Itinerar Biblic Ep. 1029 – APOCALIPSA Cap. 4:1-3

 

TEMA: Biserica în cer cu Hristos

Dragi ascultători, am văzut în capitolele 2 şi 3 toată istoria bisericii reprezentată în cele şapte biserici. Începând cu capitolul 4 tabloul se schimbă şi apare în mod firesc întrebarea: “Ce s-a întâmplat cu biserica?” De la capitolul 4 până la sfârşitul cărţii Apocalipsa nu se mai face nici o referire la biserică. Invitaţia de la sfârşit ar putea fi o excepţie, dar este o invitaţie generală care nu are nici o legătură cu cronologia cărţii. De aici încolo nu vom mai întâlni cuvântul “biserică”. În primele trei capitole acest cuvânt apare de nouăsprezece ori, dar de aici încolo nu mai este menţionat. Biserica dispare pentru că, de fapt, este luată de pe pământ pentru a se întâlni cu Dumnezeu în văzduh. Biserica s-a înălţat la cer – asta s-a întâmplat cu ea de nu mai apare pe paginile cărţii Apocalipsa. Răpirea are loc în timpul perioadei reprezentate de biserica din Filadelfia şi aşa-numita biserică rămasă pe pământ este doar o organizaţie. Va trece prin necazul cel mare şi vom vedea că, în cele din urmă, va fi numită marea prostituată. Ce denumire groaznică! De fapt, cea mai înfricoşătoare imagine din Biblie este capitolul 17 din cartea Apocalipsa. Vom mai vedea biserica? Da, dar nu va mai fi o biserică, va fi o mireasă! Va fi o mireasă împodobită pentru Soţul ei.

Capitolele de la 4 la 22 cuprind ultima secţiune majoră a acestei cărţi. Apostolul Ioan ne-a prezentat această împărţire a cărţii, aşa cum am mai spus, în versetul 19 din primul capitol: “Scrie deci cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea” (meta tauta, după aceste lucruri). “După aceste lucruri” din versetul 1 al capitolul 4 corespunde acestui “după acestea” din capitolul 1, versetul 19. În greceşte este “meta tauta” în ambele cazuri. Aceasta ne indică faptul că, o dată cu acest capitol, se schimbă atât scena, cât şi subiectul.

Câteva lucruri concrete demonstrează că intrăm într-o nouă secţiune a cărţii o dată cu capitolul 4. Atmosfera şi condiţiile se schimbă radical:

  1. Biserica nu mai este văzută ca fiind în lume, deşi până în capitolul 4 au existat nouăsprezece referiri la biserică. De fapt, subiectul capitolelor 2-3 a fost “biserica în lume”. Însă de la capitolul 4 până la sfârşitul cărţii biserica nu mai este menţionată în legătură cu lumea. Singura referinţă, şi încă una finală este o mărturie care încheie totul după ce timpul scurt al lumii s-a încheiat (Apoc. 22:16). Domnul Isus Hristos a spus despre cei ce sunt ai Săi: “Ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16).

De asemenea, a mai spus: “voi veni din nou şi vă voi lua la Mine însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3).

  1. Scena se schimbă în mod clar şi se mută în cer începând cu capitolul 4. Pentru că biserica este subiectul de până în acest moment, o urmăm în noua sa casă, adică în cer. Cum a ajuns biserica în cer? Este o întrebare bună şi Pavel dă următorul răspuns: “Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

(1 Tesaloniceni 4:17). Tot Pavel spune, în 1 Cor. 15:51-52: “Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.”

Credinţa îl plasează pe omul păcătos pe rampa de lansare, în racheta ghidată a bisericii de unde va porni pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh. Sfinţii intră pe uşa deschisă către cer. Biserica este cu Domnul Isus Hristos şi El este în cer, conducând evenimentele din timpul necazului cel mare despre care vom afla mai multe în cap. 6.

  1. Biserica nu este un nume, ci o definiţie a celor care au crezut în Hristos acum, aici, în viaţa lor de pe pământ. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l înţelegem şi să-l ţinem bine minte pentru că oamenii au păreri eronate despre semnificaţia acestui termen. Cuvântul grecesc “ekklesia” înseamnă “adunarea a celor chemaţi în afară”, adică afară din lume.

Când ajunge la destinaţia sa finală din cer, biserica îşi pierde numele prin care era cunoscută pe pământ şi sunt folosiţi alţi termeni pentru a o descrie. Vom vedea acest lucru în capitolul 4 unde cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă biserica în cer. De asemenea, vom vedea biserica în cer ca mireasă intrând în noua sa casă, în Noul Ierusalim.

