Itinerar Biblic Ep. 1025 – APOCALIPSA Cap. 2:17 – 3:1

 

Dragi ascultători am văzut până acum o analiză pe care Domnul Isus o face în  legătură cu trei biserici aflate în Asia Mică dar care s-ar putea, foarte bine, să privească bisericile din zilele noastre. Bisericile cărora s-a adresat Domnul Isus până acum sunt cele din Efes, Smirna şi Pergam. O notă aparte cred că trebuie semnalată în ce priveşte biserica din Smirna care nu are parte de nici o mustrare. Am spus însă că este vorba de o biserică martir. Celelalte însă, Efesul şi Pergamul sunt şi apreciate pentru ceea ce făceau bun dar şi mustrate pentru ceea ce era după voia lui Dumnezeu. Există însă un element încurajator în fiecare mesaj. El apare şi în finalul mesajului adresat bisericii din Pergam. Ascultaţi vă rog:  Apocalipsa 2:17

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.”

“Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul” – aceasta este atenţionarea pentru noi, cei de azi. “Celui ce va birui” – aceasta este definiţia creştinului autentic. Noi biruim prin sângele Mielului. Nu noi suntem biruitorii, pentru că ştim că biruinţa a fost câştigată de Domnul Isus Hristos, nu de noi înşine. Dar biruim prin sângele Său vărsat pe cruce.

“Mana ascunsă” – este vorba de persoana şi moartea lui Hristos aşa cum este revelat El în Cuvântul lui dumnezeu. De fapt, Domnul Isus a spus despre El însuşi că este Pâinea vieţii: “ Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa”. „Doamne” I-au zis ei „dă-ne totdeauna această pâine.” Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.” (Ioan 6:32-35). Credinciosul are nevoie să se hrănească cu Hristos – aceasta este o cerinţă obligatorie pentru creşterea spirituală. Dar astăzi El este departe de acest loc de frunte. Nu este cunoscut sau nu este înţeles în prezent aşa cum ar trebui. Oamenii au imagini eronate despre El.

“Şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” Dacă este o piatră albă, înseamnă că în cer credincioşii nu vor fi marcaţi cu o bilă neagră. Trench spunea: “Albul este peste tot în cer. Este culoarea dominantă şi în hainele celor ce se află acolo.”

Această parte este greu de interpretat. Poate ne va fi de ajutor să ştim că oamenii din Asia Mică, din vremea lui Ioan, aveau obiceiul să dea prietenilor apropiaţi o tessera, o bucată de piatră sau de fildeş în formă de cub sau de paralelipiped, pe care erau gravate cuvinte sau simboluri. Era un lucru secret pe care-l ştia numai cel ce primea piatra. Domnul Isus Hristos spune că va da fiecăruia dintre cei ce sunt ai Săi o piatră cu un nume nou gravat pe ea. Nu cred că fiecare dintre noi va primi un nume nou, ci mai degrabă va fi un nume nou pentru El. Fiecare nume va fi diferit pentru că El înseamnă ceva deosebit pentru fiecare dintre noi. Va fi numele personal şi intim pentru fiecare dintre noi.

MESAJUL LUI HRISTOS PENTRU BISERICA DIN TIATIRA

Biserica din Tiatira este reprezentativă pentru perioada romană care ne poartă din Evul Mediu (aprox. 590 d.Hr) până în anul 1000. A fost o perioadă întunecată a istoriei bisericii.

Ieşind din Pergam începi să înaintezi spre interiorul continentului. Tiatira şi celelalte trei biserici care mai rămân de parcurs se află la interior. Sir William Ramsay a scris în felul următor despre locul în care se afla Tiatira: “Tiatira era situată la gura unei văi largi care se întinde spre nord şi spre sud legând văile râurilor Hermus şi Caicos. În partea de sud a văii curge un râu care se uneşte cu Lycus (pe malul stâng, la o oarecare distanţă se afla Tiatira), unul din principalii afluenţi ai lui Hermus. La capătul de nord al văii terenul este despărţit de o culme de înălţime mică din valea râului Caicos. Văile celor două râuri, Hermus şi Caicos, se întind la est şi la vest, deschizându-se de la marginea platoului central al Anatoliei până la Marea Egee. Natura a lăsat urme profunde pe acest drum, un drum foarte uşor, pentru că fluxul de călători trebuie să fi fost destul de mare între o vale şi alta, în toate timpurile. Astăzi valea este traversată pe toată lungimea ei de o cale ferată; în vechime, aici era un drum principal din Asia Mică.”

