Itinerar Biblic Ep.0496 – 2 CORINTENI Cap. 7:4

 

Tema: Mângâierea lui Dumnezeu în inima lui Pavel

 

Dragi ascultători, continuăm călătoria noastră în Cuvântul lui Dumnezeu reluând incursiunea în capitolul 7 din cea de a doua scrisoare adresată de Pavel credincioşilor din Corint. Vreau să vă spun că până la acest punct, care este versetul 4, Pavel îşi deschide inima faţă de interlocutorii săi pentru a le arăta preţuirea ce o are pentru ei. El continuă în aceeaşi notă.

2 Cor. 7:4

v.4  Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sînt plin de mîngîiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre.

Acum Pavel le spune că el se simte mângâiat şi plin de bucurie. Şi explică şi motivul acestei stări:

2 Cor. 7:5-9

v.5   Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n’a avut nicio odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru temeri.

v.6  Dar Dumnezeu, care mîngîie pe cei smeriţi, ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit.

v.7  Şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mîngîierea cu care a fost mîngîiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare.

v.8  Măcar că v’am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău-căci văd că epistola aceea v’a întristat (măcarcă pentru puţină vreme) –

v.9  totuş, acum mă bucur, nu pentrucă aţi fost întristaţi, ci pentrucă întristarea voastră v’a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n’aveţi nicio pagubă din partea noastră.

Iată, dragi ascultători, un fragment emoţionant şi frumos. Dacă vom explica puţin contextul, vom înţelege şi mai bine ce spune Pavel aici. Amintiţi-vă că prima Epistolă scrisă de Pavel corintenilor fusese foarte dură. El îi numise prunci în Hristos şi creştini fireşti sau carnali. Le scosese la iveală imoralitatea crasă în care trăiau şi le poruncise să rezolve problema pe care o aveau. Ei au rezolvat situaţia aceea, aşa cum îi instruise Pavel. Când Tit a venit în Filipi şi s-a întâlnit cu Pavel, i-a adus vestea că problema din Corint fusese rezolvată şi că omul acela vinovat de imoralitate se pocăise de păcatul lui. În capitolul 2 al celei de-a doua Epistole, Pavel le scrie că îl pot ierta pe fratele acela şi îl pot primi din nou în mijlocul lor.

După ce a plecat din Efes, Pavel s-a dus la Troa, unde l-a aşteptat pe Tit, dar acesta nu a venit acolo. Apoi a început să se mustre pe sine însuşi: “Poate că nu ar fi trebuit să scriu o scrisoare atât de dură. Poate că mai bine mă duceam direct la ei.” Pavel a plecat la Filipi şi acolo s-a întâlnit cu Tit care i-a spus ce se întâmplase în Corint.

Acum se va găsi cineva care va spune: “Eu credeam că Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi că Pavel le-a scris corintenilor sub inspiraţia Duhului Sfânt.” Da, aşa este. Acesta este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Cred acest lucru cu toată inima. Atunci de ce se mustra Pavel pe el însuşi? Pavel era şi el un om ca oricare altul. Dumnezeu l-a inspirat să scrie astfel pentru ca şi eu şi voi să vedem că el era un om obişnuit. Acest fragment ne arată ce inimă tandră şi plină de afecţiune avea apostolul Pavel. Ce lecţie avem aici! După ce a primit vestea despre ce se întâmplase în Corint, el s-a grăbit să scrie: “Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre.”

Poate că, citind aceste versete, vă gândiţi la o persoană pe care aţi rănit-o cu ani în urmă şi poate că veţi simţi impulsul să-i scrieţi. Urmaţi acest îndemn pentru că veţi umple de bucurie inima celui căruia îi veţi cere iertare în felul acesta. Ar trebui să facem mai des lucrul acesta.

Pavel îşi deschide inima şi spune: “După venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru temeri.” Această notă este atât de personală încât parcă ne vine să spunem că n-avem dreptul să tragem cu ochiul şi s-o citim. Dar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, a trimis un om să-i aducă mângâiere apostolului Pavel. “Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.”

Şi voi puteţi ajuta un sfânt al lui Dumnezeu, şi voi puteţi fi o mângâiere pentru un alt copil al lui Dumnezeu.