Organizaţia apostată, care păstrează terminologia ecleziastică şi continuă să funcţioneze în lume, nu mai primeşte titlul de biserică, ci va purta denumirea îngrozitoare de “prostituată”. Cineva spunea: “Vor exista biserici care se vor reuni în prima duminică după Răpire şi nu le va lipsi nici un membru; vor fi în formaţie completă.” De ce? Vor fi ca biserica din Laodiceea, afirmând doar că sunt creştini, fără să fie cu adevărat ucenici ai lui Hristos.

  1. Judecăţile care vin începând cu capitolul 6 nu ar fi în armonie cu promisiunea plină de har a lui Dumnezeu pentru biserică. Dacă biserica ar rămâne în lume, ar însemna că harul lui Dumnezeu nu a fost eficient pentru că El a promis că ne va elibera de judecată.
  2. În sfârşit, a trece de la capitolul 3 la capitolul 4 fără să recunoaştem o pauză înseamnă să ignorăm împărţirea normală şi firească a cărţii pe care, aşa cum am spus, o putem vedea în capitolul 1, versetul 19.

Înainte de a intra în această secţiune a cărţii în care este vorba de mânie şi de judecată, ar fi bine să nu pierdem perspectiva şi să nu uităm că Isus Hristos este personajul principal. El conduce totul şi îndrumă totul astfel încât toate evenimentele să se desfăşoare conform planului Său, până la sfârşitul tuturor lucrurilor. Există un scaun de domnie pe are stă Mielul (7:17). Domnul Isus Hristos este Mielul pentru că a murit pentru păcatele lumii, dar este şi Cel care va judeca.

După aceste lucruri, după ce se termină cele referitoare la biserică, ne mutăm de pe scena terestră spre scena din cer. Este o schimbare radicală. Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu descrie personajele şi activităţile din cer la fel de firesc cum le-a descris pe cele de pe pământ. Nu este nici urmă de implicare în superstiţie sau mistere. Puntea peste această mare prăpastie este trecută cu uşurinţă şi cu sobrietate reverenţioasă. Numai Duhul Sfânt ar fi putut descrie lucrurile din cer cu tot atâta uşurinţă ca pe cele de pe pământ. Ce s-ar fi întâmplat dacă această carte ar fi fost scrisă de un om? În momentul în care ar fi ajuns la scena din cer ar fi spus numai lucruri senzaţionale. De unde ştiu acest lucru? Dacă vreţi un răspuns la această întrebare, citiţi cărţile care sunt scrise azi despre lumea nevăzută, lumea subterană şi lumea din spaţiu. Lucrurile scrise în ele sunt întotdeauna uimitoare şi ieşite din comun. De fapt, această abordare a senzaţionalului pe această temă este un semn sigur că o astfel de carte spune lucruri false. Astăzi este în floare o adevărată obsesie pentru subiectul demonilor şi al diavolului. Pe mine nu mă atrage deloc un asemenea subiect. Senzaţionalul nu este prezent deloc în cartea Apocalipsa. Ne mutăm pur şi simplu în cer, iar scena este uimitor de simplă şi ne atrage admiraţia şi veneraţia. Oricum, acestei scene îi lipsesc tocmai lucrurile senzaţionale pe care le-ar fi spus omul.

Biserica nu mai este numită aşa, ci este prezentată ca fiind preoţia de credincioşi alături de Marele Preot. În capitolele 4 şi 5 ne întâmpină scene şi făpturi cereşti înainte ca atenţia să ne fie atrasă din nou asupra pământului unde, la începutul necazului celui mare sunt prezentaţi patru călăreţi.

SCAUNUL DE DOMNIE AL LUI DUMNEZEU

Domnul Isus Hristos este văzut aici în tripla Sa calitate de Profet, Preot şi Rege. Este adorat ca Dumnezeu pentru că este Dumnezeu.

 

După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”  Apocalipsa 4:1

“După aceste lucruri” (meta tauta) apare de două ori în acest verset: la început şi la sfârşit. Această repetiţie acordă expresiei o importanţă deosebită. Este ca şi cum ni s-ar spune să fim atenţi că ceea ce urmează se întâmplă după lucrurile descrise până acum.

“M-am uitat” şi “am auzit” – văzul şi auzul – două canale prin care ajunge informaţia la noi. Este ca şi cum am urmări un program de televiziune: vedem şi auzim ce se întâmplă în cer. Dacă vi s-a părut extraordinar să urmăriţi imagini televizate din spaţiu extraterestru, încercaţi să vă imaginaţi ceva de o mulţime de ori mai frumos şi mai neobişnuit. Credincioşii ar trebui să fie foarte interesaţi de aceste lucruri şi să nu ne lase furaţi de fantezii nebuneşti pe această temă. Cerul există cu adevărat, locul despre care este vorba aici este real. Este foarte multă realitate în tot ce citim în această carte şi nu ar trebui să fim încordaţi în faţa scenei care ni se prezintă în acest capitol şi s-o privim în mod natural, cu doza cuvenită de entuziasm însă pentru că ne sunt descoperite lucruri care ţin de un alt timp.

