Itinerar Biblic Ep.0552 Psalmii Cap.1:1-6

 

Dragi ascultători, acum că am trecut de partea introductivă a cărţii psalmilor, haideţi să ne apropiem de un foarte frumos psalm, a cărui tematică este constituită de problema fericirii.

După cum bine ştim, este o constantă preocupare a omului, să dobândească fericirea. Orice ar face, orice ar obţine, omul doreşte ca în cele din urmă să fie fericit.

Ei bine, acest psalm aduce înaintea noastră ceea ce spune Dumnezeu cu privire la fericire. Deci, primul verset din primul psalm:

Ps. 1:1

v.1    Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

Acest verset ne arată practica omului binecuvântat sau fericit. Mai departe vom vedea care este puterea celui binecuvântat şi în final permanenţa sa.

Încă din  primul verset, dragi prieteni,  ni se arată ce nu face un astfel de om şi putem spune că avem trei elemente aici. Ferice (sau binecuvântat este) de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.

Cel care face aceste lucruri nu este fericit sau binecuvântat.

El trece prin trei etape. Mai întâi se asociază cu cei răi, apoi se alătură celor păcătoşi urmându-le calea, pentru ca la sfârşit să se alăture celor batjocoritori.

Aceasta este un regres, o deteriorare, o decădere clară.

Dragii mei, omul binecuvântat nu urmează sfatul celor răi. El nu ascultă de cel nelegiuit.

Aţi observat că nici măcar Domnul Isus nu S-a referit la propria judecată sau raţiune ca temei pentru deciziile luate de El? Tot ce făcea se baza pe voia lui Dumnezeu. El nu le-a spus niciodată ucenicilor ceva de genul: “Băieţi, mâine mergem în Galileea. M-am gândit eu bine şi cum sunt mai deştept decât voi, vom face aşa cum am zis eu.” Niciodată, Domnul  Isus nu le-a vorbit ucenicilor Săi în acest fel. Mereu El spunea: “Mă voi duce la Ierusalim pentru că aceasta este voia Tatălui.”

Dar pentru aceasta, El petrecea mult timp cu Tatăl Său şi cunoştea voia Lui. Domnul  acţiona întotdeauna după cum era voia Tatălui.

Nu este rău să ascultaţi sfaturile oamenilor evlavioşi cu temere de Dumnezeu, dar în nici un caz nu plecaţi urechea la cei fără Dumnezeu. Noi trebuie să trăim prin credinţă, dragi prieteni. Ascultarea de sfaturile celor răi nu este umblare prin credinţă. Cine sunt cei răi? Sunt cei care pur şi simplu Îl ignoră pe Dumnezeu. Ei nu se tem de Dumnezeu şi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nici nu ar exista.

Din păcate, suntem înconjuraţi de o mulţime de astfel de oameni. Ei se scoală în fiecare dimineaţă fără să se gândească deloc la Dumnezeu, fără să-I mulţumească pentru hrana de fiecare zi, pentru viaţa lor şi pentru sănătate. Ei îşi văd de treburile lor fără ca Dumnezeu să ocupe vreun loc în viaţa lor.

După ce este sfătuit de cel rău, omul ajunge pe calea păcătoşilor, acesta fiind al doilea element din versetul 1.

Păcatul, dragi ascultători,  este ratarea ţintei pentru care ne-a pregătit Dumnezeu. Cei păcătoşi nu trăiesc aşa cum ar putea şi ar trebui să trăiască. Ei sunt cei despre care Scriptura spune: “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Prov. 14:12). Un alt verset din Proverbe spune: “Toate căile omului sunt curate în ochii lui…” (16:2).

Cel păcătos poate crede că totul este în ordine cu el, dar tot păcătos rămâne. Cuvântul lui Dumnezeu spune: “Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui…” (Isaia 55:7). Sau: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” (Isaia 53:6). Tatăl ceresc a pus asupra Domnului Isus toată greutatea vinovăţiei noastre.

Noi suntem păcătoşi, dragi ascultători, fie că ne place, fie că nu să recunoaştem acest lucru. Aceasta este descrierea noastră şi este cât se poate de exactă.

Următorul pas de la umblarea pe calea păcătoşilor este aşezarea în scaunul batjocoritorilor. Cel batjocoritor este ateul. El nu numai că neagă existenţa lui Dumnezeu, dar şi manifestă o aversiune şi o ură puternică faţă de El. Acest lucru este vizibil astăzi peste tot în jurul nostru. Cei batjocoritori sunt cei care se opun total lui Dumnezeu. Ei nu vor ca Biblia să fie citită în şcolile publice. De fapt, ei nu ar vrea să fie citită nicăieri. Ateii resping Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este nimic mai josnic decât să negi existenţa lui Dumnezeu. Beţivul căzut în şanţ nu este pe o treaptă inferioară celui care Îl neagă pe Dumnezeu. Dacă vreţi să ştiţi care este atitudinea lui Dumnezeu în această privinţă, iată ce spune Biblia în Proverbe 3:34: “Când are de-a face cu cei batjocoritori, Îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har.”