Tiatira era localizată în această vale lungă. Era o cetate construită pentru apărare, dar nu aşa cum se obişnuia în vremea aceea: adică, pe o înălţime şi înconjurată de ziduri. Tiatira era diferită. Se afla în mijlocul unei văi pe un teren doar cu foarte puţin mai înalt. Puterea ei stătea în faptul că romanii aveau o gardă de elită staţionată în Tiatira.

Iniţial, cetatea a fost construită de Lisimah, apoi refăcută e Seleucus I, fondatorul dinastiei seleucizilor, care se întindeau de la valea Hermus până spre Himalaia. Până la urmă a fost distrusă. Nici o altă cetate din zona aceea nu a fost distrusă la fel de complet şi refăcută aşa cum s-a întâmplat cu Tiatira. De aceea este şi o mare dezamăgire să vizitezi ruinele acestei cetăţi astăzi când nu reuşesc să arate nimic din ce a fost cândva pe aceste meleaguri.

Oraşul a devenit prosper datorită împăratului roman Vespasian. Era sediul central pentru multe bresle antice: olarii, ţesătorii, vopsitorii, croitorii etc. Era centrul industriei de colorare a ţesăturilor. Probabil că aici au fost înfiinţate primele sindicate! Lidia, vânzătoarea de purpură care a fost prima persoană din Europa care s-a convertit la creştinism datorită apostolului Pavel, provenea din Tiatira (vezi Fapte 16:14). Purpura de care este vorba aici este ceea ce azi se cunoaşte sub denumirea de “roşu turcesc”. Culoarea era obţinută dintr-o plantă care creştea în zona aceea. Apolo, zeul soare era adorat aici sub numele de Tyrimnos.

Apocalipsa 2:18

Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:

Aceasta este imaginea lui Dumnezeu la judecată. Ochii Săi sunt ca o flacără pătrunzătoare, picioarele-I sunt ca arama lustruită, care reprezintă judecata. Hristos judecă biserica Sa.

Dar Domnul Isus are şi cuvinte de laudă pentru această biserică. Dacă credeţi că biserica romană din timpul Evului Mediu trebuie condamnată total, e nevoie să-i cercetaţi istoria. Domnul Isus spune: Apocalipsa 2:19

„Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.”

Domnul Isus Hristos are şase motive de laudă pentru biserica din Evul Mediu în care erau mulţi credincioşi adevăraţi care aveau o dragoste reală pentru Isus Hristos, dragoste manifestată în fapte. Faptele sunt scrisorile de recomandare ale credincioşilor adevăraţi. Iacov spune: “Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” (Iacov 2:18).

            Cele şase cuvinte de laudă sunt:

  1. “Faptele” erau scrisorile de acreditare ale credincioşilor autentici. Mulţi trăiau vieţi curate, fără pată şi prin faptele lor bune care erau ca o podoabă pentru învăţătura pe care o propovăduiau.
  2. “Dragostea” Biserica din Tiatira era o biserică plină de dragoste, în ciuda faptului că acorda o atenţie deosebită ritualurilor. În perioada reprezentată de biserica din Tiatira au trăit câţiva sfinţi ai lui Dumnezeu deosebiţi: Bernard de Clairvaux, Peter Waldo, John Wycliffe, Jan Huss, Savonarola, Anselm – toţi aceştia făceau parte din Biserica Romei.
  3. “Credinţa” – deşi în acest caz este plasată după fapte şi dragoste, credinţa este arcul principal care întoarce ceasul faptelor şi al dragostei.
  4. “Slujba” – slujirea Domnului.
  5. “Răbdarea” – capacitatea de a îndura tot ce se întâmpla în acea epocă întunecată.
  6. “Faptele tale de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi” – în această biserică, faptele bune s-au înmulţit cu trecerea anilor, nu au scăzut.