Dragul meu prieten, când a fost ultima dată când v-aţi dus la predicatorul vostru, i-aţi strâns mâna şi i-aţi spus: “ Domnule, mă rog pentru tine. Văd că lucrezi din greu şi că rămâi credincios adevărului lui Dumnezeu. Vreau să ştii că mă gândesc la tine şi apreciez ceea ce faci.”? Vă asigur că s-ar bucura foarte mult să audă aşa ceva.

Pavel continuă: “Şi nu numai prin venirea lui [a lui Tit], ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare.” Cu alte cuvinte, voi l-aţi mângâiat pe Tit şi el m-a mângâiat pe mine.

Acum câteva zile eram la biserică şi a venit cineva la mine să-mi spună: “Fratele meu care vă ascultă programul de la radio mi-a scris şi mi-a spus că, dacă vă întâlnesc, să vă transmit că s-a întors la Dumnezeu şi l-a primit pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.” Nu ştiu de ce fratele acestui om nu mi-a scris direct, dar cert este că m-am simţit mângâiat de aceste cuvinte. M-au făcut să simt că lucrarea mea la radio nu este în van şi că ar trebui să merg mai departe cu ea.

Încă o dată, aşa cum am văzut, corintenii spuseseră lucruri frumoase despre Pavel. Dragi prieteni, nu ezitaţi să spuneţi lucruri frumoase despre alţii. Să ştiţi că nu vă cade limba dacă spuneţi ceva frumos despre cei din jur.

“Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră a dus la pocăinţă.”

Vedeţi aşadar că pocăinţa şi vărsarea de lacrimi nu sunt unul şi acelaşi lucru. “Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nici o pagubă din partea noastră”, adaugă Pavel.

2 Cor. 7:10

v.7  Şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mîngîierea cu care a fost mîngîiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare.

v.8  Măcar că v’am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău-căci văd că epistola aceea v’a întristat (măcarcă pentru puţină vreme) –

v.9  totuş, acum mă bucur, nu pentrucă aţi fost întristaţi, ci pentrucă întristarea voastră v’a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n’aveţi nicio pagubă din partea noastră.

v.10  În adevăr, cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe cînd întristarea lumii aduce moartea.

Aici găsim definiţia lui Dumnezeu pentru pocăinţa adevărată.

Dragii mei, contrar opiniilor multora, pocăinţa nu constă în schimbarea apartenenţei de la o grupare sau confesiune la alta. Pocăinţa este o schimbare a minţii, a felului de a gândi.

După câte înţeleg eu, singura pocăinţă pe care o cere Dumnezeu de la cel pierdut este în cuvântul “crede”. Crede în Domnul Isus Hristos! Ce se întâmplă când cineva crede în Domnul Isus Hristos? Are loc o schimbare a gândirii. Are loc o întoarcere de la ceva către altceva.

Ascultaţi ce a scris Pavel tesalonicenilor: “cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli” – aceasta a fost o schimbare a gândirii. Cum a avut loc aceasta? Mai întâi, ei s-au întors la Hristos. Când Pavel a venit la ei, nu a predicat împotriva idolatriei, ci L-a predicat pe Hristos. Şi ei s-au întors la Hristos. Dar ei erau idolatri. Ce altceva s-a mai întâmplat când ei s-au întors la Hristos, prin credinţă? Ei s-au întors de la idoli şi acea întoarcere de la idoli a fost pocăinţa adevărată.

Aceasta este pocăinţa celui nemântuit; este pocăinţa care duce la mântuire. Eu nu ştiu dacă Dumnezeu vrea să punem accentul pe pocăinţă în cazul celor nemântuiţi; dar El vrea cu siguranţă să punem accentul pe Hristos. Când necredincioşii răspund chemării lui Hristos, are loc o întoarcere de la vechile lor convingeri, la Hristos.

Totuşi, Dumnezeu accentuează importanţa pocăinţei pentru credincios, dacă el se îndreaptă într-o direcţie greşită, umblând în păcat. Pentru el este nevoie să aibă loc o întoarcere, o pocăinţă reală.

Mulţi oameni varsă multe lacrimi, dar ele nu sunt neapărat un indiciu al unei pocăinţe reale. O astfel de întristare este întristarea lumii care aduce moartea. Adevărata pocăinţă este întristarea după voia lui Dumnezeu care aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată. Adică, pe care nu o regretă niciodată. Este o pocăinţă fără regrete.

Mulţi oameni fac mult zgomot pentru nimic. Ei varsă multe lacrimi şi par zdrobiţi, dar în inima lor nu are loc o pocăinţă reală. Deşi fac paradă de lacrimile lor, ei continuă să meargă în aceeaşi direcţie.

