Itinerar Biblic Ep.0529 – IOV – Cap. 31:13- 33:4

 

Dragi prieteni, încă mai suntem în cartea Iov din Vechiul Testament, să spunem, prima jumătate a Bibliei.

            Încă nu am parcurs în întregime discursul lui Iov deşi suntem la capitolul 31. Aşa cum vă spuneam a fost cel mai lung discurs al cărţii.

Să revenim deci la versetul 13:

Iov 31:13-14

v.13  De aş fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele, cînd se certau cu mine,

v.14  ce aş putea să fac, cînd se ridică Dumnezeu? Ce aş putea răspunde cînd pedepseşte El?

Aflăm de aici că Iov avusese angajaţi pe care îi tratase cu dreptate. Vedeţi, Iov  fusese un capitalist corect şi bun cu muncitorii săi. Ar fi bine dacă s-ar găsi mai mulţi oameni care să spună astăzi ce spune Iov în acest fragment. Iov fusese un patron înţelegător şi cinstit cu oamenii care munceau pentru el.

Iov 31:16-22

v.16  Dacă n’am dat săracilor ce-mi cereau, dacă am făcut să se topească de plîns ochii văduvei,

v.17  dacă mi-am mîncat singur pînea, fără ca orfanul să-şi fi avut şi el partea lui din ea,

v.18  eu, care din tinereţă l-am crescut ca un tată, eu, care dela naştere am sprijinit pe văduvă;

v.19  dacă am văzut pe cel nenorocit ducînd lipsă de haine, pe cel lipsit neavînd învălitoare,

v.20  fără ca inima lui să mă fi binecuvîntat, fără să fi fost încălzit de lîna mieilor mei;

v.21  dacă am ridicat mîna împotriva orfanului, pentrucă mă simţeam sprijinit de judecători;

v.22  atunci, să mi se deslipească umărul dela încheietură, să-mi cadă braţul şi să se sfărîme!

Este neîndoielnic faptul că Iov îi ajuta pe cei săraci. El a avut un program de ajutorare a celor săraci cu mult înainte ca societatea modernă să pună la punct aşa ceva. De asemenea, Iov se îngrijea de soarta orfanilor. El trece încă o dată prin toate acestea. Se laudă cu toate lucrurile bune pe care le făcuse în trecut. Nu mă îndoiesc că aşa procedase, dar el se laudă prea mult cu faptele lui bune. De aceea are probleme. În esenţă, el spune: “Eu am fost atât de bun încât Dumnezeu este nedrept când se poartă astfel cu mine. Dumnezeu greşeşte.”

Dragi prieteni, atitudinea corectă este aceea de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice situaţie şi de a ne vedea pe noi în ţărână, la picioarele Sale.

Iov 31:29-30

v.29  Dacă m’am bucurat de nenorocirea vrăjmaşului meu, dacă am sărit de bucurie cînd l-a atins nenorocirea,

v.30  eu, care n’am dat voie limbii mele să păcătuiască, să-i ceară moartea cu blestem;

Iov spune că nu s-a bucurat când duşmanii lui au dat de necaz. El nu era un om invidios şi ranchiunos. Nu dorea moartea celui care îi făcuse rău.

Iov 31:33-36

v.33 dacă mi-am ascuns fărădelegile, ca oamenii, şi mi-am închis nelegiuirile în sîn,

v.34  pentrucă mă temeam de mulţime, pentrucă mă temeam de dispreţul familiilor, ţinîndu-mă deoparte şi necutezînd să-mi trec pragul…

v.35  Oh! de aş găsi pe cineva să m’asculte! Iată apărarea mea, iscălită de mine: să-mi răspundă Cel Atotputernic! Cine-mi va da plîngerea iscălită de protivnicul meu?

v.36  Ca să-i port scrisoarea pe umăr, s’o leg de fruntea mea ca o cunună;

Iov spune că nu a făcut nimic în ascuns. El îşi doreşte ca duşmanii lui să scrie tot ce gândesc despre el şi el va accepta bucuros să poarte la gât sau pe cap, ca o coroană, cele scrise, astfel încât să vadă toţi acele cuvinte. El ar merge în susul şi în josul străzilor şi ar spune: “Uitaţi-vă la ce spun duşmanii mei despre mine şi vedeţi că sunt numai laude!” Ce se mai laudă Iov! El a vorbit numai despre viaţa sa cea bună, despre faptele sale cele bune, dar nu i-a trecut deloc prin gând să-şi mărturisească mândria.

