Itinerar Biblic Ep.101 Exod – cap 14

272627

 

Rezumat

·         Faraon începe urmărirea Israelului.

·         Nemulţumirea evreilor.

·         Domnul călăuza evreilor.

·         Trecerea Mării Roşii.

 

Dragi prieteni suntem din nou în faţa Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, cel care ne vorbeşte despre iubirea şi minunile Sale.

Suntem acum la drum cu poporul evreu care a ieşit deja din Egipt şi se îndreaptă spre ţara promisă de Dumnezeu străbunilor lor. Suntem în continuare în cartea Exod la capitolul 14 de această dată.

Să ne alăturăm deci şi noi acestui popor în călătoria lor pentru a vedea care este mesajul pe care ni-l transmite Cuvântul lui Dumnezeu.

Sper că nimeni nu a uitat care este scopul studiului nostru. El nu este numai simpla familiarizare cu învăţăturile cărţii Sfinte ci transformarea vieţii într-un după voia lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu ne-a pus la îndemână Cuvântul Său. El nu doreşte să facă din noi teologi ci ucenici ai Săi.

Să vedem deci ce se întâmplă cu poporul.

Mai întâi, trebuie observat că Faraon nu s-a mulţumit cu plecarea evreilor. A început să regrete lipsa lor şi porneşte după ei cu intenţia de a-i întoarce în Egipt.

Iată ce spune Cuvântul lui Dumnezeu:

v.1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2 ,,Spune copiilor lui Israel să se întoarcă, şi să tăbărască înaintea Pihahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon: în dreptul locului acestuia să tăbărîţi, lîngă mare.

v.3  Faraon va zice despre copiii lui Israel: ,S’au rătăcit prin ţară; îi închide pustia.`

v.4  Eu voi împietri inima lui Faraon, şi-i va urmări; dar Faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi Egiptenii vor şti că Eu sînt Domnul.“ Copiii lui Israel au făcut aşa.

Iată că totul este în mâna lui Dumnezeu. Egiptul însă uitase cine a fost cel care a scos poporul din mâinile lor. Ei au uitat că nu au de a face cu unul din zeii lor ci cu Dumnezeul cel viu. Acum vor avea parte de un alt eveniment care le va arăta cine este adevăratul Dumnezeu.

Se pare că Faraon a avut spioni printre poporul lui Israel care îi raportau ce face poporul şi care este direcţia pe care o are.

Probabil el se aştepta să meargă pe partea de coastă acolo unde erau Filistenii. În momentul în care a văzut că au schimbat direcţia şi au apucat-o înspre deşert, s-a gândit că poporul s-a pierdut în deşert şi nu are idee unde merge. Dumnezeu spune că atunci când Faraon va crede că evreii sunt prinşi în capcană va merge după ei.

Cred că nu ne este greu să ne imaginăm ce era în sufletul lui Faraon. El a trebuit să se recunoască învins. Cu toate încercările lui de a opri plecarea evreilor, în cele din urmă Dumnezeu îi scoate de acolo. Odată cu amărăciunea din sufletul lui s-a născut şi ura împotriva lor.

Numai că ura orbeşte, ea scurtcircuitează raţiunea şi duce de cele mai multe ori la dezastru. O să vedem îndată că este un lucru valabil şi pentru Egipt.

v.5  S’a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima lui Faraon şi inima slujitorilor lui s’a schimbat faţă de popor. Ei au zis: ,,Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?“

v.6  Faraon şi-a pregătit carul de război, şi şi-a luat oamenii de război cu el.

v.7  A luat şase sute de cară de luptă cu oameni aleşi, şi toate carăle Egiptului; în toate erau luptători.

Este evidentă intenţia lui Faraon. El nu pornea acum într-o campanie de însoţire a evreilor către locul lor de a aduce jertfe. El pornea o campanie de vânătoare împotriva lor. Priviţi numai la armata pe care şi-a făcut-o. Era mult superioară evreilor, care nu aveau nici carele  şi nici armamentul Egiptului. Pe lângă aceasta ei nu aveau soldaţi profesionişti. Ei fuseseră robi, fabricanţi de cărămizi. Deci, cu nici un chip nu putea fi vorba despre o luptă egală.