Toate cele şase virtuţi enumerate până acum sunt produse în cel credincios de către Duhul Sfânt.

Urmează o acuzaţie înfricoşătoare:

Apocalipsa 2:20

Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.

Izabela a adus păgânismul în împărăţia de nord a lui Israel. Este evident că exista în biserica locală din Tiatira o femeie care avea reputaţia unei învăţătoare şi a unei prorociţe, care era dublura Izabelei, soţia lui Ahab.

În ce priveşte perioada istorică a Evului Mediu reprezentată de biserica din Tiatira, practicile păgâne şi idolatria erau amestecate cu închinarea creştină şi lucrările creştine. Papalitatea a fost înălţată la nivelul unei puteri laice în timpul lui Grigore I cel Mare (590 d.Hr.) şi mai târziu de către Grigore al VII-lea cunoscut şi sub numele de Hildebrand (1073-1985). Au fost introduse ritualuri şi doctrina bisericii care au înlocuit credinţa personală în Isus Hristos. Adorarea Fecioarei şi a Copilului şi Misa au devenit o parte importantă a serviciului religios. Purgatoriul a devenit o doctrină clară şi liturghia era oficiată pentru morţi. Documentele false numite Donaţia lui Constantin sau Decretele lui Isidor circulau cu scopul de a da putere papei.

Aşa cum Izabela l-a ucis pe Nabot şi i-a persecutat pe profeţii lui Dumnezeu, Biserica Romană a instituit inchiziţia.

“Să amăgească” înseamnă să-i îndepărteze de adevăr. Izabela este în contrast clar cu Lidia, care tot din Tiatira venea. Izabela prefigurează biserica apostată despre care vom vorbi când vom ajunge la capitolul 17.

Apocalipsa 2:21

I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!

Domnul Isus Hristos a avut răbdare cu acest sistem fals vreme de peste o mie de ani şi de-a lungul secolelor nu a avut loc nici o schimbare în acest sistem. De fapt, Roma se laudă că nu se schimbă niciodată – semper idem – mereu aceeaşi.

 

Apocalipsa 2:22

Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

“Un necaz mare” este posibil să se refere la persecuţia bisericii Romei sub comunism sau la necazul cel mare prin care va trece biserica apostată. “Faptele lor” ar trebui tradus “faptele ei”.

Apocalipsa 2:23

Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetez rinichii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.

“Copiii” sunt cei crescuţi în acest sistem. “Voi lovi cu moartea pe copiii ei.” Vincent traduce această secţiune în felul următor: “Să fie omorâţi cu moarte”, referindu-se la a doua moarte. “Bisericile” se referă la biserica din toate timpurile.

“Eu sunt Cel ce cercetez rinichii şi inima” – adică gândurile, sentimentele, scopurile, motivaţiile. Când cercetează Dumnezeu rinichii şi inima înseamnă că cercetează fiinţa întreagă.

Apocalipsa 2:24

Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut „adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate.

Biserica din Tiatira, aşa cum ştim din istorie, a avut o existenţă foarte scurtă. A fost distrusă o dată cu oraşul când acesta a fost cucerit de duşmani.

“Adâncimile lui Satan” se referă probabil la o sectă gnostică, ai cărei adepţi se închinau unui zeu şarpe. Ei transformau cuvintele lui Pavel într-o parodie. Orice erezie se laudă cu o percepţie spirituală superioară şi aşa proceda şi această grupare.

Apocalipsa 2:25

Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!

Domnul Isus Hristos spune bisericii Sale: “Eu vin să vă iau, dar voi trebuie să rămâneţi tari şi neclintiţi de partea Mea.”

Apocalipsa 2:26

Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri.

Lucrările lui Hristos sunt în contrast cu lucrările Izabelei. Lucrările lui Hristos sunt făcute de Duhul Sfânt. Noi biruim prin credinţă, şi nu prin efort personal.

“Îi voi da stăpânire peste Neamuri” – acest lucru a fost explicat de Pavel când le-a scris credincioşilor din Corint: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2).

