Itinerar Biblic Ep.0528 – IOV – Cap. 29:1- 31:12

 

Dragi ascultători suntem într-o nouă călătorie în cartea Iov.

În cele ce urmează, Iov ne va vorbi despre el însuşi, mai bine zis, îşi trece în revistă trecutul. Capitolul 29 ar putea fi intitulat: “Aceasta este viaţa mea.”

Să vedem ce are de spus Iov cu privire la trecutul său.

Iov 29:1-3

v.1     Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis:

v.2    ,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu,

v.3    cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec!

Acestea fuseseră vremurile bune din viaţa lui Iov.

Iov 29:4

v.4  Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu,

Acesta este un om care l-a slujit din tinereţe pe Dumnezeu.

Iov 29:5-7

v.5    cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu;

v.6    cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn!

v.7    Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,

Iov fusese un om extraordinar de bogat. Tot ce atingea se transforma în aur. De asemenea, el era şi un om influent, al cărui cuvânt însemna ceva.

Iov 29:8-10

v.8  tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare.

v.9  Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură.

v.10  Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii.

Tinerii se trăgeau înapoi dinaintea lui pentru că Iov era un om important, un om puternic. Bătrânii se ridicau când îl vedeau venind, îşi scoteau pălăriile şi se plecau cu faţa la pământ înaintea lui. Când apărea Iov, discuţiile încetau. Până şi nobilii şi căpeteniile cele mai de seamă tăceau pentru a-i da lui cuvântul. Oamenii cei mai de seamă nu vorbeau în prezenţa lui până nu le spunea el să vorbească.

Iov 29:11

v.11  Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.

 

Am putea spune că Iov a fost votat drept cel mai de valoare cetăţean din ţara Uţ. El era cea mai importantă persoană din ţinut.

Iov 29:12

v.12  Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin.

Iov oferea adăpost celor în vârstă şi îi ajuta pe săraci.

Iov 29:13

v.13  Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.

Iov venea în ajutorul văduvelor. El se gândea la toate categoriile defavorizate.

Iov 29:14

v.14  Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.

Podoaba lui Iov era constituită din faptele lui bune. Oamenii veneau la el pentru sfaturi.

Iov 29:15

v.15  Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior.

Putem spune că Iov era preşedintele consiliului director la o şcoală de nevăzători şi un sponsor al căminului pentru copii handicapaţi. Omul acesta era cu adevărat remarcabil! Cât de mare nevoie avem şi noi astăzi de astfel de oameni!

Iov 29:16

v.16  Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut.

El făcea o investigaţie completă înainte de a decide cine avea dreptate într-o situaţie conflictuală. Acesta este un lucru de care mulţi credincioşi nu ţin seama. Iov sprijinea numai cazurile despre care ştia că sunt drepte şi bune.

Iov 29:17

v.17  Rupeam falca celui nedrept, şi-i smulgeam prada din dinţi.

Iată un lucru pe care creştinii de astăzi au nevoie să-l înveţe. Iov credea în responsabilitate civică, în lege şi ordine. Şi avea o influenţă destul de mare pentru a le putea impune.

Iov 29:18-20

v.18  Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.

v.19  Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

v.20  Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.‘

Iov îşi spunea: “Am reuşit în viaţă. Am tot ce-mi doresc pentru a mă putea retrage. Voi muri în cuibul meu. Zilele mele vor fi multe ca nisipul şi voi muri la o vârstă înaintată.” Este clar că Iov era convins că are tot ce-şi poate dori un om şi încă ceva pe deasupra. El avea o familie minunată, se bucura de sănătate… Nu putem găsi nici un lucru care să-i fi lipsit lui Iov.

Iov 29:21-23

v.21  Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.

v.22  După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

v.23  Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.

Din câte se pare, oamenii căutau sfatul lui Iov. Înainte de a lua vreo decizie, ei veneau la Iov să-i ceară sfatul. Guvernatorul statului şi Curtea supremă se sfătuiau cu Iov înainte de a lua o hotărâre. Este clar că Iov era un om remarcabil cu o putere de influenţă covârşitoare. Oamenii care-l cunoşteau îi sorbeau cuvintele şi le considerau drepte şi demne de urmat.

Iov 29:24-25

v.24  Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

v.25  Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi.

Iov se afla pe treapta cea mai de sus a tuturor clasamentelor posibile în vremea aceea. El se bucura de cinste, onoare, belşug şi bogăţie, precum şi de o influenţă extraordinară asupra oamenilor. Era asemenea unui magnat al zilelor noastre, dar şi un intelectual de elită. Era omul ideal, ţelul spre care se îndreaptă omenirea astăzi. Omul acesta, dragi ascultători, trăia o viaţă extraordinar de bună, nu doar bună. Ştia ce înseamnă să trăieşti în şi din belşug.