Iov este drept în ochii săi, dar nu este drept înaintea lui Dumnezeu.

Cred că în timp ce se purtau aceste discuţii, în jurul lui Iov şi al celor trei prieteni s-a strâns o mulţime care asistă cu interes la ce se întâmplă. După ce Iov îşi termină discursul, unul din spectatori intervine şi ia cuvântul. El va vorbi până la intervenţia lui Dumnezeu. În timp ce Elihu vorbeşte, la orizont se adună nori de furtună. După ce Elihu termină de vorbit se dezlănţuie furtuna şi toţi aleargă să se adăpostească de ploaie. Numai Iov rămâne în mijlocul furtunii. Atunci Dumnezeu vorbeşte direct cu el.

De acum însă cei trei prieteni ai lui Iov şi-au încheiat pledoaria. Ei sunt în planul secund în cele ce urmează.

Eu, unul, oftez uşurat. Sunt recunoscător că au terminat de vorbit şi sper că s-au dus la casele lor.

Practic vorbind, Iov a câştigat în confruntarea verbală cu prietenii săi. Dar el nu a obţinut o victorie reală. Iată un tânăr care are ceva de spus. El nu a vorbit până acum, ceea ce este neobişnuit pentru un tânăr, dar aşa cum vom vedea, cel în cauză era un tânăr deosebit de inteligent.

Cu el facem cunoştinţă în capitolul 32:

Iov 32:1

v.1    Aceşti trei oameni au încetat să mai răspundă lui Iov, pentrucă el se socotea fără vină.

Acest lucru este corect – Iov chiar se credea absolut nevinovat. Cei trei prieteni nu reuşiseră să-i dea nici un răspuns lui Iov. Ei nu veniseră în întâmpinarea nevoii lui reale, nici prin argumentele, nici prin atitudinea lor. Elifaz se referise mereu la experienţă; Ţofar se sprijinea pe legi şi legalism în argumentele sale; iar Bildad folosea ca temelie pentru argumentele sale autoritatea omenească. Nici unul dintre ei nu fusese în stare să ofere măcar o soluţie pentru problema lui Iov. Ei au spus multe lucruri adevărate, au rostit mari adevăruri, dar nu au dat nici un răspuns la problema lui Iov. La sfârşit, Iov şi-a păstrat convingerea că este un om drept şi nevinovat.

Această controversă are valoare pentru noi. Este important să înţelegem că atunci când două părţi se contrazic pe marginea unui subiect, nu se va ajunge la nici o înţelegere atâta vreme cât nu există disponibilitatea de a ceda, de a renunţa la sine şi de a se smeri la măcar una din cele două părţi. Există astăzi o mândrie a înaltelor concepţii morale atât în biserică, cât şi în afara ei, aceasta fiind cauza multor probleme actuale. Iov era un om cu o astfel de mândrie. Pe tot parcursul discuţiei, el a fost uşor iritabil, tenace, ultrasensibil, dar şi prietenii lui au reuşit să-l provoace de fiecare dată. Astfel, ei nu au putut ajunge la nici un fel de înţelegere.

Cred că ar trebui să venim în sprijinul celor trei prieteni şi să spunem că ei nu au găsit nici un răspuns pentru că nu exista nici unul. Numai Dumnezeu poate să răspundă unui individ care se crede drept şi fără nici o vină. Vom vedea că, în cele din urmă, Dumnezeu i-a dat un răspuns lui Iov. O inimă neînduplecat şi care nu s-a frânt încă are un răspuns gata pregătit pentru orice, dar nu şi înaintea lui Dumnezeu. Prietenii lui Iov nu au avut nici un răspuns.