 

Apocalipsa 2:27

Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.

Aceasta este o referire la domnia milenară a Domnului Isus Hristos la care vor lua parte şi cei credincioşi.

Apocalipsa 2:28

Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.”

Hristos este Luceafărul de dimineaţă (vezi Apoc. 22:16). Venirea lui Hristos pentru ai Săi, Răpirea, este speranţa bisericii. “Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13).

Apocalipsa 2:29

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.

Copiii Izabelei nu vor auzi, dar copiii lui Dumnezeu cei adevăraţi vor auzi pentru că Duhul Sfânt deschide urechea unsă cu sânge.

MESAJUL LUI HRISTOS PENTRU BISERICA DIN SARDIS

În panorama istoriei bisericii, Sardis reprezintă biserica protestantă din perioada cuprinsă între anul 1517 şi anul 1800 (aprox.). Această perioadă a început atunci când Martin Luther şi-a expus “Cele nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa bisericii din Wittenburg. Este o perioadă care începe cu Reforma şi continuă până la începutul marii mişcări misionare din istoria bisericii.

Sardis era capitala marelui regat al Lydiei, unul din cele mai vechi şi mai importante oraşe din Asia Mică. Era situat spre interiorul continentului, pe un pisc muntos la 290 m înălţime, de unde se vedea valea râului Hermus. Zidurile de piatră ale citadelei erau netede, aproape perpendiculare, imposibil de escaladat. Singura cale de acces este prin partea de sud, pe un drum îngust şi abrupt.

Pe măsură ce comerţul era tot mai dezvoltat şi civilizaţia tot mai avansată, platoul pe care era construită cetatea a devenit neîncăpător şi a fost construit un oraş la o altitudine mai mică, în partea de vest a oraşului iniţial. Vechiul oraş a continuat să fie folosit drept acropolă. De fapt, a devenit un oraş dublu fiind şi denumit cu un plural. Câmpia era udată din belşug de râul Pactolus. Oraşul devenit centrul industriei de covoare şi a ajuns renumit pentru bogăţia sa. Aici au fost bătute pentru prima dată monede.

Ultimul rege a fost Cresus. În anul 546 î.Hr. Sardesul a fost cucerit de Cir, regele perşilor, considerat cel mai bogat om din lume în vremea aceea: se părea că tot ce atingea se transforma în aur. Sardes a fost condus de persani, de Alexandru cel Mare, de Antiochus cel Mare şi în final de romani. A fost distrus de un cutremur în timpul domniei lui Tiberiu.

În zilele noastre, Sardesul nu mai este decât un sat lipsit de importanţă. Se pot vedea ruinele unui templu al zeiţei Diana şi un templu al zeului Apolo. Este unul din puţinele temple duble din lume. Zeiţa Diana era aici zeiţa lunii, iar Apolo era zeul soarelui, aşa că erau zei fraţi. Era şi aici o idolatrie coruptă, la fel ca idolatria dezvoltată în jurul Dianei în Efes.

În Sardes au fost efectuate săpături extensive şi a fost reconstruită sinagoga şi o clădire care servea drept şcoală. De asemenea, a fost scos la lumină drumul roman care trecea pe acolo, drum pe care a mers şi apostolul Pavel.

Apocalipsa 3:1

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.

“Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.” Domnul Se prezintă bisericii din Sardes ca fiind Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, adică El este Cel care a trimis Duhul Sfânt în lume.

Aşa cum am mai spus, Sardes reprezintă biserica protestantă.

Dragi prieteni, biserica are nevoie astăzi ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în ea. Noi credem că avem nevoie de metode şi avem tot felul de cursuri surogat pentru credincioşi, care cred că dacă folosesc un înlocuitor vor rezolva problemele. Noi avem nevoie să ajungem la persoana lui Hristos pe care numai Duhul Sfânt Îl poate face real şi viu pentru noi. Acesta este lucrul de care are nevoie protestantismul astăzi.

O să revenim asupra acestui mesaj în întâlnirea noastră viitoare. Până atunci însă,

Rămâneţi cu har şi pace!