Dar Iov trăia într-un paradis al nebunilor. Era în lumea Cenuşăresei şi când a bătut miezul nopţii, trăsura lui s-a transformat la loc în dovleac.

Amintiţi-vă ce spune Iov în capitolul 3: “De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte! N-am nici linişte, nici pace, nici odihnă, şi necazul dă peste mine!” Este ca şi cum o bombă ar fi aterizat pe cuibul lui Iov. El se temuse că i se va întâmpla aşa ceva. El se temuse că ar putea pierde într-o zi toate aceste bogăţii materiale. El nu a avut a avut la ce să revină după această cădere. Nici măcar prietenii lui nu l-au ajutat să nu cadă. Mai degrabă am putea spune că ei l-au făcut să cadă cu un zgomot răsunător.

Iov se îmbrăcase cu propria dreptate, convins că nu are nici o vină. Ascultaţi încă o dată ce spune în versetul 14 din capitolul 29: “Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.” Nu întâlnim în acest capitol nici urmă de mărturisire, nici admiterea vreunui eşec sau a vreunei greşeli. Şi nici nu avem nici o dovadă că Iov avea duhul zdrobit şi inima smerită.

Capitolul 30 continuă cu descrierea stării lui Iov, a suferinţei şi a nefericirii sale.

Iov 30:1

v.1    Şi acum!… Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre cînii turmei mele.

“V-am spus cum eram înainte, dar acum totul s-a schimbat. Acum aceşti tineri obraznici se adună în jurul meu şi aruncă în mine cu pietre. Aşa îşi permit să se poarte cu mine copiii aceştia pe ai căror părinţi nu i-aş fi socotit buni nici măcar pentru ca să-mi păzească turmele.”

Iov 30:2-3

v.2  Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?

v.3  Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.

Iov continuă să vorbească cu dispreţ despre cei care nu-i erau de nici un folos cândva, dar care acum râd de el.

Iov 30:9-10

v.9  Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.

v.10  Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.

Aceşti tineri fac glume pe seama lui şi îl ridiculizează în cântece. El ştia prea bine ce înseamnă să fii obiectul batjocurii pusă la cale de tinerele haimanale.

Acum, nu cred că poziţia lui Iov este una buna. În primul rând, el se lăuda cu tot ce fusese el cândva. Acum el parcă cere să fie compătimit: “Eu, care eram cineva în această comunitate, acum am ajuns de râsul copiilor!” Şi cine este de vină pentru această răsturnare de situaţie? În concepţia lui Iov, Dumnezeu era de vină.

Din păcate, sunt destui creştini care susţin acelaşi lucru. Să ştiţi că se poate întâmpla să dai vina pe Dumnezeu chiar dacă ai o atitudine cât se poate de pioasă: “Aveam atâtea binecuvântări, eram atât de activ! Făceam mult bine oamenilor de lângă mine. Dar uitaţi-vă la mine acum! Nimic nu mai este la fel!” – spune Iov.

Să ştiţi, dragi prieteni, că oricare ar fi situaţia, vi se întâmplă acest lucru pentru că Dumnezeu este bun, nu pentru că El nu este bun. Dumnezeu lucrează în viaţa celor credincioşi, spre binele lor.

 

Oricum, într-un final, Iov spune:

Iov 30:31

v.31  Arfa mea s’a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.

Harfa este glasul cu care cântă şi tot ce mai poate cânta Iov acum este un cântec de jale. Cavalul este glasul cu care vorbeşte şi tot ce mai poate face Iov acum este să plângă. El are lacrimi în glas în fiecare clipă. Aceasta este starea lui prezentă. Iov ar dori înţelegerea şi compasiunea celor din jur. Putem spune că el se află într-o stare vrednică de compătimire.

Totuşi, putem observa că duhul lui nu este zdrobit. Dumnezeu a fost pus într-o situaţie dezavantajoasă în viaţa acestui om din cauză că Iov este mândru. El îşi justifică poziţia, se dezvinovăţeşte şi dă toată vina pe Dumnezeu. Care este problema lui Iov? Problema lui Iov este mândria. Este acelaşi lucru care a provocat căderea lui Satan. Mândria este păcatul din grădina Edenului. Este acel lucru groaznic care roade ca un cancer inima omului. Acest păcat al mândriei poate fi întâlnit în inima şi în viaţa tuturor oamenilor.