Acum asistăm la intrarea lui Elihu în scenă. Nici el nu are un răspuns pentru Iov, dar se apropie mai mult de el decât prietenii lui. Eu sunt convins că el pregăteşte scena pentru intervenţia lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îi va da lui Iov câteva informaţii de la “centru” de care toţi avem nevoie.

Observaţi că Elihu se trage din Buz (vezi Geneza 22:21), care este un trib arab.

Iov 32:2

v.2  Atunci s’a aprins de mînie Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram. El s’a aprins de mînie împotriva lui Iov, pentrucă zicea că este fără vină înaintea lui Dumnezeu.

Elihu vorbeşte pentru că este supărat. Şi este supărat din două motive. Iov a irosit prea mult timp îndreptăţindu-se pe sine mai degrabă decât pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el spunea: “Dumnezeu greşeşte. Dumnezeu a făcut o mare greşeală în ceea ce mă priveşte.” Această atitudine a declanşat mânia lui Elihu.

Iov 32:3

v.3  Şi s’a aprins de mînie împotriva celor trei prieteni ai lui, pentru că nu găseau nimic de răspuns şi totuş osîndeau pe Iov.

Acesta este cel de-al doilea motiv de mânie pentru Elihu. Prietenii nu reuşiseră să numească exact problema lui Iov şi totuşi îl condamnau.

Iov 32:4

v.4  Fiindcă ei erau mai în vîrstă decît el, Elihu aşteptase pînă în clipa aceasta, ca să vorbească lui Iov.

Se pare că lucrurile stăteau altfel pe atunci. Un tânăr din zilele noastre ar fi intervenit de mult în discuţie. În zilele noastre, copiii sunt în centrul scenei.

Iov 32:5

v.5  Dar, văzînd că nu mai era niciun răspuns în gura acestor trei oameni, Elihu s’a aprins de mînie.

Elihu a aşteptat. El a crezut că oamenii aceştia mai în vârstă vor veni cu nişte răspunsuri extraordinare. Îmi amintesc ceea ce am descoperit şi eu la un moment dat. Numărul anilor, nici măcar numărul anilor de credinţă, nu constituie o garanţie a înţelepciunii. Cred că aceasta era şi descoperirea lui Elihu.

Iov 32:5-7

v.5  Dar, văzînd că nu mai era niciun răspuns în gura acestor trei oameni, Elihu s’a aprins de mînie.

v.6   Şi Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, a luat cuvîntul, şi a zis: ,,Eu sînt tînăr, şi voi sînteţi bătrîni: de aceea m’am temut, şi m’am ferit să vă arăt gîndul meu.

v.7  Eu îmi ziceam: ,Să vorbească bătrîneţa, marele număr de ani să înveţe pe alţii înţelepciunea.‘

Fiţi atenţi la acest comentariu interesant:

Iov 32:8

v.8  Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea.

Elihu nu are aceeaşi poziţie faţă de Duhul Sfânt pe care o are credinciosul de astăzi. Se pare că Duhul Sfânt nu locuia în cei credincioşi în vremea Vechiului Testament, dar venea asupra anumitor persoane pentru îndeplinirea anumitor sarcini. De exemplu, Beţaleel a fost umplut cu Duhul lui Dumnezeu care i-a dat pricepere şi înţelepciune pentru a face obiectele pentru cortul întâlnirii (Exod 31:2-3). Duhul lui Dumnezeu a venit asupra multor oameni în Vechiul Testament. David s-a rugat spunându-I lui Dumnezeu: “Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt” (Ps. 51:11). Aceasta este o indicaţie a faptului că era posibil ca Duhul Sfânt să se depărteze de un credincios din vremea Vechiului Testament. Nu există nici o învăţătură în Vechiul Testament care să indice că oamenii erau locuiţi de Duhul lui Dumnezeu. Elihu recunoaşte că numai inspiraţia celui Atotputernic poate să dea înţelegere şi pricepere unui om. Aceasta înseamnă că există o singură autoritate sigură – Cuvântul lui Dumnezeu. Iov 32:9

v.9  Nu vîrsta aduce înţelepciunea, nu bătrîneţa te face în stare să judeci.

“Suflarea Celui Atotputernic dă priceperea” – în felul acesta, Elihu recunoaşte că numai Dumnezeu poate da un răspuns în cazul lui Iov.