Dumnezeu Se ocupă de cei batjocoritori şi Îşi bate joc de ei. Nici aceasta nu este o imagine plăcută.

Am văzut până acum partea negativă. Am văzut ce nu face omul binecuvântat sau fericit. În versetul următor vom vedea ce face acesta:

Ps. 1:2

v.2  Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

Vă amintiţi de pilda pe care a spus Domnul Isus despre omul acela posedat de un duh necurat sau un demon? După ce a ieşit demonul din el, omul şi-a făcut curat în viaţa sa. El a măturat şi a spălat totul, a zugrăvit din nou casa sufletului său. El credea că totul este în ordine. Dar demonul acela încă îl mai poseda. El a umblat ce a umblat, dar la un moment dat a obosit şi s-a întors acasă. Ba chiar a mai adus alte şapte duhuri mai rele decât el. Biblia ne spune că starea de pe urmă a acelui om a fost mai rea decât cea de la început. Mulţi oameni cred că dacă îşi fac puţină ordine în viaţă, asta este tot şi nu mai au nevoie de altceva. Dar observaţi ce spune psalmistul: “Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului”. Omul lui Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului. Cu alte cuvinte, îşi găseşte bucuria în Cuvântul lui Dumnezeu. Eu îmi doresc foarte mult ca oamenii să înţeleagă acest lucru: Biblia este o carte captivantă. Nu este o povară s-o citeşti şi cu siguranţă nu este plictisitoare. Este o adevărată plăcere să citeşti şi să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu.

Binecuvântat – ferice – fericit este omul care îşi găseşte plăcerea în legea Domnului. În zilele noastre, marea tragedie din viaţa omului contemporan, lacrimile, durerea, suferinţa, inimile zdrobite, familiile destrămate, vieţile distruse, toate acestea sunt rezultatul încălcării legilor lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu arată foarte clar: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele (1 Ioan 5:3). Poruncile lui Dumnezeu pentru credincioşii de astăzi nu înseamnă numai cele zece porunci. Şi poruncile Lui pentru noi nu sunt grele.

Ideea conform căreia a fi mântuit prin har înseamnă că poţi să faci ce vrei şi să trăieşti cum vrei nu corespunde imaginii prezentate de Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Gal. 5:13).

Libertatea la care aţi fost chemaţi, dragi prieteni,  nu vă acordă permisiunea de a păcătui oricum şi oricând vreţi. Sigur că nu respectăm cele zece porunci pentru a fi mântuiţi, dar nici nu le încălcăm după ce am fost mântuiţi. Este adevărat că noi nu ne putem ridica la înălţimea standardelor lui Dumnezeu şi cele zece porunci ne amintesc acest lucru. Dar Domnul cere perfecţiune şi noi nu suntem în stare de aşa ceva. Fiecare din noi a venit la Dumnezeu prin credinţă. După ce am fost mântuiţi prin credinţă trebuie să trăim la un nivel mai ridicat decât cel al legii mozaice. În viaţa noastră trebuie să se manifeste roada Duhului care este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Pentru atingerea acestor stări, noi avem disciplina şi călăuzirea harului.

Acum, revenind la versetul 2 al primului psalm, acesta spune: “Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!”

A cugeta sau a medita este un cuvânt foarte expresiv în original. Se referă la acţiunea de mestecare a bolului alimentar întors din stomac de către vacă. Mi s-a explicat şi mie că vaca are câteva compartimente în stomac. Ea paşte dimineaţa, în răcoarea zilei, după care la amiază, când arde soarele, se aşează la umbră, sub un copac şi începe să rumege ce a ingerat dimineaţă. Ea aduce înapoi în gură iarba pe care a înghiţit-o dimineaţă şi o mestecă din nou. Ba chiar repetă operaţia dacă este necesar. Aşa facem şi noi când medităm. Reluăm ce am citit şi ne gândim la noi semnificaţii. Cât de mare nevoie avem de o astfel de operaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu! Avem nevoie să reluăm ce citim şi să medităm asupra celor citite. Să lăsăm Cuvântul să pătrundă adânc în mintea şi în inima noastră.

Apostolul Iacov vorbeşte despre omul care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă “şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era” (Iacov 1:24).

Iată de ce, dragi ascultători, trebuie să medităm asupra Cuvântului lui Dumnezeu care este oglinda lui Dumnezeu prin care ne vedem aşa cum suntem cu adevărat. Este nevoie să îngăduim Cuvântului lui Dumnezeu să ne modeleze viaţa.