Pocăinţa corintenilor fusese reală.

2 Cor. 7:11-13

v.11  Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sînteţi curaţi în privinţa aceasta.

v.12   Aşa că, dacă v’am scris nu v’am scris nici din pricina celuice a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui Dumnezeu.

v.13  De aceea am fost mîngîiaţi. Dar, pe lîngă mîngîierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi.

 

Apostolul Pavel îi laudă pentru faptul că se pocăiseră cu adevărat. 2 Cor. 7:14-16

v.14  Şi dacă m’am lăudat puţin cu voi înaintea lui, n’am fost dat de ruşine. Ci, după cum în orice lucru v’am spus adevărul, tot aşa şi lauda noastră cu voi înaintea lui Tit, s’a adeverit.

v.15  El are o şi mai mare dragoste pentru voi, cînd îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor, şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur.

v.16  Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele.

Pavel şi-a deschis inima aici şi ne-a arătat sentimentele sale cele mai profunde. El este plin de bucurie, căci a găsit a avut parte de mângâiere. Aceasta a fost mângâierea lui Dumnezeu pentru inima lui Pavel.

Acum însă, Pavel schimbă nota aceasta personală şi abordează o nouă temă.    Începând cu acest capitol 8, subiectul se schimbă. În cele şapte capitole pe care le-am parcurs până acum am avut ca temă mângâierea lui Dumnezeu. Parcă am vrea ca Pavel să ne mai vorbească despre mângâiere. Dar iată că el decide să schimbe abrupt subiectul şi să vorbească despre dărnicia creştină. El începe prin a vorbi despre colecta făcută pentru sfinţii din Ierusalim. Este drept că modul în care ne aduce Pavel cu picioarele pe pământ este destul de dur dar avem de face cu  un aspect la fel de important pentru noi.

Această secţiune, care cuprinde capitolele 8 şi 9, se împarte în felul următor:

  1. Exemplu de dărnicie creştină – 8:1-6
  2. Îndemn la dărnicie creştină – 8:7-15
  3. Explicarea dărniciei creştine – 8:16 – 9:5
  4. Încurajare pentru dărnicia creştină – 9:6-15

Convingerea mea, câştigată în urma experienţei avute de-a lungul anilor, este aceea că oamenii vor ajuta întotdeauna o lucrarea în care se predică şi se învaţă Cuvântul lui Dumnezeu.

Capitolele 8 şi 9 din 2 Corinteni reprezintă fragmentul cel mai mare şi mai complet despre dărnicia creştină din toată Scriptura. De fapt, aici găsim tot ce avem nevoie să ştim. Nu există reguli, ci doar principii clare pentru dărnicie. Poate că vi se pare neobişnuit. Veţi spune: “Am crezut că trebuie să dăm zeciuială.” Aceasta nu este o regulă pentru astăzi. Poate să fie un principiu pe care alegeţi să-l urmaţi, dar nu este o regulă pentru toţi oamenii de astăzi.

Cuvântul cel mai important în această secţiune este cuvântul har. Am putea spune că subiectul aceste secţiuni este harul dărniciei. Dar haideţi să citim cuvintele primului verset.

2 Cor. 8:1

v.1    Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei.

Aş dori să ne oprim puţin asupra cuvântului “har” pe care îl întâlnim aici, în primul verset al capitolului 8. Îl mai găsim şi în versetul 4: “Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.” Cuvântul mai apare şi în versetul 6 care, literal, sună astfel: “Încât noi am îndemnat pe Tit ca, după cum a început mai înainte, aşa să şi desăvârşească între voi harul acesta.”

Deci, Pavel numeşte dărnicia un har. Este un har de la Dumnezeu să dăruieşti. Este o dispoziţie creată de Duhul Sfânt.

Apostolul le scrie corintenilor şi le spune că macedonenii au avut acest har şi că speră că şi ei vor avea acelaşi har faţă de macedoneni.

Acum, teologul defineşte harul ca fiind favoarea nemeritată a lui Dumnezeu manifestată faţă de om. Sunt de acord cu această definiţie, deşi nu cred că descrie adecvat acest cuvânt. S-ar putea să pierdeţi bogăţia şi savoarea lui.