Elihu pregăteşte calea pentru răspunsul lui Dumnezeu. Deşi el însuşi nu are răspunsul potrivit, el recunoaşte şi faptul că nici prietenii lui Iov nu au oferit acest răspuns. Iov 32:10-12

v.10  Iată de ce zic: ,Ascultaţi-mă! Îmi voi spune şi eu părerea.

v.11  Am aşteptat sfîrşitul cuvîntărilor voastre, v’am urmărit dovezile, cercetarea pe care aţi făcut-o cuvintelor lui Iov.

v.12  V’am dat toată luarea aminte; şi iată că, niciunul din voi nu l-a încredinţat, niciunul nu i-a răsturnat cuvintele.

Acest lucru este cât se poate de adevărat, aşa cum am mai spus.

Iov 32:13

v.13  Să nu ziceţi însă: ,În el noi am găsit înţelepciunea; numai Dumnezeu îl poate înfunda, nu un om!‘

Elihu era supărat pentru că, după el, cei trei prieteni ar fi trebuit să fie în stare să-i dea un răspuns lui Iov. De asemenea, îl deranja faptul că Iov rămânea într-o poziţie superioară în proprii ochi faţă de cei trei. Elihu vedea îngâmfarea şi încrederea în sine pe care le afişa Iov şi era supărat din cauza aceasta.

Este adevărat că Iov a fost lovit şi rănit. El a fost în ring cu Satan şi a rezistat trei runde în faţa prietenilor săi. Iov este un om rănit, nu încape îndoială, dar el nu este zdrobit în interior. El nu are durerea aceea interioară din cauza părerii de rău pentru păcatul făcut înaintea lui Dumnezeu.

David a înţeles faptul că “Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Ps. 51:17). Deşi este plin de răni, Iov nu are duhul zdrobit. Totuşi, Dumnezeu nu a terminat cu el încă.

Numai Dumnezeu poate oferi un răspuns pentru încredere de sine, mândrie şi aroganţă. Vine câteodată cineva la mine şi spune: “Am un fiu care a plecat la colegiu. Acum el ştie totul. Cum voi putea eu să-i răspund unui asemenea băiat?” Răspunsul este că numai Dumnezeu poate să trateze cu un fiu care crede că ştie totul.

În momentul în care începem să ne îndreptăţim singuri şi să spunem că nu suntem vinovaţi cu nimic, putem fi siguri de un lucru: Dumnezeu ne va aduce în ring cu El şi ne va răni. Trebuie să ne trateze în felul acesta pentru că se pare că este nevoie de răni care să ne aducă la punctul în care ne dăm seama de păcatul nostru şi duhul ne este smerit.

Acest duh de smerenie s-a manifestat în viaţa lui John Wesley. Am auzit o anecdotă despre smerenia lui. Se spune că într-o zi Wesley trecea peste un pod foarte îngust. Când a ajuns la mijloc s-a întâlnit cu un duşman. Era imposibil să treacă două persoane în acelaşi timp, podul neavând lăţimea necesară. Duşmanul s-a umflat în pene şi a spus: “Nu mă dau niciodată la o parte din calea unui măgar!” Wesley l-a privit în ochi câteva momente şi a răspuns: “Eu, da. Întotdeauna.” Apoi a dat înapoi, până la capătul podului, şi l-a lăsat pe duşmanul său să treacă. Probabil că acesta este cel mai bun răspuns într-un astfel de caz. Nu s-ar fi găsit prea mulţi oameni care să fi dat înapoi, cum a făcut Wesley, dar el aşa a făcut.

Când mă gândesc la ce înseamnă un duh zdrobit îmi vine în minte numele lui Horatius Bonar. El a spus: “Am venit înaintea lui Dumnezeu pentru a-mi mărturisi răceala, indiferenţa şi mândria. După ce am terminat, am revenit şi m-am pocăit de pocăinţa mea.”

Dragul meu ascultător, aceasta este adevărata zdrobire a duhului şi adevărata smerenie. Este foarte uşor să fim mândri chiar şi în pocăinţa noastră.