Un lucru care trebuie  observat aici este acela că nu raţiunile economice stăteau la baza iniţiativei de a-i urmări pe evrei. Inima lui Faraon era aceea care îl determina să plece după ei.

v.8  Domnul a împietrit inima lui Faraon, împăratul Egiptului, şi Faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă.

v.9  Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii, carăle lui Faraon, călăreţii lui şi oştirea lui, i-au ajuns tocmai cînd erau tăbărîţi lîngă mare lîngă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon.

Revin aici asupra a ceea ce înseamnă această împietrire a inimii lui Faraon. Repet că nu este vorba despre acţiunea lui Dumnezeu de a-l manipula pe Faraon. Dumnezeu nu face acest lucru. Dumnezeu l-a lăsat doar în voia minţii şi inimii lui.

Vedeţi, acest lucru ne duce şi la un alt concept. Este vorba despre pedepsirea noastră în cazul păcatului. Personal eu nu cred că Dumnezeu pedepseşte. Eu cred că Dumnezeu ne lasă doar în voia inimii şi minţii noastre, ceea ce este suficient. Ascultaţi numai ce spune Scriptura în Psalmul 81:

v.11  Dar poporul Meu n’a ascultat glasul Meu, Israel nu M’a ascultat.

v.12  Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor.

Deci Dumnezeu ne lasă uneori în voia pornirilor noastre. Atunci când refuzăm să-l ascultăm, El nu intervine în forţă, nu abuzează de puterea pe care o are. El ne respectă personalitatea şi alegerile. În acele momente ne lasă în voia inimii şi gândurilor noastre. Ce se întâmplă în astfel de situaţii. Cred că ceea ce se petrece în jurul nostru în aceste zile este un bun tablou. Să vedem cum îl descrie şi apostolul Pavel: Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;

  1. 25 căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s’au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin.

 v.26  Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scîrboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într’una care este împotriva firii;

 v.27  tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s’au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvîrşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scîrboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.

v.28  Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.

 v.29  Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori,

 v.30  bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,

v.31  fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

 v.32  Şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Nu vi se pare o descriere a situaţie actuale? Ba chiar în detaliu. Nu este nevoie să intervină Dumnezeu în a ne pedepsi. Retrăgându-se din viaţa noastră este cea mai mare pedeapsă posibilă.

Dragii mei suntem cea mai distructivă specie de pe pământ. Motivul – blestemul păcatului. El ne urmăreşte peste tot. Singura modalitate de a ieşi din acest blestem este să-l urmăm pe Domnul nostru Isus Hristos. El este singurul care o poate face.

Să ne întoarcem însă la Faraon şi poporul evreu.

v.10 Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că Egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s’au spăimîntat foarte tare, şi au strigat către Domnul după ajutor.

v.11  Ei au zis lui Moise: ,,Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?

v.12  Nu-ţi spuneam noi în Egipt: ,Lasă-ne să slujim ca robi Egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi Egiptenilor decît să murim în pustie?“

Iată primul moment de criză al poporului după ieşire. În faţa lor se afla Marea Roşie. În spatele lor venea Faraon cu armata lui. Era o situaţie fără ieşire. Poporul înţelege repede lucrul acesta şi imediat nemulţumirile lor sunt adresate lui Moise. Acum modul în care o fac este puţin ironic. Egiptul este şi era şi atunci faimos pentru multe lucruri, dar unul era deosebit – mormintele. Sunt atâtea piramide, mumii, care ne vorbesc despre modul în care privea acest popor moartea. Mă gândesc că nici evreii nu erau prea diferiţi în opinii devreme ce stătuseră atâţia ani în mijlocul acestui popor. De aceea ei se gândesc la moarte şi la modul în care aceasta va veni peste ei.

Dar ceea ce surprinde este faptul că ei uitaseră deja ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei până atunci. Singurul care îşi aminteşte şi ţine cont de toate acestea este Moise:

v.13  Moise a răspuns poporului: ,,Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe care v’o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe Egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată.

v.14  Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi.“

Moise ştia foarte bine că Dumnezeu va interveni. Deja văzuse multele minuni pe care Dumnezeu le făcuse. De acum nu mai era nici o îndoială pentru el că Dumnezeu va interveni.