Mai spune Psalmistul:         “Şi meditează la legea Lui zi şi noapte.”

Dragul meu prieten, Dumnezeu nu are un plan sau un program prin care să poţi creşte şi să te poţi dezvolta în viaţa de credinţă fără Cuvântul lui Dumnezeu. Poţi să fii ocupat  şi să roboteşti ca o termită în biserică (ba chiar şi cu efectele unei termite), dar nu vei creşte printr-o activitate intensă. Vei creşte doar dacă vei medita la Cuvântul lui Dumnezeu – adică dacă vei citi şi vei citi şi vei citi, până când Cuvântul face parte din gândirea şi din viaţa ta. Omul care procedează aşa este binecuvântat, este fericit.

Dar haideţi să vedem de unde îşi ia omul neprihănit puterea.

 Ps. 1:3

v.3  El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit.

Omul fericit, spune Psalmistul, va fi ca un copac plantat lângă pâraie de apă (trad. lit.). Cuvântul evreiesc tradus prin “pâraie” este un superlativ, o hiperbolă pentru abundenţă sau belşug. Omul binecuvântat este plantat, primeşte apă din belşug şi devine un copac. Copacii lui Dumnezeu sunt plantaţi, dragi prieteni, nu cresc la întâmplare, nu sunt sălbatici. Această imagine se referă – cred eu – la naşterea din nou. În Isaia 61:3 este scris: “să dau celor întristaţi din Sion, frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi ‘terebinţi ai dreptăţii’, ‘un răsad al Domnului, ca El să fie slăvit.’” Dumnezeu nu foloseşte copaci sălbatici. Copacii lui sunt născuţi din nou, scoşi şi sădiţi în grădina lui Dumnezeu, lângă pâraie de apă.

Ce înseamnă “pâraie de apă”? Acestea reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă aud întrebarea: “Sunteţi sigur?” Ştiu că aşa este pentru că iată ce spune tot Isaia: “Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să înmugurească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis.” (Isaia 55:10, 11).

Dumnezeu doreşte să fie răspândit pretutindeni Cuvântul Său. Radioul, de exemplu, este un mijloc foarte eficace pentru atingerea acestui scop. Datoria noastră este aceea de a duce Cuvântul lui Dumnezeu la cât mai multă lume. Acest Cuvânt va da roade şi va face copacii să crească.

Cuvântul, deci, furnizează apa şi hrana necesară. Are şi o acţiune de curăţire şi puteţi vedea această spălare a apei prin Cuvânt exprimată de psalmist în Psalmul 104:16, unde spune: “Se satură de apă copacii Domnului, cedrii din Liban pe care i-a sădit El.” Această apă este Cuvântul lui Dumnezeu – cedrii Libanului pe care i-a sădit Dumnezeu sunt plini de Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare pom “îşi dă rodul la timpul lui”. Este interesant de remarcat faptul că pomii lui Dumnezeu nu dau rod tot timpul. Ei dau rod la timpul lor şi puterea este în Cuvântul lui Dumnezeu. Îi aud pe mulţi vorbind despre faptul că principala activitate a unui creştin este câştigarea de suflete. Nu sunt de acord cu acest lucru. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aşa ceva. Să citim ce spune apostolul Pavel în 2 Cor. 2:14-16: “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne poartă întotdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării; pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Ei bine, eu, unul, nu sunt. Dar ştiu un lucru: eu sunt chemat să propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care îi aduce pe oameni la Hristos.

Mulţi oameni ne spun că s-au întors la Dumnezeu după ce au ascultat programul nostru de radio. Dar acesta nu este meritul nostru. Noi pur şi simplu dăm oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Acela care ne dă biruinţa. Dar dacă nu L-ar primi nimeni pe Hristos datorită acestei lucrări? Atunci noi suntem o mireasmă de la viaţă spre viaţă pentru cei mântuiţi şi o mireasmă de la moarte la moarte pentru cei aflaţi pe calea pierzării. Responsabilitatea mea este aceea de a vă prezenta Cuvântul lui Dumnezeu şi este responsabilitatea voastră de a face ceva după ce-l auziţi. Când adresam o chemare la mântuire după o predică de evanghelizare, eu obişnuiam să spun: “Dacă plecaţi de aici tot nemântuiţi, când veţi fi în prezenţa lui Dumnezeu nu veţi putea spune că nu aţi auzit Evanghelia. Eu am devenit duşmanul vostru pentru că acum nu-I puteţi spune lui Dumnezeu că nu aţi auzit Cuvântul Său.” Treaba voastră, dragi prieteni, este să le daţi oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care îl aude este responsabil înaintea lui Dumnezeu de ceea ce face cu acest cuvânt. Dumnezeu ne-a trimis să propovăduim Cuvântul Său, indiferent care este numărul celor care sunt mântuiţi în urma propovăduirii noastre.