“M-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer” – aceasta este una din cele patru uşi deschise din cartea Apocalipsa.

  1. În capitolul 3, versetul 8, în mesajul adresat bisericii din Filadelfia, Domnul Isus spune: “ţi-am pus înainte o uşă deschisă”. Aici pare să fie vorba de prilejul de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu.
  2. Uşa invitaţiei şi a identificării cu Hristos este în capitolul 3, versetul 20: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Aceasta este uşa inimii fiecăruia dintre voi.
  3. Avem o uşă deschisă aici, în versetul 1, care, aşa cum vom vedea, este calea către Dumnezeu prin Hristos.
  4. În capitolul 19, versetul 11 întâlnim o altă uşă deschisă în cer. Este uşa deschisă prin care va veni Hristos la a doua venire. El vine la sfârşitul necazului celui mare pentru a desfiinţa orice nelegiuire şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi pentru a întemeia Împărăţia Sa.

Ioan a văzut deci o uşă deschisă în cer, aşa cum ne spune acest verset. Este uşa prin care credincioşii au venit la Dumnezeu vreme de două mii de ani. Domnul Isus a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

De asemenea, Domnul a spus: “Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.” (Ioan 10:9). Uşa deschisă spre cer este Domnul Isus Hristos. În acelaşi timp, El este Cel care va bate la uşa inimii tale. Ce lucru minunat şi glorios!

În cer intrăm prin credinţă. Ca să folosim o altă terminologie, putem spune în felul următor: credinţa ne aşează pe platforma de lansare a bisericii, care este Hristos şi la Răpire vom trece prin această uşă ca o rachetă ghidată. Nu este o lansare la întâmplare, care ne duce undeva, nu se ştie unde, în spaţiu. Dacă omul a putut să ajungă pe Lună, nu cred că ar fi o problemă pentru Domnul Isus să-Şi aducă biserica Sa în cer.

“Suie-te aici” – este invitaţia cerului pentru Ioan şi aceeaşi invitaţie este pentru toţi credincioşii care-L au pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. În prima sa epistolă Ioan spunea: “Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3).

De fapt, Ioan spune: “Am auzit, am văzut şi vă declarăm şi vouă acest lucru. Vreau să ştiţi aceste lucruri pentru ca şi voi să aveţi părtăşie şi pentru ca să treceţi şi voi prin uşa aceea din cer într-o bună zi.”

“. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine” – acesta este sunetul care va chema biserica pentru întâlnirea cu Domnul Isus din văzduh. Al cui este glasul? Este glasul lui Hristos. Ne este prezentat astfel unul din simbolurile simple care apar frecvent în capitolele următoare ale cărţii. Este evident că e vorba de un simbol pentru că nici o trâmbiţă nu vorbeşte. Iubitorii de jazz descriu interpretarea la trompetă a unor muzicienii spunând că trompeta vorbeşte când cântă ei. Când spun asta ei folosesc un simbol. N-am văzut până acum nici o trompetă care să vorbească aşa cum vorbim noi. Glasul lui Hristos este ca sunetul unei trâmbiţe şi despre acesta a scris Pavel în 1 Tes. 4:16-17: “Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Aceasta este o afirmaţie clară cu privire la Răpire. Termenul grecesc este harpazo şi înseamnă a fi luat pe sus, a smulge, a înhăţa. Acesta este cuvântul folosit de apostolul Pavel. Noi vom fi luaţi pe sus, vom fi smulşi de pe pământ şi glasul Domnului Isus pe care-l vom auzi va fi ca o trâmbiţă. Vom şi noi ridicaţi înspre cer, aşa cum a fost ridicat Ioan.

“Suie-te aici şi-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea.” După care acestea? După ce timpul bisericii pe pământ se va fi încheiat şi ea va fi fost luată în cer.

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.  Apocalipsa 4:2

“Numaidecât” sau “imediat” denotă timpul extrem de scurt în care se întâmplă acest lucru, aceasta fiind una din caracteristicile Răpirii. Pavel spune că vom fi luaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi (vezi 1 Cor. 15:51-52). Cât durează să clipiţi o dată? Aţi încercat? Foarte puţin, aşa-i? Au existat şi măsurători făcute de un psiholog care considera că, de fapt, un clipit este mişcarea de ridicare a pleoapei, nu şi cea de închidere. El a redus şi mai mult această durată oricum foarte scurtă. Oricum, el a ajuns la rezultatul de 1/1000 dintr-o secundă. A mia parte dintr-o secundă durează un clipit. Atât de rapidă va fi Răpirea!

