Itinerar Biblic Ep.100 Exod – cap 13

 

Rezumat

·         Sfinţirea primilor născuţi ai lui Israel.

·         Sărbătoarea Paştelor.

·         Părăsirea Egiptului.

 

Dragi ascultători, suntem din nou în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi iată-ne în faţa unui eveniment special din viaţa poporului evreu – ieşirea din Egipt. Ceea ce doresc să remarc însă chiar de la început este modul special în care Dumnezeu se ocupă de poporul său.

Am văzut până acum, minunile pe care Dumnezeu le săvârşise în mijlocul poporului Egiptean. Aceste urgii, culminează cu omorârea întâilor născuţi de la omeni şi animale. Spuneam la momentul potrivit că aceasta este manifestarea judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi este un semn al judecăţii care va veni.

În acelaşi timp însă, pentru poporul ales se întâmplă un alt lucru legat de întâii născuţi:

v.1  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2  ,,Pune-Mi deoparte ca sfînt pe orice întîi-născut, pe orice întîi născut dintre copiii lui Israel, atît dintre oameni cît şi dintre dobitoace: este al Meu.“

Să nu uităm momentul în care ne aflăm. Poporul iese din Egipt şi se îndreaptă către Marea Roşie. În ceea ce priveşte pasajul biblic studiat astăzi, suntem la capitolul 13 din cartea Exod. Dar să vedem mai bine ce se întâmplă.

Întâii născuţi din Egipt au murit. Zeii Egiptului au pretins întotdeauna dreptul asupra lor. Dumnezeu a demonstrat că El este Dumnezeul adevărat, iar zei Egiptului nu aveau nici o putere.

Dar dacă primii născuţi ai Israelului au fost izbăviţi Dumnezeu solicită ca ei să-i fie închinaţi Lui.

Din nou, dacă ne întoarcem la importanţa primilor născuţi, vedem de fapt ce cerea Domnului. După cum mai spuneam, întâiul născut avea o importanţă specială. El ocupa locul central al familiei. El era viitorul conducător al familiei, el era viitorul. Deci, Dumnezeu solicita din partea lor, să-i încredinţeze viitorul. Dumnezeu dorea ca ei să-l aşeze pe El pe primul loc şi lase viitorul lor în mâinile Lui.

În ceea ce ne priveşte pe noi cei de acum, lucrurile nu s-au schimbat. Dumnezeu vrea ca noi să ne punem speranţele pentru viitorul nostru în mâinile Lui. În acelaşi timp, aceasta înseamnă ca El să fie aşezat pe primul lor în toate aspectele vieţii noastre.

Cu toate acestea sunt creştini care îi acordă lui Dumnezeu locul de pe urmă şi aceasta conduce întotdeauna, fără excepţie, la probleme. Nu pentru că este vorba despre un orgoliu nesatisfăcut al lui Dumnezeu. Nu este vorba despre aşa ceva. Să ne aducem aminte că nu avem de a face cu un om ci cu Dumnezeu, Iehova, Cel ce este, adică Cel care nu are nevoie de nimeni pentru  a exista. Dumnezeu nu are nevoie de noi. În schimb noi oamenii avem nevoie de El. Avem nevoie de El în primul rând şi acesta este motivul pentru care trebuie ca El să ocupe primul loc în viaţa noastră.

Dragii mei, nu mă refer aici la o poziţie abstractă pe care să o acordăm lui Dumnezeu. Este vorba despre faptul că în fiecare aspect al vieţii noastre, noi trebuie să-l implicăm pe Dumnezeu, să căutăm ceea ce îl mulţumeşte pe El, iar mulţumirea lui este fericirea noastră.

De aceea, dragul meu cred că este bine să te întrebi, cum începi ziua? Către cine îţi îndrepţi  gândurile? La cine cauţi soluţii pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi? Către cine se îndreaptă aşteptările tale?

Cred că este bine să-ţi răspunzi sincer la aceste întrebări, pentru că vei putea foarte uşor să determini care este locul real pe care îl ocupă Dumnezeu în viaţa ta.

Astăzi, guma de mestecat Wrigley’s este cunoscută în toată lumea. Cea ce nu este atât de bine cunoscut, este faptul că cel ce a pus bazele acestei impresionante întreprinderi, este faptul că Domnul Wrigley era un creştin devotat Domnului. El a povestit unui prieten că succesul lui este o consecinţă a faptului că l-a aşezat pe Dumnezeu pe primul loc în toate lucrurile. El oferea Domnul primele zece procente din tot câştigul lui. Observaţi, nu ultimele ci primele. Atunci când făcea bilanţul financiar şi bugetul, Dumnezeu era pe primul loc. Ori Dumnezeu era pe primul loc în afacerile acestui om pentru că era pe primul loc şi în viaţa lui.