Datoria principală a unui creştin nu este câştigarea de suflete, ci răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. “… care îşi dă rodul la vremea lui…”Este o vreme şi pentru aducerea de roade. Eu îmi aduc aminte de un pom din grădina noastră. Era un prun cu fructe foarte mari şi dulci. Într-un an a dat foarte multe fructe. Am strâns două găleţi şi încă mai rămăseseră destule fructe în el. Dar peste o lună nu mai era nici un fruct în acel pom. Vedeţi, fiecare copac are vremea lui în care dă roade. De aceea este nevoie de pregătire, de plantarea seminţelor, de îngrijirea plantei, de îngrăşăminte etc. A da un tractat ici-colo poate să fie de folos, dar noi trebuie să dăm oamenilor Cuvântul viu şi adevărat al lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta este nevoie de timp şi de grijă pentru că roadele vin numai la timpul lor.

Psalmistul mai spune: “ale cărui frunze nu se veştejesc”. Frunza este mărturia exterioară a creştinului. Această mărturie ar trebui să fie vizibilă tot timpul. Copacii lui Dumnezeu sunt veşnic verzi – nu-şi pierd niciodată mărturia. Un prieten de-al meu a urmat la un moment dat un curs la un seminar dintr-o altă localitate. Duminică dimineaţă s-a dus la una din celebrele biserici ale acestui mare oraş. Deasupra intrării bisericii respective era scris în piatră: “Poarta raiului”. Dedesubt era pus un orar alături de care apărea scris acest anunţ: “Închis în iulie şi august”. Prea adesea se întâmplă acest lucru şi în viaţa credincioşilor. Dar nu ar trebui să fie aşa, dragi prieteni. Voi sunteţi copaci cu frunzişul mereu verde. Frunzele voastre sunt mărturia voastră pentru Hristos în această lume. Toţi copiii lui Dumnezeu au frunzişul mereu verde.

Mai mult, spune psalmistul, “tot ce începe duce la bun sfârşit” ( tot ce face propăşeşte  sau în tot ce face, prosperă). În Vechiul Testament, Dumnezeu a promis binecuvântări materiale celor ce sunt ai Lui. Acele binecuvântări nu sunt făgăduite şi credinciosului de astăzi. Dacă le aveţi, puteţi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru că v-a dat mai mult decât a promis. Cineva a spus: “Prosperitatea materială este dulce, dacă urmează umblării în strânsă legătură cu Dumnezeu. La fel cu cifra zero care, adăugată la un număr sporeşte valoarea acestuia, dar care singură nu are nici o valoare.” Cel mai important lucru este să-L ai pe Hristos. Acesta este numărul unu. Toate binecuvântările materiale sunt zero. Dacă nu-L aveţi pe Unu înainte de zerourile voastre, nu aveţi nimic. Dacă Îl puneţi pe Hristos înaintea binecuvântărilor voastre materiale, atunci cu adevărat sunteţi binecuvântaţi. Dar reţineţi faptul că Dumnezeu nu a promis binecuvântări materiale pentru vremea aceasta.

Aş vrea să observaţi acum nesiguranţa omului rău:

Ps. 1:4-5

v.4 Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sînt ca pleava, pe care o spulberă vîntul.

v.5  Deaceea cei rău nu pot ţinea capul sus în judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.

Doi oameni, două căi, două destine. Una este o stradă înfundată care duce la moarte. Cealaltă duce la viaţă. Dumnezeu spune ce este bine şi ce este rău. Noi trăim astăzi într-o vreme în care oamenii nu mai sunt siguri ce este bine şi ce este rău. Dumnezeu este sigur. Cuvântul Său nu se schimbă odată cu filozofia fiecărei generaţii.

Ps. 1:6

v.6  Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

Cei răi vor pieri, dragii mei. Ei vor fi pierduţi pentru totdeauna. Proverbe 10:28 – “Aşteptarea celor neprihăniţi nu va fi decât bucurie, dar nădejdea celor răi va pieri.” Biblia ne avertizează: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” (Matei 7:13. 14). Calea cea largă este asemenea unei pâlnii care la un moment dat se îngustează şi duce, în cele din urmă, la moarte. Intraţi pe calea cea îngustă care este Hristos. El a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Pe măsură ce avansaţi, calea este din ce în ce mai largă şi duce la viaţă. În Ioan 10:10, Hristos spune: “…Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ce imagine glorioasă a omului binecuvântat şi fericit este prezentată în acest  prim psalm!

Fie ca această binecuvântare să coboare peste voi toţi dragi ascultători!