În timpul studenţiei am studiat limba greacă, koine, a Noului Testament. Am descoperit că cuvântul grecesc charis înseamnă o graţie exterioară ca frumuseţea sau farmecul sau bunătatea sau gratitudinea sau încântarea sau plăcerea. Printre virtuţile apreciate la greci erau şi frumuseţea, bunătatea şi caracterul nobil. Acestea lucruri mai erau numite şi charis sau virtuti.

Duhul Sfânt a ales acest cuvânt, i-a dat un nou renume şi o nouă slavă. Scriitorii creştini l-au adoptat. Pavel îl foloseşte de multe ori. Acum fiţi atenţi la următoarea definiţie: harul lui Dumnezeu este pasiunea lui Dumnezeu de a împărtăşi altora bunătatea Sa. Harul înseamnă că Dumnezeu vrea să reverse asupra voastră lucruri bune, vrea să reverse asupra voastră bunătatea Lui. El vrea să vă facă buni şi nobili şi să vă aducă din ce în ce mai aproape de asemănarea cu Fiul Său. Acesta harul lui Dumnezeu despre care scrie Pavel în Efeseni 2:8: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9). Noi eram păcătoşi pierduţi; nu-I puteam oferi nimic lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră; astfel, El ne-a mântuit prin har. El a avut dorinţa puternică şi plină de pasiune de a ne mântui. El ne-a iubit mereu, dar nu ne putea ierta în mod arbitrar pentru că El este un Dumnezeu sfânt. El a trebuit să găsească o cale şi această cale a constat în trimiterea Fiului Său să moară pe cruce pentru noi. Biblia spune că Dumnezeu a iubit atât de mult această lume încât L-a dat pe singurul Său Fiu. Dumnezeu este Cel care dăruieşte în ceea ce priveşte mântuirea noastră.

Noi dăm uneori impresia că Dumnezeu ar fi sărac şi ar avea nevoie de darurile noastre. Dar nu este deloc aşa. Dumnezeu nu este deloc sărac. El spune: “Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea.” (Ps. 50:10-12).

Să ştiţi dragi prieteni că Lui Dumnezeu nu-I este niciodată foame. Dar chiar dacă i-ar fi, nu ne-ar spune. Dumnezeu nu duce lipsă de nimic.

Biserica primară considera dărnicia ca fiind un har. Era o pasiune, o dorinţă copleşitoare de a împărţi cu alţii lucrurile lui Dumnezeu.

Pavel scrie pentru un anume loc, pentru un anume grup şi pentru o anumită situaţie. Trebuie să ţinem seama de aceste coordonate.

Biserica din Ierusalim fusese prima comunitate care începuse să vestească Evanghelia. Isus le spusese apostolilor că ei vor fi martori ai Lui începând din Ierusalim. Apostolii iubeau Ierusalimul şi nu s-au despărţit de cetate decât atunci când au fost alungaţi de persecuţie. Astfel au fost împrăştiaţi în toate părţile, în Iudeea şi Samaria, până la marginile pământului. Biserica din Ierusalim fusese slăbită din cauza persecuţiei. Mai mult, era lovită de foamete şi de sărăcie.

În cea de-a treia călătorie misionară, Pavel a luat cu el daruri pentru biserica din Ierusalim. Acesta este lucru revoluţionar. Bisericile rezultate în urma misiunii trimit daruri către Biserica mamă. Astăzi se întâmplă exact opusul situaţiei. Biserica mamă trimite misionari şi îi susţine material pe câmpul de misiune. În vremea lui Pavel, câmpul de misiune susţinea Biserica de acasă.

Pavel nu putea veni la Corint, aşa că trimite, prin această scrisoare, instrucţiuni asupra felului în care trebuia făcut acest dar. Pentru că avea intenţia de a veni la Corint, Pavel le spune corintenilor că nu doreşte să aibă loc o colectă cât este el acolo. El nu dorea să irosească timp vorbind despre bani cât va fi printre ei. Colecta trebuia să fie făcută înainte de venirea lui, pentru ca el să se concentreze numai asupra învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce mare este contrastul cu biserica de azi! Deşi condiţiile sociale şi culturale nu mai sunt aceleaşi cu cele din Corintul contemporan lui Pavel, principiile prezentate de el aici rămân valabile şi astăzi. Ele sunt la fel de puternice şi de proaspete ca în ziua în care le-a rostit Pavel pentru prima dată. Tot ceea ce trebuie să facem noi este să le aplicam, dragi ascultători. Fie ca Dumnezeu să ne dea puterea aceasta.

 

Rămâneţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!