Itinerar Biblic Ep.102 Exod – cap 15

 

Rezumat

·         Cântarea de bucurie.

·         Cârtirea poporului.

·         Apele de la Mara.

·         Izvoarele de la Elim..

Dragi ascultători, aşa cum aminteam data trecută, Dumnezeu ne invită prin Cuvântul Său să-l punem la încercare, să gustăm pentru a vedea ce bun este El. Cu siguranţă aceasta este o metaforă referitoare la dragostea Lui.

Mai spuneam atunci că este o diferenţă între a pune pe Domnul la încercare şi a ispiti pe Domnul. Termenul acesta apare în episodul în care, Domnul Isus este ispitit în pustie. La un moment dat Satan, ispititorul îi cere Domnului Isus să sară de pe streaşina Templului pentru că, spunea El, Dumnezeu va trimite îngerii să-l poarte pe braţe.

Ei bine, tocmai aici avem diferenţa dintre cele două aspecte. A-l pune la încercare pe Dumnezeu înseamnă să-i încredinţezi Lui viaţa ta, să-l implici pe El în toate aspectele vieţii tale. Înseamnă să dai voie naturii lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa ta. A-l ispiti pe Dumnezeu înseamnă să ceri şi să aştepţi de la Dumnezeu acţiuni incomparabile cu natura lui. Este o foarte mare diferenţă. În primul caz este vorba despre dragostea Lui, iar în al doilea rând este vorba despre sfinţenia Lui. Dumnezeu poate face nenumărate lucruri din dragoste pentru noi. Dar sunt la fel de multe lucruri pe care nu le poate face datorită sfinţeniei Lui. Nu putem să aşteptăm şi să cerem de la Dumnezeu să acţioneze împotriva sfinţeniei Sale.

Dragii mei, noi cerem adesea lui Dumnezeu lucruri de acest gen. Vrem ca Dumnezeu să devină slujitorul nostru, să intervină într-o manieră care nu este compatibilă cu caracterul Lui.

Să ne întoarcem însă la Evrei, care după ce experimentează dragostea lui Dumnezeu, ajung să-l ispitească după cum spune şi Pavel:

1 Corinteni 10:9  Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei…

 

Dar despre ce este vorba? Suntem acum la capitolul 15 al cărţii Exod. Evreii tocmai trecuseră prin Marea Roşie şi au privit cum în spatele lor apele cad peste egiptenii care au intrat şi ei în mare pentru a-i prinde pe evreii fugari. Domnul însă face ca întreaga armată a lui Faraon să piară înghiţită de apă.

Israelul a cunoscut în felul acesta mântuirea. Acum era peste măsură de bucuros. Întreg popor începe să cânte:

v.1  Atunci Moise şi copiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta. Ei au zis: „Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.

v.2  Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu, pe El Îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu, pe El Îl voi preamări.

v.3  Domnul este un războinic viteaz: Numele Lui este Domnul.

Cântarea lor este plină de vigoare acum. Apoi, este vorba de un popor întreg, nu doar de un mic cor. Numai că acest popor cu câteva ore înainte, când se aflau pe celălalt mal al Mării Roşii cu Faraon pe urmele lor, murmurau şi cârteau împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.

Cred însă că Dumnezeu foloseşte acest episod pentru a ne învăţa pe noi un aspect foarte important. Ascultaţi mai întâi ceea ce scrie apostolul Pavel corintenilor cu privire la acest episod:

v.1  Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare,

v.2  toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;

Oare ce vrea să spună prin afirmaţie că evreii au fost botezaţi pentru Moise? Sau cum au fost botezaţi pentru că nici măcar un strop de apă nu căzuse pe ei. Dacă este vorba despre apă, egiptenii sunt intraţi la apă şi nu evreii. Mie mi se pare că aceasta are de-a face mai mult cu identificarea lor. Sensul primar al botezului este identitatea. În ceea ce priveşte botezul cu apă, el este imaginea botezului cu Duhul Sfânt prin care suntem identificaţi cu Domnul Isus Hristos.

În ceea ce priveşte botezul, pentru Moise cred că este vorba despre identificarea poporului cu Moise salvatorul lui.

Scriitorul epistolei către evrei spune şi el:

v.29 Prin credinţă au trecut ei marea Roşie ca pe uscat, pe când Egiptenii, cari au încercat s’o treacă, au fost înghiţiţi.

Dragi prieteni, prin credinţă au trecut ei prin Marea Roşie, nu este nici un dubiu cu privire la aceasta. Dar despre a cui credinţă este vorba?