Iată o bună lecţie.

Dar să continuăm călătoria noastră însoţindu-i pe Israeliţi atât în călătoria lor către ţara promisă dar şi în transformarea lor spirituală.

Spun transformare spirituală pentru că acesta se petrece cu ei. Ei se închinau lui Dumnezeu şi în trecut, numai că trecuseră ani buni şi pentru aproximativ cinci generaţii ei trăiseră în mijlocul acelei naţiuni de idolatrii.

După cum vom vedea mai târziu, experienţele Egiptului au fost adânc implantate în sufletul lor şi a fost un proces destul de lung până când a ieşit Egiptul din aceşti oameni. Procesul acesta începea cu acordarea locului pe care Dumnezeu îl merita în viaţa lor.

Vedeţi, sărbătoarea Paştelor, întreaga ceremonie este o expresie a grijii pe care Dumnezeu o avea faţă de ei, iar ei trebuia să recunoască poziţia pe care Dumnezeu o avea faţă de ei.

v.3  Moise a zis poporului: ,,Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, cînd aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mînă puternică v’a scos Domnul de acolo. Să nu mîncaţi pîne dospită.

v.4  Astăzi ieşiţi, în luna spicelor.

Dumnezeu avea deja pregătită ţara pentru ei. Nu prin respectarea sărbătorilor aduceau ei binecuvântarea Domnului şi mă refer aici la ţara pe care Dumnezeu le-a promis-o. Este mai degrabă vorba despre aducerea aminte a binecuvântărilor Lui.

Am spus că ţara era deja pregătită pentru ei. Ascultaţi ce le spune Domnul în continuare:

v.5  Cînd te va duce Domnul în ţara Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Heviţilor şi Iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, ţară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta.

v.6  Timp de şapte zile, să mănînci azimi; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului.

v.7  În timpul celor şapte zile, să mîncaţi azimi; să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale.

Această sărbătoarea trebuia transmisă din generaţie în generaţie. Această sărbătoare a azimilor şi  Paştelui trebuia să rămână mereu vie în memoria poporului.

v.8  Să spui atunci fiului tău: ,Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, cînd am ieşit din Egipt.`

  1. 9 Să-ţi fie ca un semn pe mînă şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentruca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta; căci cu mînă puternică te-a scos Domnul din Egipt.

v.10  Să ţii porunca aceasta la vremea hotărîtă, din an în an.

Oare de ce era atât de important ca aceste sărbători să fie transmise copiilor şi generaţiilor viitoare? Păi, binecuvântarea lor depindea de ascultarea de Domnul. Vedeţi, este vorba despre două lucruri diferite.

Prin ascultare noi nu creăm binecuvântările, prin ascultare intrăm în posesia lor. Ascultaţi numai ce spune apostolul Pavel: v.3 „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”.

Deci Dumnezeu are deja tot felul de binecuvântări pregătite, aşa cum pregătise şi ţara Canaanului pentru Israel.

Într-un alt loc Pavel spune aşa:

Efeseni 2:10  „Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele„.

Aceste pasaje se găsesc în Epistola scrisă de el Efesenilor. Cu alte cuvinte, Pavel le spune că noi nu suntem la voia întâmplării, şi nu ceea ce facem produce binecuvântări ci ascultarea noastră ne pune în posesia lor. Până şi faptele bune sunt pregătite de El pentru ca noi să trecem prin ele. Iată de ce este importantă ascultarea.

Dar ascultarea are un sprijin serios în amintirea permanentă a lucrărilor Sale. Ascultaţi numai ce spune David într-unul din psalmii săi:

Psalmul 103:2  „Binecuvintează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!”

Binefacerile Lui aduc credinţa în viaţa noastră, aduc încrederea în El. Împreună cu încrederea creşte şi ascultarea. Împreună cu ascultarea vin binecuvântările. Iată simplul proces care face să funcţioneze dezvoltarea noastră spirituală.

Acesta este motivul pentru care Dumnezeu solicită poporului să ţină aceste sărbători şi să le lase ca o moştenire pentru generaţiile următoare.