Şi iată că Dumnezeu nu stă pe gânduri:

v.15 Domnul a zis lui Moise: ,,Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.

v.16  Tu, ridică-ţi toiagul, întindeţi mîna spre mare, şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.

v.17  Eu voi împietri inima Egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi Faraon şi toată oastea lui, carăle şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.

v.18  Şi vor şti Egiptenii că Eu sînt Domnul cînd Faraon, carăle şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.“

Israelul nu trebuia decât să stea cuminte şi să aştepte să intervină Domnul. Dragii mei acum ştim cred, din proprie experienţă, cât de greu este să aştepţi. Dar cum mai spuneam şi în alte rânduri, Dumnezeu are întotdeauna cel mai bun moment pentru a interveni. El cunoaşte cel mai bine care este momentul în care trebuie să treacă la acţiune. Apoi, ce rost are îngrijorarea sau agitaţia? Ascultaţi ce spune Domnul Isus cu privire la ele:

Matei 6:27  Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?

Deci ce rost ar avea toată agitaţia? Nimeni nu poate face nimic fără sprijinul lui Dumnezeu. Ne alegem poate cel mult cu un ulcer.

În cazul evreilor El intervine imediat:

v.19  Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul, şi a mers înapoia lor, şi stîlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul, şi a stat înapoia lor.

v.20  El s’a aşezat între tabăra Egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s’au apropiat una de alta.

v.21 Moise şi-a întins mîna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr’un vînt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s’au despărţit în două.

v.22  Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stînga lor.

Dragi prieteni aceasta este o intervenţie unică. Singura asemenea ei este făcută de Dumnezeu la trecerea Iordanului, după 40 de ani de la acest eveniment, când Israelul intră în ţara promisă.

Unii au încercat să găsească cauze naturale cu privire la modul în care s-a petrecut acest lucru. Ei nu căutau evidenţe pentru a verifica dacă este sau nu vorba despre un eveniment real, ci voiau să găsească explicaţii ştiinţifice cu privire la el. Deci, dacă admitem că este un eveniment real, nu cred că avem motive raţionale să credem că a fost altceva decât o minune.

Dar mă gândesc acum la poporul evreu care trece prin toate aceste stări. Cu câteva clipe înainte stătea cu frica că Egiptul este pe urmele lor. Acum sunt în mijlocul apelor care stăteau ca nişte ziduri gata să pice pe ei. Oare ce senzaţie au avut când au văzut apa despărţindu-se şi apoi acei pereţi înfricoşători de apă clocotind. Nu cred că erau plini de încântare, dar puteau vedea puterea lui Dumnezeu acolo cu siguranţă. Nici un om nu ar fi putut face aşa ceva.

Apoi, chiar în spatele lor era norul care până atunci i-a călăuzit şi umbrit prin deşert. De această dată, ei aveau lumină iar ceilalţi întuneric.

Deci luaţi în considerare toate aceste elemente: marea, norul, călăuzirea, toate evidenţe clare ale faptului că Dumnezeu era acolo cu ei.

Dar, pe de altă parte, gândiţi-vă la egipteni. Şi ei aveau deja cele zece experienţe în care au văzut mâna Domnului. Acum, dintr-o dată au parte de întuneric ceea ce era destul de neobişnuit pentru deşert, care este mult mai luminos şi pe timp de noapte. Apoi, ajung şi ei în faţa apelor, dar nici gând să se oprească.

v.23  Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării.

v.24  În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra Egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tabăra Egiptenilor.

Nu vi se pare uneori că deşi din punct de vedere raţional ai suficiente motive pentru a nu face anumite lucruri, te simţi parcă fatalmente atras în acea direcţie. La fel este cu egiptenii. Cu toate că vedeau mâna lui Dumnezeu împotriva lor şi sprijinul pe care îl acordă Dumnezeu evreilor, egiptenii nu se întorc din drumul lor. Unii dintre ei văd pericolul şi vor să se întoarcă dar Faraon nu le dă voie:

v.25  A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haide să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva Egiptenilor.”