“Am fost în Duh” sau “m-am aflat în Duhul” ar fi mai corect aici decât “am fost răpit în Duhul”. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt continuă să-l călăuzească pe Ioan arătându-i noi adevăruri şi lucruri care urmează să se întâmple (vezi Ioan 16:13).

“Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.” Scaunul de domnie se afla dinainte acolo, dar Ioan abia acum îl vede pentru prima dată. Atenţia ne este îndreptată spre centrul atracţiei. Scaunul de domnie reprezintă suveranitatea şi domnia universală a lui Dumnezeu. Arată că El deţine controlul asupra tuturor lucrurilor. Cartierul general al acestui univers este în cer, nu în vreo mare capitală de pe pământ. Aceasta este imaginea pe care ne-o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. În Psalmul 11:4 citim: “Domnul este în Templul Lui cel Sfânt, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc, şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.” (Vezi şi Ps. 47:8; 97:2; 103:19; Ezec. 1:26-28). Este scaunul de domnie al lui Dumnezeu Tatăl şi Isus stă la dreapta Sa. Psalmistul spune: “Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” (Ps. 110:1; vezi şi Evrei 1:3; 12:2). Domnul Isus deţine controlul asupra tuturor evenimentelor descrise în cartea Apocalipsa.

Scaunul de domnie al harului devine acum scaunul de domnie al judecăţii. Acesta este un alt motiv pentru care afirm cu tărie că biserica nu va mai fi în lume când se întâmplă aceste lucruri. Dacă biserica ar mai fi pe pământ când Domnul Isus Şi-a părăsit locul din care mijlocea şi S-a dus deja în locul din care judecă, El nu mai este în locul potrivit pentru biserică.

Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Apocalipsa 4:3

Tot ce vedem aici este foarte colorat în culorile vii ale pietrelor preţioase. Nu ni se oferă o imagine a lui Dumnezeu – El n-a fost fotografiat niciodată. Atenţia ne este îndreptată spre Acela care stă pe scaunul de domnie. Deşi este numit Dumnezeu Tatăl trebuie să înţelegem că este scaunul de domnie al Dumnezeului triunic. Sigur că cele trei persoane ale Trinităţii sunt bine definite: (1) Dumnezeu Duhul Sfânt în versetele 2 şi 5; (2) Dumnezeu Tatăl aici, în versetul 3; (3) Dumnezeu Fiul în versetul 5 din capitolul 5. În faţa noastră, pe scaunul de domnie, se află Sfânta Treime.

Ioan nu a putut distinge conturul unei persoane pe scaunul de domnie, ci numai strălucirea pietrelor preţioase.

“Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis.” Piatra de iaspis a fost ultima piatră identificată în pieptarul marelui preot (vezi Exod 28:20). Este prima în temelia Noului Ierusalim şi prima văzută în zidul Noului Ierusalim (vezi Apoc. 21:18-19). Era o piatră în mai multe culori, predominantă fiind culoarea roşu închis. [Trebuie să spun că dicţionarul biblic de la Stephanus are următoarele informaţii despre iaspis: o varietate de cuarţ: roşu, brun, galben, verde sau gri şi opac. Potrivit lui Pliniu, acest termen indica şi o piatră scumpă transparentă sau translucidă de culoare verde.] Unii au identificat această piatră cu diamantul. În pieptarul marelui preot al lui Israel această piatră îl reprezenta pe Beniamin pe care Iacov îl numea “fiul dreptei mele”. Poate că aceasta vorbeşte despre Hristos care S-a înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta Tatălui.

Piatra de sardiu este a şasea piatră din temelia Noului Ierusalim (vezi Apoc. 21:20). Pliniu spune că a fost descoperit în Sardes, de unde i se şi trage numele. Avea culoarea roşu-închis. Piatra de sardiu era prima nestemată din pieptarul marelui preot şi reprezenta seminţia lui Ruben, primul născut al lui Iacov. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel întâi-născut dintre cei morţi.

“Curcubeu” este traducerea cuvântului grecesc iris care mai înseamnă şi halo. Deşi curcubeul este policrom, aici este ca smaraldul, adică verde (vezi Ezec. 1:28). După judecata Potopului a apărut curcubeul ca un semn de aducere aminte al legământului lui Dumnezeu care a promis că nu va mai distruge pământul printr-un potop (vezi Geneza 9:13-15). Aici, în versetul din Apocalipsa, apare ca să arate că potopul nu va fi folosit la judecată. Verdele este culoarea pământului. Aici sugestia este, aşa cum spunea profetul Habacuc, aceea a evocării sau a invocării îndurării lui Dumnezeu: “În mânie, adu-Ţi aminte de îndurare!” (Hab. 3:2) – şi Dumnezeu aşa va face.

Vom vorbi data viitoare despre cei douăzeci şi patru de bătrâni.

 

Rămâneţi cu har şi pace!