Elihu se aştepta ca prietenii lui Iov să continue confruntarea.

Iov 32:16-17

v.16  Am aşteptat pînă şi-au sfîrşit cuvîntările, pînă s’au oprit şi n’au ştiut ce să mai răspundă.

v.17  Vreau să răspund şi eu la rîndul meu, vreau să spun şi eu ce gîndesc.

Aici avem sugestia că Elihu a fost autorul cărţii Iov. Din ceea ce spune le aici reiese faptul că el a consemnat cele spuse de prietenii lui Iov şi de Iov.

Iov 32:18

v.18  Căci sînt plin de cuvinte, îmi dă ghes duhul înlăuntrul meu;

Elihu spune că se simte obligat să spună mai multe. Are multe de spus, ar vrea să spună mai multe, dar nu o va face. S-ar părea că duhul din el îi dicta ce să facă.

Din păcate şi noi suntem adesea mândri şi nu vrem să recunoaştem că am greşit. Ne pierdem răbdarea cu cel care vrea să ne arate că am păcătuit cu ceva şi că este nevoie să ne recunoaştem greşeala înaintea lui Dumnezeu. Nu vrem să ne mustre nimeni şi ne grăbim să ne dezvinovăţim şi să ne justificăm. Nu ne purtăm cu blândeţe, nici măcar cuvintele noastre nu au un ton blând şi nici un pic de delicateţe. Nu avem un duh zdrobit şi o inimă mâhnită. Facem paradă de experienţa noastră, la fel ca Elifaz. Ne complăcem într-un spirit legalist, ca Ţofar. Ne bizuim pe autoritatea omenească, la fel ca Bildad. Nu manifestăm duhul şi gândul lui Hristos.

Să ne amintim versetul 1 din Proverbe 15: “Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.”  Cei mai mulţi dintre noi uită acest lucru. Sau poate că vorbesc numai despre mine însumi…

În cele ce urmează avem miezul discursului lui Elihu. Iov 33:1-2

v.1     Acum dar, Iov, ascultă cuvîntările mele, ia aminte la toate cuvintele mele!

v.2     Iată, deschid gura, şi mi se mişcă limba în cerul gurii.

El va pune în evidenţă câteva mari adevăruri. Iov 33:3-4

v.3  Cu curăţie de inimă voi vorbi, buzele mele vor spune adevărul curat:

v.4  Duhul lui Dumnezeu m’a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.

Acesta este adevărul, dragul meu prieten. Dumnezeu este Creatorul meu. Elihu va vorbi prin duhul lui Dumnezeu. El spune că toţi cei care au vorbit până acum au dovedit că nu-i pot da un răspuns lui Iov, aşa că va încerca şi el să găsească răspunsul potrivit.

În prima sa Epistolă, apostolul Petru scrie: “Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu…” (4:11). Eu mi-aş dori să pot scrie aceste cuvinte pe uşa fiecărui seminar teologic. Dacă un predicator sau un păstor nu vorbesc cuvintele lui Dumnezeu, atunci mai bine să tacă. Nu are de ce vorbi!

Voi spune şi eu, la fel ca apostolul Petru: “Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”. Sigur că există şi ignoranţă dogmatică. Dar eu vreau să subliniez faptul că atunci când citezi din Biblie, dacă nu eşti sigur că este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci mai bine să  nu ai nimic de spus. Necredinţa este întotdeauna mută, dragii mei. Nu are nimic de spus. Nu vreau să spun că nu vorbeşte – ba chiar vorbeşte foarte mult. Dar orice lucrare este lipsită de putere, de valoare şi de roade, dacă cel care vorbeşte nu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu.

Sper din toată inima că nu este cazul programului nostru. Sper că aceste cuvinte ating inima dumneavoastră, dragi ascultători şi vreau să ştiţi că dacă vreodată mesajul este prejudiciat este numai din pricina slăbiciunilor noastre umane. Cuvântul lui Dumnezeu nu are nici o slăbiciune, iar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca acoperi şi slăbiciunile noastre dacă îi cerem ajutorul.

Rămânem la acestea pentru întâlnirea noastră de astăzi şi “Fiţi binecuvântaţi!”