În capitolul 31 Iov îşi încheie lunga sa apărare. Până acum am asistat la o confruntare lungă şi obositoare. Cei trei prieteni ai lui Iov au fost toţi de aceeaşi parte, împotriva lui, administrându-i lovitură după lovitură în încercarea de a-l face să recunoască un păcat secret. Conform logicii lor, Dumnezeu nu ar fi îngăduit suferinţa lui Iov dacă el nu ar fi făcut un păcat grav pe care ei erau convinşi că nu vrea să-l mărturisească.

După trei runde, ei au renunţat să-l mai atace. Observaţi că Ţofar nici nu a mai replicat pentru a treia oară la răspunsul lui Iov. Pentru că el nu a ieşit în faţă pentru a vorbi din nou, Iov şi-a continuat discursul. Cei trei îl împinseseră în colţul ringului, dar el s-a repezit de acolo gata de luptă şi a ripostat la fel de puternic.

Pentru a-şi susţine apărarea, Iov trebuie să dea vina pe Dumnezeu. La asta a ajuns. El implică faptul că Dumnezeu greşeşte când îl pedepseşte. Probabil că unul din lucrurile cele mai nesăbuite pe care le poate face cineva este acela de a se dezvinovăţi până acolo încât să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatul său. În momentul în care începeţi să vă justificaţi şi să vă dezvinovăţiţi, Dumnezeu va arăta ce sunteţi cu adevărat. Înţelepciunea adevărată şi poziţia corectă este aceea de a ne condamna singuri şi de a veni înaintea lui Dumnezeu pentru a-I cere îndurare. Când procedăm astfel, Dumnezeu este cel care ne îndreptăţeşte. Pentru cei care se îndreptăţesc singuri nu există decât mânie. Iar pentru cei care se condamnă singuri există harul lui Dumnezeu. Este important să reţinem acest lucru.

Umilinţa, dragi ascultători,  este o calitate pe care o admirăm şi o căutăm în alţii. Iată ce spune un articol apărut cu ani în urmă într-o publicaţie americană, într-un articol despre un meci de box: “… Capacitatea de a purta însemnele umilinţei este o cerinţă esenţială în anumite ocupaţii, mai ales în politică şi box. Cine nesocoteşte acest lucru stârneşte mânia publicului spectator… Ne place să vedem smerenie, umilinţă în campionii noştri. După ce au culcat la pământ un amărât de adversar într-un spectacol spre amuzamentul nostru, noi vrem să-i vedem pe campioni venind la microfon şi spunând despre cel învins: ‘A luptat foarte bine’. Cel care nu face acest lucru nu câştigă admiraţia şi simpatia publicului.”

Mândria este o caracteristică a naturii umane. Nu numai boxerii sunt vinovaţi de mândrie. Poate că ei fac mai mult caz de ea, dar toţi oamenii au acest sentiment în inima lor.

Cartea lui Iov ne învaţă că, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, El vrea să ne arătăm aşa cum suntem în realitate, să nu încercăm să ne ascundem după un zid fals de apărare. Nu este de nici un folos să ne construim o imagine de oameni importanţi care au făcut cine ştie ce lucruri mari. Nu este nimic mai sigur decât faptul că Dumnezeu va dărâma imediat acest zid de aroganţă.  Ziua Domnului va veni împotriva oricărui lucru înălţat. Aşa că este o dovadă de înţelepciune să luăm astăzi locul cel mai de jos, cel mai smerit, pentru că din acest loc de jos avem cea mai bună perspectivă asupra lui Dumnezeu şi asupra mântuirii Sale.

De multe ori la chemarea adresată de la amvon răspund oameni care nu renunţă la mândria lor şi care nu sunt gata să primească mântuirea cu un duh zdrobit şi smerit, aşa cum cere Dumnezeu.

Nu ştiu dacă aţi observat câtă importanţă acordă Dumnezeu în Scriptură acestei atitudini a duhului zdrobit. Psalmistul spune: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Ps. 34:18). Adevărata pocăinţă implică adoptarea acestei poziţii. Trebuie să recunoaştem acest lucru la fel ca David. Ascultaţi ce spune el în psalmul mărturisii sale: “Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Ps. 51:17).

Dragi prieteni, când veniţi la Dumnezeu să încheiaţi o înţelegere, nu trataţi de pe poziţii egale, oferindu-i mica voastră bunătate. Trebuie să înţelegem că abordarea corectă este cea a duhului zdrobit. Aşa ne învaţă Biblia.

“Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. ‘Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.’” (Isaia 57:15). Această chestiune a smereniei, a umilinţei şi a duhului zdrobit nu este o problemă doar pentru politicieni şi campioni de box (de la care a pornit această discuţie), ci este o problemă pentru toţi credincioşii de astăzi, mai ales pentru cei care sunt în slujba Domnului. Eu cred că egotismul şi îngâmfarea sunt şi mai detestabile când îşi fac apariţia în viaţa slujitorului Domnului Isus Hristos, Cel care “S-a dezbrăcat de Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7). Cât de nepotrivită cu natura Lui este mândria celor care-I invocă Numele şi spun că sunt credincioşi. Să ai o mărturisire şi o slujire creştină caracterizate de nesupunere, aversiune faţă de alţii şi laudă de sine este un lucru groaznic. Aşa cum vom vedea, Iov nu este un personaj prea atrăgător în această secţiune finală.

Iov s-a descurcat de minune în intenţia sa de a se compătimi singur pentru a câştiga mila celor din jur. El ne-a spus ce om remarcabil şi puternic era cândva şi în ce stare deplorabilă a ajuns în prezent, sperând că ne va câştiga mila pentru situaţia lui jalnică. Până în finalul discursului său din capitolul 31 el tot mai pretinde că este un om bun, căruia nu i se poate reproşa nimic.

Iov 31:1

v.1     Făcusem un legămînt cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.

Iov vrea să arate foarte clar că el a trăit o viaţă curată. El nu umbla după femei şi nu se făcuse vinovat de obişnuitele păcate sexuale.

Iov 31:2-3

v.2  Dar ce soartă mi-a păstrat Dumnezeu de sus? Ce moştenire mi-a trimes Cel Atotputernic din ceruri?

v.3  Peirea nu-i oare pentru cel rău, şi nenorocirea pentru cei ce fac fărădelege?

El continuă să-i arate cu degetul pe ceilalţi, adică pe cei care comit tot felul de lucruri rele, şi spune că aceştia ar trebui judecaţi. El nu înţelege de ce este judecat, când el este un om atât de bun şi de drept. Mai are puţin şi îşi rupe braţul de atâta bătut pe propriul umăr în semn de apreciere.

Iov 31:4-6

v.4  N’a cunoscut Dumnezeu căile mele? Nu mi-a numărat El toţi paşii mei?

v.5  Dacă am umblat cu minciuna, de mi-a alergat piciorul după înşelăciune:

v.6  să mă cîntărească Dumnezeu în cumpăna celor fără prihană, şi-mi va vedea neprihănirea!

 

Iov se laudă cu integritatea (neprihănirea) sa. Ei bine, peste puţin timp va ajunge în prezenţa lui Dumnezeu şi acolo se va vedea pe sine însuşi aşa cum este în realitate. Atunci se va alege praful de dreptatea lui, aşa cum o vede el acum.

Iov 31:7-11

v.7     De mi s’a abătut pasul depe calea cea dreaptă, de mi-a urmat inima ochii, de s’a lipit vreo întinăciune de mînile mele,

v.8    atunci eu să samăn şi altul să secere, şi odraslele mele să fie desrădăcinate!

v.9    Dacă mi-a fost amăgită inima de vreo femeie, dacă am pîndit la uşa aproapelui meu,

v.10  atunci nevastă-mea să macine pentru altul, şi s’o necinstească alţii!

v.11  Căci aceasta ar fi fost o nelegiuire, o fărădelege vrednică să fie pedepsită de judecători,

El spune că dacă a fost necredincios şi mincinos, să-i fie luată soţia. El nu a trăit în păcat, aşa cum fac alţii. Eu cred că tot ce spune Iov în aceste capitole este adevărat. El era cu adevărat un om bun. Dar avea această pată neagră: era mândru. Prietenii l-au condus spre această poziţie de apărare a propriei integrităţi şi el pur şi simplu nu poate renunţa la această apărare. Simte că trebuie să se laude cu bunătatea sa.

Aceeaşi atitudine se întâlneşte şi printre creştinii de astăzi. Pentru un copil al lui Dumnezeu, a se lăuda şi a trăi în păcatul mândriei este la fel de grav cu a lua o armă şi a ucide pe cineva. Mândria unor creştini este unul dintre motivele răcelii din bisericile noastre. Oamenii stau pe locurile lor şi cred că sunt în ordine; nu-şi pot reproşa nimic. Dragul meu prieten, dacă eşti în Hristos Isus, eşti mântuit, dar indiferent cine ai fi, viaţa ta nu se ridică la înălţimea standardului lui Dumnezeu. Nici a mea, nici a altcuiva.

Fie ca noi toţi să dăm atenţia cuvenită acestor lucruri pentru a fi în voia lui Dumnezeu.

Fiţi binecuvântaţi!