De acum însă judecata Domnului venea asupra lor. Ei au avut şansa să se întoarcă dar nu au vrut.

Dragi prieteni, la fel a fost pe timpul lui Noe, la fel a fost în timpul Domnului Isus şi la fel este şi acum. Oamenilor li se oferă şansa mântuirii, izbăvirii, evitarea judecăţii dar cei mai mulţi o ignoră.

În ciuda dovezilor pe care le aveau că Dumnezeu este cel care îi însoţeşte pe evrei şi că, de fapt, ei nu luptau împotriva oamenilor, ci împotriva lui Dumnezeu, egiptenii nu fac nimic pentru izbăvirea lor. Ei ignoră chiar avertismentul Domnului că drumul pe care se află este unul greşit. Vedeau că este mâna Domnului şi că El luptă pentru Israel, dar nu au făcut nimic pentru a scăpa. Acum însă venea judecata:

v.26  Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste Egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.”

v.27  Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului şi la apropierea ei Egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe Egipteni în mijlocul mării.

v.28  Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; nici unul măcar n-a scăpat.

Dragi prieteni, este o bună lecţie pentru noi toţi. Sunt atâtea situaţii în care semnalele Domnului pentru viaţa noastră sunt foarte clare. Cu toate acestea, nu avem reacţiile pe care ar trebui să le avem. Mai ales atunci când este vorba despre izbăvirea noastră, ar trebui să fim mult mai atenţi la ceea ce ne spune Dumnezeu. A ignora cuvintele Lui înseamnă de fapt război cu Dumnezeu. Aceasta era situaţia egiptenilor. Ei nu luptau cu Israel, ei luptau cu Dumnezeu. Dacă nu ascultăm cuvintele Lui noi ducem un război pe care nu avem nici o şansă să îl câştigăm.

Egiptenii au fost orbiţi de dorinţa răzbunării, au fost orbiţi de orgoliul lor şi nu au luat în seamă ceea ce le spunea Dumnezeu.

Dragii mei, nu suntem şi noi orbiţi de orgoliul nostru? Nu cumva suntem mult prea ocupaţi să împlinim dorinţele noastre şi nu acordăm suficientă atenţie la ceea ce spune Dumnezeu? Dacă aşa se întâmplă, s-ar putea să ne întâlnim la judecata Lui Dumnezeu mult mai repede decât ne place nouă să admitem.

Evreii au fost spectatori la această judecată.

v.29  Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.

v.30  În ziua aceea Domnul a izbăvit pe Israel din mâna Egiptenilor; şi Israel i-a văzut pe Egipteni morţi pe ţărmul mării.

v.31  Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva Egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise.

Poporul a văzut ceea ce făcuse Domnul pentru ei. Evreii au văzut modul în care una din cele mai puternice armate de atunci a fost înghiţită de ape, cum a fost înfrântă fără ca ei să mişte măcar un deget.

Evreii au văzut că acele ape care stătea ca două ziduri uriaşe când au trecut ei s-au prăvălit peste egipteni.

Dragii mei, judecata Domnului se manifestă în multe feluri în zilele noastre. Acolo unde vedem oameni care au ignorat avertizările Domnului şi care au de-a face cu judecata lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm să apreciem harul Domnului, darul pe care El ni-l face, fără ca noi să merităm ceva.

Evreii au văzut ceea ce a făcut Domnul pentru ei şi credinţa lor a crescut. Moise   şi-a întărit şi el credibilitatea în rândul oamenilor. Poporul recunoaşte că Moise este omul lui Dumnezeu.

Dragi ascultători, Dumnezeu ne invită şi pe noi la astfel de experienţe. Unele sunt poate mai puţin spectaculoase decât aceasta, dar altele sunt poate la fel de spectaculoase, însă nu acesta este elementul important. Importantă este cunoaşterea Domnului. El ne invită cu foarte mare dragoste să-l punem la încercare să vedem bunătatea Lui, dragostea Lui. Desigur, între a-L pune pe Domnul la încercare şi a-L ispiti pe Domnul este o mare diferenţă. Însă despre aceasta o să vorbim cu altă ocazie. Acum este important să rămânem cu această invitaţie:

Ps. 34:8 Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!