Atunci când vor ajunge în Canaan viitorul lor trebuia predat tot în mâinile Domnului:

v.11 Cînd te va aduce Domnul în ţara Cananiţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi cînd ţi-o va da,

v.12  să închini Domnului pe orice întîi-născut, chiar pe orice întîi-născut din vitele, pe cari le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului.

v.13  Să răscumperi cu un miel pe orice întîi-născut al măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frîngi gîtul. Să răscumperi de asemenea pe orice întîi-născut de parte bărbătească dintre fiii tăi.

Nu este minunat ceea ce ne propune Dumnezeu? Sunt atâţia care investesc în diferite lucruri, investesc în bănci, pentru a asigura viitorul, spun ei. Dar poate oare fi asigurat în felul acesta? Sau, unde poate fi mai sigur viitorul nostru decât în mâinile Stăpânului acestui univers?  Acolo este locul unde nimic nu poate interveni, nici un accident nu se poate întâmpla. Evreii aveau exemplul ieşirii din Egipt.

Mulţi dintre noi au exemplul ieşirii din robia păcatului. Aceste experienţe trebuie mărturisite. În momentul în care, ajungeau în Canaan, prin intermediul sărbătorilor, trebuia să fie transmisă din generaţie în generaţie, experienţa aceasta a izbăvirii din robia Egipteană. Ascultaţi cum sună porunca divină:

v.14  Şi cînd te va întreba fiul tău într’o zi: ,Ce înseamnă lucrul acesta?` să-i răspunzi: ,Prin mîna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei;

v.15  şi, fiindcă Faraon se încăpăţîna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorît pe toţi întîii-născuţi din ţara Egiptului, dela întîii-născuţi ai oamenilor pînă la întîii-născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întîi-născut de parte bărbătească, şi răscumpăr pe orice întîi-născut dintre fiii mei.

v.16  Să-ţi fie ca un semn pe mînă şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochi; căci prin mîna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt.`

Oare ce facem noi cu această experienţă unică ca importanţă, a scoaterii din robia păcatului. Considerăm noi că mărturisirea ei este o poruncă dată de Domnul? Considerăm noi că este o poruncă legată de generaţiile viitoare?

Din păcate, aşa cum o să vedem, poporul evreu eşuează în repetate rânduri în ceea ce priveşte această mărturie. Avem noi mai mult succes în această direcţie? După modul în care evoluează lumea din jurul nostru nu se poate spune acest lucru. Şi să ştiţi că nu este necesar să repetăm experienţele trecutului, mai ales când nu sunt cele mai bune.

Deci, Dumnezeu vrea să ţinem vie în memoria noastră şi a generaţiilor viitoare, puterea izbăvitoare a Domnului.

Dar să mai înaintăm puţin în călătoria noastră şi ajungem la momentul în care poporul se aşterne la drum. Dar, încă de la început, Dumnezeu alege cu grijă traseul, pentru că vrea să îi protejeze:

v.17 După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara Filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: ,,S’ar putea să-i pară rău poporului văzînd războiul, şi să se întoarcă în Egipt.“

v.18  Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului.

Acum, nimeni nu trebuie să-şi imagineze că dacă au fost robi în Egipt, poporul era un popor slab cu oameni prost hrăniţi, îmbrăcaţi în zdrenţe şi fără să fie în stare să opună nici cea mai mică rezistenţă.

Desigur, nu se puteau măsura cu o armată organizată, dar nici foarte slabi nu erau. Însă ceea ce este mai important este că Dumnezeu este cu ei şi o să vedem modul în care Domnul Însuşi o să lupte pentru ei.

Odată cu plecare evreilor din Egipt, se împlineşte şi visul lui Iosif. Iosif a dorit ca oasele lui să fie duse înapoi în ţara promisă.

v.19  Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicînd: ,,Cînd vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.“

Aceasta a fost dorinţa lui Iosif înainte de a muri. El a făcut pe fraţii lui să promită că atunci când Dumnezeu îi va scoate din Egipt, ei să ia oasele lui cu ei şi să le îngroape în ţara pe care le-o va da Domnul. Este impresionantă credinţa acestui om. Credinţa lui nu se limita numai la faptul că Dumnezeu îi va scoate într-o bună zi din Egipt, dar merge mai departe şi crede că Dumnezeu le va da şi o ţară care să fie a lor. Dar nici aici nu se limitează credinţa lui. Ea merge mai departe până la izbăvire finală, vrând să fie poporul său când se va întâmpla acel eveniment.