Nu prea pare a fi credinţa copiilor lui Israel, pentru că ei erau cei care s-au plâns şi mai bine ar fi rămas în Egipt. De ce au fost identificaţi cu Moise? Pentru că Moise a fost cel a cărui credinţă a condus poporul prin ape. El a fost cel care a despărţit apele. Acum, când vorbesc despre Moise în aceste acţiuni, este clar că el a fost numai un agent folosit de Dumnezeu. Dar el a avut credinţa aceasta că Dumnezeu îl va folosi şi va face ceva prin el.

De asemenea, după ce traversează marea, cine este cel care începe să cânte înaintea lui Dumnezeu? Moise.

Iată de ce au fost botezaţi pentru Moise. Pentru că prin credinţa lui a ieşit poporul din Egipt.

Dragii mei, este exact ceea ce se întâmplă cu noi atunci când ne încredem în Domnul Isus. Atunci când acceptăm că El este acela care a adus jertfa necesară izbăvirii de păcatele noastre. El este cel care ne scoate pe noi din robia egipteană, El este cel care ne conduce în trecerea Mării Roşii şi ne aduce acolo unde putem să înălţăm cântările noastre de laudă pentru Dumnezeu. Deci noi suntem botezaţi în Hristos.

Tot în Epistola adresată Corintenilor, la capitolul 12, versetul 13 găsim următoarele cuvinte:

v.13  Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.

Duhul Sfânt este cel care ne uneşte pe noi cu Domnul Hristos şi face ca noi să fim una cu El.

Cineva exprima foarte frumos acest lucru: Ea spunea: Nimeni nu mă poate lua din mâna Lui, din mâna lui Dumnezeu. Dar altcineva a spus. Da, dar s-ar putea să aluneci printre degete. Replica a fost impresionantă: Cu neputinţă, sunt unul dintre degetele Lui”. Frumos răspuns… şi adevărat. Noi suntem trupul lui, Biserica. Duhul Sfânt este cel care ne uneşte cu El, cu Mântuitorul. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul este un exemplu pentru noi. Este imaginea răscumpărării noastre şi a ceea ce suntem noi în Domnul Isus Hristos.

Înainte ca israeliţii să se alăture lui Moise în acest cântec al izbăvirii, ei cântau doar cântări de jale. După această cântare a bucuriei, aşa cum o să vedem, ei o se întoarcă din nou la vechile cântări de jale. Dragii mei, cred adesea că poţi să vezi ce este în sufletul unui om din cântecele pe care le cântă sau ascultă.

Optimismul se găseşte în cântecele cu ritm alert, pe când melancolicul, omul care trăieşte din amintiri este cel care îşi găseşte plăcere în doine. Nu vreau să spun că numai un singur gen de cântări este bun.

Desigur, stările noastre sufleteşti sunt şi ele diferite de la o zi la alta uneori. Numai că trebuie să verificăm care este starea noastră în astfel de situaţii. Nu cumva credinţa noastră în puterea izbăvitoare a Domnului este nu tocmai aşa cum ar trebui să fie, adică tare, solidă.

Vorbind din nou despre cântece, Biblia înregistrează şi ea câteva situaţii în care oamenii lui Dumnezeu au cântat cu bucurie înaintea Domnului. David este cunoscut pentru psalmii pe care i-a scris, care nu sunt altceva decât cântări. Ieremia a scris şi el un număr însemnat de cântece. De asemenea, Debora şi Barac, din cartea judecătorilor au cântat înaintea Domnului şi probabil cântarea lor se apropie cel mai mult de cea cântată de popor în această situaţie.

Şi Noul Testament conţine astfel de cântări. Chiar în deschiderea lui, Evanghelistul Luca, ne oferă cântarea Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul. Maria, mama Domnului Isus are şi ea o cântare de laudă la adresa lui Dumnezeu. În cele din urmă, în ultima carte a Scripturii, cartea Apocalipsei, găsim o mare adunare a celor neprihăniţi care nu fac altceva decât să cânte o cântare de laudă.

Dragii mei, spre deosebire de acum, în veşnicie nu se va mai predica, nu vor mai fi rugăciuni, pentru că deja vom fi în prezenţa lui Dumnezeu, dar cu siguranţă vom face un lucru: vom cânta.

Dar să ne întoarcem la cântarea lui Moise. Atmosfera descrisă până acum creează senzaţia de pace, de linişte. Dar, dacă privim cu atenţie la cuvintele acestei cântări, vedem că Iehova este un Domn războinic. În capitolul 19 din Apocalipsa, vedem că El vine pe pământ pentru a termina cu cei nelegiuiţi. Până când Domnul nu va isprăvi acea luptă cu cei fără de lege, nu va fi pace pe pământ. În Evanghelia după Matei la capitolul 10 îl găsim pe Domnul Isus spunând:

v.34 Să nu credeţi că am venit s’aduc pacea pe pămînt, n’am venit să aduc pacea, ci sabia.

