît îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.”

Cred că aici avem o aplicaţie a rugăciunii pe care Domnul Isus o spune ucenicilor şi în care El cere: dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu le dădea într-o cantitate suficientă pentru fiecare dintre ei.

Sunt însă câteva lucruri implicate aici. Toate acestea au de a face cu credinţa lor. Aşa cum Dumnezeu anunţase încă de la început, hrana aceasta, binecuvântarea aceasta era menită să fie şi o lecţie pentru ei, o şcoală. Unul din lucrurile pe care trebuia să le înveţe poporul în această şcoală era credinţa în Dumnezeu pentru ceea ce privea grija lui zilnică faţă de ei. Până atunci poporul a muncit în Egipt şi tot ce aveau era rodul muncii lor. De acum Domnul îi învăţa că El este cel care le dă binecuvântările. lar aceste binecuvântări se înnoiau în fiecare zi şi ei trebuia să ţină cont de acest lucru:

v.17 Israeliţii au făcut aşa; şi au strîns unii mai mult, alţii mai puţin.

v.18 In urmă o măsurau cu omerul, şi cine strînsese mai mult, n’avea nimic de prisos,

iar cine strînsese mai puţin, nu ducea lipsă de loc. Fiecare strîngea tocmai cît îi trebuia

pentru hrană.

v.19 Moise le-a zis: „Nimeni să nu lase ceva din ea pînă a doua zi dimineaţă.”

v.20 N’au ascultat de Moise, şi s’au găsit unii, care au lăsat ceva din ea pînă dimineaţa; dar a făcut viermi şi s’a împuţit. Moise s’a mîniat pe oamenii aceia.

Dar nu numai credinţa în ceea ce privea hrana şi grija lui Dumnezeu pentru ei trebuia învăţată de popor. în ei se dezvolta acum spiritul comunitar, grija unii pentru alţii.

Dragii mei, dragostea lui Dumnezeu manifestată faţă de noi trebui împărtăşită în acelaşi fel faţă de cei din jur. La fel este cu grija lui Dumnezeu faţă de noi. Cu alte cuvinte ceea ce face Dumnezeu pentru noi este un exemplu a cărei înţelegere o demonstrăm aplicându-l în relaţiile dintre noi.

Dumnezeu nu ne învaţă teologie prin cuvântul Lui ci ne învaţă cum să trăim asemenea Lui.

Unii erau mai puternici decât alţii,, alţii se mişcau mai repede şi adunau mai multă mană decât alţii. Dar nimeni nu putea face rezerve. În felul acesta ei aveau prilejul să se ajute unii pe alţii. Unii o fac, alţii nu. Dar nimeni nu îl poate înşela pe Dumnezeu. Cei care au crezut că pot trece peste cuvântul lui Dumnezeu au avut surpriza să găsească efortul lor zadarnic. Dimineaţa ceea ce adunaseră ei era stricat.

Dragii mei este o lecţie importantă şi frumoasă. Nimeni nu poate să-L înşele pe Dumnezeu. Poate îi înşelăm pe oameni dar nu pe Dumnezeu. Mai trist este că ne înşelăm pe noi înşine şi risipim binecuvântările pe lucruri de nimic. Binecuvântările pe care încercăm să le păstrăm numai pentru noi vor ajunge asemene manei depozitate, stricate şi pline de viermi. Să învăţăm din aceasta:

Dar să mergem mai departe pentru că este un timp în care Dumnezeu cere depozitarea binecuvântării:

v.21 Astfel, în toate dimineţile, fiecare strîngea cît îi trebuia pentru hrană; şi, cînd venea căldura soarelui, se topea.

v.22 In ziua a şasea, au strîns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta.

v.23 Şi Moise le-a zis: „Domnul a poruncit aşa. Mîne este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi pînă a doua zi dimineaţa tot ce va rămînea!”

v.24 Au lăsat-o pînă a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s’a împuţit, şi n’a făcut viermi.

v.25 Moise a zis: „Mîncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe cîmp.

v.26 Veţi strînge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.”

Ziua a şaptea era un semn pentru ei. Aceeaera o zi specială pe care Domnul o alesese ca semn al legământului pe care îl avea cu ei. Dar unii din popor nu au ţinut cont de lucrul acesta. Porunca era clară. în cea de a şasea zi poporul trebuia să strângă suficient încât să ajungă pentru două zile. Ziua a şaptea era ziua specială. Era ziua în care ei se odihneau după munca de o săptămână. Era ziua dedicată meditaţiei şi apropierii de Domnul.

Dar ca şi astăzi, oamenii nu au respect faţă de cel ce dă binecuvântările iar lucrul acesta nu este plăcut Domnului:

v.27 în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strîngă mană, şi n’au găsit.

v.28 Atunci Domnul a zis lui Moise: „Pînă cînd aveţi de gînd să nu păziţi poruncile şi legile Mele?

v.29 Vedeţi că Domnul v’a dat Sabatul; de aceia vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămînă la locul lui, şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.”

Aşa cum spuneam acesta era un semn pe care Dumnezeu îl dădea poporului pentru ca ei să asculte de El.

Dar să vedem ce este mana aceasta pe care Domnul a dat-o poporului:

v.31 Casa lui Israel a numit hrana aceasta „mană’. Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă, şi avea un gust de turtă cu miere.

Mana aceasta se pare că era ceva asemănător bobiţelor de coriandru şi era foarte dulce. Ea a fost păstrată pentru aducerea aminte a poporului şi avea să fie aşezată în chivotul Domnului:

v.32 Moise a zis: „lată ce a poruncit Domnul: ,,Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pînea pe care v’am dat-o s’o mîncaţi în pustie, după ce v’am scos din ţara Egiptului.”

v.33 Şi Moise a zis lui Aaron: „la un vas, pune în el un omer plin cu mană, şi aşează-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.”

v.34 După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l’a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie păstrat.

Dragi prieteni, acesta a fost modul în care Dumnezeu a purtat de grijă poporului în tot timpul călătoriei lor prin deşert. Nu au dus lipsă de nimic. Totul era exact după nevoile lor.

Ca o curiozitate referitoare la calităţile  nutritive ale hranei pe care Dumnezeu a dat-o poporului, un medic a făcut o interesantă  observaţie. În deşert şi nu numai, picioarele celor care călătoresc se umflă nu din cauza efortului, ci din pricina unei alimentaţii necorespunzătoare. Ori, Scriptura spune că poporul a călătorit timp de 40 de ani şi nu li  s-au umflat picioarele.

Prieteni dragi, când Dumnezeu ne dă o binecuvântare, ea este de cea mai bună calitate şi este tot ceea ce avem nevoie. Dar să nu uităm că El aşteaptă ascultare.