Dar nu numai Iosif a fost plin de credinţă, ci şi Moise care ia oasele. El nu desconsideră cererea lui Iosif. Ştia că Iosif a avut raţiuni importante pentru care a solicitat acest lucru. Iosif credea că el o să fie înviat cu străbunii lui şi de aceea voia să fie acolo unde erau şi străbunii lui, Avram, Isaac şi Iacov.

Să vedem însă înspre ce direcţie se îndreaptă poporul evreu.

v.20  Au plecat din Sucot, şi au tăbărît la Etam, la marginea pustiei.

v.21  Domnul mergea înaintea lor, ziua într’un stîlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într’un stîlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea.

v.22  Stîlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stîlpul de foc în timpul nopţii.

Privind pe o hartă, se poate vedea foarte simplu că poporul se mişca spre est, înspre zona de deşert. Acum, ceea ce trebuie observat aici este faptul că nu Moise este cel care avea harta deplasării ci Dumnezeu. Dumnezeu mergea în faţa lor, ziua sub forma unui nor iar noaptea un stâlp de foc.

Aceasta era prezenţa vizibilă a Domnului. Observaţi ce binefăcătoare era ea. Este un fapt cunoscut că pe timp de zi căldura deşertului este de nesuportat. În tot acest timp, poporul era umbrit de Domnul. Pe timp de noapte, când în deşert este foarte rece, poporul era încălzit de stâlpul de foc.

Iată deci ce înseamnă prezenţa lui Dumnezeu. Ea este o binecuvântare sub orice aspect. Acolo unde este prezent Dumnezeu nici soarele nu poate fi prea puternic, şi nici frigul prea mare.

Nu întâmplător psalmistul vorbeşte despre

Psalmul 91:1 „Celce stă supt ocrotirea Celui Prea Înalt, şi se odihneşte la umbra Celui Atoputernic,”

Acesta este un adevăr, o realitate. Prezenţa Domnului este odihnitoare, este cea care poate să-ţi aducă cele mai mari satisfacţii.

Oamenii caută astăzi aceste lucruri în locurile cele mai diferite, dar niciodată acolo unde trebuie-la Dumnezeu.

Dumnezeu este călăuza poporului evreu. Locurile pe unde vor merge fac parte din planul lui Dumnezeu. Dumnezeu are în planul Lui nu numai să-i ducă în ţara promisă ci şi să-i formeze pentru acea ţară.

Dragi prieteni ce lecţie minunată este pentru noi acest pasaj. Se întâmplă să uităm că odată scoşi din robia păcatului noi nu suntem abandonaţi în deşert. Dumnezeu nu se limitează numai la a ne scoate din Egipt, din Împărăţia păcatului. El ne scoate de acolo pentru a ne duce în locul binecuvântărilor. El vrea să ne ducă în ţara promisă. El însuşi merge înaintea noastră.

Dar suntem noi conştienţi care este însemnătatea acestui drum? El nu este pentru a ne obosi, cum nu este nici numai pentru a ajunge acolo cu orice preţ.

Dumnezeu foloseşte deşertul pentru a-i ajuta pe evrei să înţeleagă mai bine cine este El şi care sunt aşteptările Lui de ei. Poporul trebuia format pentru a intra în ţara Canaanului. Că este aşa ne convinge şi faptul că odată ajunşi la graniţa noii ţări evreii se tem să intre. Ei nu erau pregătiţi pentru a locui ţara. Aşa cum o să vedem este nevoie ca Dumnezeu să-i aducă înapoi în deşert pentru a-i trece prin această şcoală atât de necesară pentru ei.

Tot în deşert este locul unde Dumnezeu le dă cele mai multe din legile lor.

Deci cu tot disconfortul deşertului, cu toate problemele ce apar pe parcursul acestui drum dificil, nu trebuie să-l evităm. Nu trebui să-l evităm pentru că este deosebit de important pentru formarea noastră.

Gândiţi-vă că abia în pustie încep să iasă mentalităţile Egiptului din comportamentul poporului. Abia aici au posibilitatea experienţelor nemijlocite cu Dumnezeu.

Dragii mei, şi noi avem adesea nevoie de această experienţă a deşertului. Avem nevoie de acea umblare sub norul lui Dumnezeu. Avem nevoie să ne hrănim cu mana aceea care ne vorbeşte despre harul, despre darul pe care Dumnezeu ni-l face.

Fie ca noi să învăţăm din experienţa acestor oameni împlinind în felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu care spune aşa: 1 Corinteni 10:6 „Şi aceste lucruri s’au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentruca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.”