Aceste cuvinte erau spuse cu privire la venirea Lui aici pe pământ. Atunci când va veni pentru a doua oară, El va aduce pacea prin sabie. Aceasta este singura modalitate de a curăţa pământul de nelegiuire.

Acest cântec al lui Moise şi al evreilor, povesteşte minunata experienţă pe care au avut-o la trecerea Mării Roşii. Ei spun în cântarea lor ce au văzut pe Domnul făcând pentru ei. Cu siguranţă nu era o experienţă pe care ei ar fi putut să o uite vreodată.

Ca dovadă stă chiar această cântare. Faraon, armatele lui, mâna Domnului erau elemente care vor rămâne mereu în memoria lor.

v.4  El a aruncat în mare carele lui Faraon şi oastea lui; luptătorii lui aleşi au fost înghiţiţi în marea Roşie.

v.5  I-au acoperit valurile şi s-au pogorât în fundul apelor, ca o piatră.

v.6  Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi.

v.7  Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trînteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţuieşti mânia şi ea îi mistuie ca pe o trestie.

Acum recunoşteau Israeliţii puterea Domnului, putere care nu se putea compara cu nimic altceva.

Să ne aducem aminte că ei ieşeau din Egipt, o ţară idolatră. Urgiile pe care Dumnezeu le adusese asupra Egiptului erau îndreptate împotriva zeilor Egiptului. Acum şi poporul recunoştea că nimeni nu era asemenea Domnului:

v.11  Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, Bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?

v.12  Tu Ţi-ai întins mâna dreaptă şi i-a înghiţit pământul.

v.13  Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.

În acelaşi timp, se pare că înţelege şi care este misiunea lor. Ei trebuia să arate popoarelor din jur cine este Domnul, ce face Domnul, ce oferă Domnul celor ce-l recunosc pe El ca Dumnezeu.

Cuvintele pe care ei le cântă mie mi se par a fi cuvinte profetice. Ascultaţi numai:

v.15  Se înspăimântă căpeteniile Edomului şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă.

v.16  Îi va apuca teama şi spaima; şi, văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care l-ai răscumpărat Tu.

v.17  Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!

v.18 Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci.

Poporul se vedea parcă în ţara promisă. Ei erau deja pe locul pe care Dumnezeu îl promisese lui Avraam, Isaac şi Iacov. De acum nu mai aveau altceva de făcut decât să se îndrepte către acea ţară.

Din păcate, profeţiile nu sunt întotdeauna uşor de acceptat. Ele sunt frumoase, sunt ofertele lui Dumnezeu şi cu siguranţă sunt cele mai bune lucruri oferite, dar nu sunt atât de simplu de acceptat, De ce? Pentru că intervine firea noastră. Poporul evreu este un bun exemplu în această direcţie.

Priviţi numai la atmosfera de acum, atmosfera aceasta plină de voie bună:

v.20  Maria, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână un timpan şi toate femeile au venit după ea cu timpane şi jucând.

v.21  Maria răspundea copiilor lui Israel:

Moise începe să cânte, poporul i se alătură, Aron, Maria sora lor, întreg poporul, cântă pe voci, se bucură de ceea ce a făcut Domnul pentru ei. Dar după trei zile, cântecul lor de bucurie devine din nou unul de jale:

v.22  Moise a pornit pe Israel de la marea Roşie. Au apucat înspre pustia Şur; şi, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă.

v.23  Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).

v.24  Poporul a cîrtit împotriva lui Moise, zicând: „Ce vom bea?”

Oare nu mai erau aceeaşi oameni care cu numai trei zile înainte dansau şi cântau de bucurie? Erau aceeaşi, din păcate. Spun din păcate, pentru că experienţa aceea nu i-a învăţat nimic. În schimb, episodul acesta ne învaţă pe noi ceva. Să-l ascultăm:

v.25  Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare.

v.26 El a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu Sunt Domnul, care te vindecă.”

v.27  Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă.

Vedeţi care este desfăşurarea evenimentelor aici? Poporul pleacă în deşert în drum spre ţara despre care abia cântaseră, dar după trei zile de mers prin deşert, ajung să cârtească. Imediat se îndreaptă către Moise pentru a-i cere socoteală. Probabil din nou i-au amintit acel refren: Nu era mai bine să fi fost robi în Egipt decât să murim aici în deşert?

Iată dragii mei prima lecţie pe care Dumnezeu le-o dă şi lor şi bineînţeles şi nouă. Este vorba despre aşteptările pe care ei le aveau.

Odată, ele nu erau corecte. Vorbeam despre ispitirea Domnului şi despre ce însemna ea. Un aspect al acestei ispite este şi acela legat de legile naturale pe care Dumnezeu le-a instituit atunci când a creat acest pământ. Deşertul şi fenomenele legate de El fac parte din aceste legi naturale. Evreii se aşteptau ca dumnezeu să schimbe aceste legi pentru ei. Este drept că Dumnezeu intervine în natură ori de câte ori vrea El pentru că El este Domnul acestui univers dar nu poate să o facă pentru fiecare dintre noi. Imaginaţi-vă numai în ceea ce priveşte ploaia şi soarele câte preferinţe sunt. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare dintre ele ar fi satisfăcute.

Apoi, un al doilea aspect important legat de aşteptările noastre. Încotro le îndreptăm? Către cine ne îndreptăm aşteptările? Poporul aştepta de la Moise să primească apă. Putea Moise să le dea apă dacă nu era Dumnezeu acolo, să le dea?

Dragii mei, ambele situaţii conduc la stări confuze, la amărăciune, la cârtire. Priviţi numai la întregul tablou. Poporul este însetat. De trei zile călătoreau prin deşert. Ajunseseră la limită. Lucrul acesta era cunoscut de toată lumea. Se ştia că în deşert este greu să găseşti apă. Dar în cele din urmă văd apa. În faţa lor este un lac. Îmi imaginez că au pornit cu toţii către acel lac, s-au aruncat în apă şi au dus apa la gură, dar… surpriză, apa era amară, imposibil de băut. Ce mai puteau să facă ? Se îndreaptă către Moise cerându-i apă.

Care este lecţia ? Este cea legată de aşteptările noastre. Am văzut câtă dezamăgire pot aduce în sufletul nostru astfel de situaţii. Nu ne simţim adesea descurajaţi, neştiind de unde vin asemenea descurajări. Nu ştim de ce nu putem face faţă acestora, de ce nu putem trece peste ele. Sunt împrejurări care ni se par prea mari pentru puterile noastre. Nu ştim cum să le mai facem faţă. Dar ne-am întrebat oare nu cumva este ceva greşit la noi. Nu cumva aşteptăm lucruri împotriva circumstanţelor în care ne aflăm ? Nu cumva cerem de la Dumnezeu lucruri împotriva legilor naturale ? Apoi, nu cumva aşteptările noastre au o direcţie greşită ? Nu cumva sunt îndreptate către cine nu trebuie ?

Dumnezeu le dă o lecţie şi ne-o dă şi nouă. Moise se îndreaptă către Dumnezeu. Ei îşi îndreaptă cererile către locul şi persoana către care întreg poporul ar fi trebuit să o facă – către Dumnezeu.

Iar Dumnezeu le dă în acest fel următoarea lecţie. Poate că unii se aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze mereu în moduri spectaculoase, să folosească forţe importante pentru a-şi demonstra puterea. Uneori o face, aşa cum a făcut-o în cazul Mării Roşii. Dar uneori, el foloseşte lucruri simple, la îndemâna oricui.

În momentul în care Moise strigă la Domnul pentru apă, credeţi că îi spune să facă cine ştie ce lucruri mistice pentru a impresiona poporul? Nu! Domnul îi arată o bucată de lemn pe care Moise trebuie să o arunce pe ape.

Dragii mei, vreau să spun că modul în care lucrează Dumnezeu este extraordinar chiar atunci când nu are elemente spectaculoase. Nu era nimic spectaculos într-o bucată de lemn. Îmi imaginez că poporul în goana lui către apă a trecut pe lângă acea bucată de lemn fără să o ia în considerare. Ei bine, tocmai pe aceea o foloseşte Dumnezeu. De ce ? Pentru că este o lecţie din nou.

Dragi prieteni, în mâna lui Dumnezeu cele mai mici lucruri, cele mai banale situaţii pot deveni miracole. Condiţia unică este ca aşteptarea noastră însoţită de credinţă, să fie îndreptată către Dumnezeu.

Spuneam dragi ascultători că întregul episod este o lecţie. Dacă vă uitaţi la concluzia capitolului veţi vedea că imediat după aceasta poporul ajunge la Elim. Acolo erau 12 izvoare şi 70 de finici. Era un mic paradis în mijlocul deşertului. Dacă veţi privi o hartă, o să observaţi că nu este o distanţă prea mare între cele două locuri. Trebuie să avem în vedere că nu Moise era cel cu harta. Se rătăcise oare Domnul ? Nu putea El să-i ducă direct la Elim unde era un izvor pentru fiecare seminţie ? Ba da ! Dar Dumnezeu avea aceste lecţii pentru ei.

Dragii mei, şi noi suntem uneori atât de aproape de Elim, de paradis dar trebuie să trecem pe la Mare mai întâi. De ce ? Pentru că nu suntem pregătiţi pentru Elim. Dumnezeu trebuie să ne treacă mai întâi pe acolo pentru a ne învăţa acele lecţii de care avem mare nevoie.

Să nu uităm că frumuseţea curcubeului nu apare decât după ploaie.