Itinerar Biblic Ep.0491 – 2 CORINTENI Cap. 4:8- 5:3

 

Dragi ascultători, revenim la capitolul 4 din cea de a doua epistolă a apostolului Pavel către Corinteni şi doresc să vă reamintesc că încheiam itinerarul nostru cu afirmaţia lui Pavel potrivită căreia noi suntem vase de lut.

Sper că nu este pentru nimeni o jignire, deoarece aceasta este realitatea. El nu a făcut decât să folosească o imagine cât se poate de plastică. Vă mai spuneam că, în limba greacă cuvântul folosit pentru lut este lut este “ostrakinos” de unde cred avem şi noi cuvântul strachină. Ei bine, din acest punct de vedere putem spune că suntem la fel de fragili, de supuşi zdrobirii şi fărâmiţării, ca şi aceste vase de lut.

Pavel mai spunea însă că în aceste vase de lut noi avem o comoară. Despre ce comoară este vorba?

Dragii mei, comoara noastră este Evanghelia slăvită. Noi purtăm Evanghelia aceasta slăvită în micile noastre vase de lut. De aceea spune Pavel: “Noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri pentru Isus.” Noi avem tendinţa să spunem că vrem să fim creştini extraordinari sau mari predicatori, unde este cazul. Nu sunt convins că este un lucru chiar atât de bun. Este foarte uşor pentru un om să înceapă să se laude în mărturia sa şi  dacă Isus Hristos nu este slăvit într-o mărturie, nu are nici un rost s-o spunem. La urma urmei, noi suntem doar nişte slujitori. Este lucrul cel mai bun care poate fi spus despre noi.

Comparaţia cu vasele de lut ne duce cu gândul la un incident din vremea lui Ghedeon. În capitolul 7 din Judecători citim că Ghedeon a luat numai 300 de luptători cu el pentru a elibera ţara de invadatorii madianiţi. Fiecare bărbat avea o trâmbiţă, o torţă şi un ulcior sau vas de lut. Ei au pus torţele în ulcioare, astfel că lumina nu se vedea de la distanţă. Când au ajuns în mijlocul madianiţilor, ei au spart ulcioarele şi abia atunci a strălucit lumina.

Dragul meu prieten, de aşa ceva avem nevoie astăzi. Este nevoie ca vasul de lut să fie spart. Apostolul Pavel este omul care ştia ce înseamnă să suferi pentru Hristos. Acel vas a trebuit să fie spart. Problema noastră este că nu prea mai sunt printre noi oameni dispuşi să facă aşa ceva. Îmi amintesc acum cuvintele lui George Gill, care spunea: “Când se naşte un om, cineva trebuie să suporte un dureros travaliu. Motivul pentru care nu sunt prea mulţi născuţi din nou astăzi este că sunt prea puţini cei dispuşi să intre în travaliu.”

Auzim vorbindu-se mult despre eforturi făcute în prezentarea mesajului creştin. Eforturi da, dar  oare cât de mare este preţul pe care suntem gata să-l plătim? Nu este de ajuns să baţi la uşă şi să vizitezi pe cineva. Nu minimalizez acest lucru şi nu spun că nu este important, dar este nevoie ca vasul de lut să fie zdrobit. Nu se poate să avem în viaţa noastră şi voia Lui, şi voia noastră. Trebuie să luăm o decizie: Îl urmăm pe El sau nu?

Dar să ne întoarcem acum la textul capitolului 4 şi vom relua lectura lui de la versetul 8.

2 Cor. 4:8

v.8  Sîntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strîmtoare; în grea cumpănă, dar nu desnădăjduiţi;

Pavel face o comparaţie aici. El spune: “Suntem încolţiţi” (necăjiţi în orice fel, dar nu strâmtoraţi). Strâmtoraţi ar fi gradul mai mare de necaz.

Cât era el de încolţit, Pavel ştia că tot mai are destul spaţiu de desfăşurare pentru a predica Evanghelia. Chiar dacă era împins în colţ şi se lupta corp la corp, tot mai putea să apeleze la Dumnezeu şi să-I ceară ajutorul.

Pavel mai spune că erau “În grea cumpănă” – Pavel nu putea fi în situaţia de a nu vedea nici o cale de ieşire; totuşi, nu-şi pierdea nădejdea. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, el a găsit o cale de ieşire.

2 Cor. 4:9

v.9  prigoniţi, dar nu părăsiţi; trîntiţi jos, dar nu omorîţi.

Pavel era persecutat, urmărit de duşmanii lui, dar nu era părăsit şi nu era înfrânt total de duşmani. În închisoare fiind, el le scria filipenilor: “Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos” (Filipeni 1:12, 13). Chiar şi când era în închisoare, apostolul Pavel putea spune că Domnul este şi rămâne alături de el.

Pavel mai adaugă ceva: suntem “trântiţi jos, dar nu omorâţi”. Este extraordinar: deşi duşmanul îl lovise şi îl trântise la pământ, nu reuşise să-l nimicească sau să-i ia viaţa. Când ştia că se apropia de sfârşitul vieţii, Pavel spune că şi-a isprăvit alergarea. Parcă Pavel ar fi luptat mereu într-o luptă dinainte pierdută. Nu simţiţi, citind aceste lucruri, că Pavel nu se considera un om tare? Totuşi, în slăbiciunea lui, el era puternic. Dacă noi am fi trăit în vremea aceea şi l-am fi văzut pe acest evreu slab şi bolnav împotrivindu-se imensei puteri a Romei, am fi ajuns la concluzia că el era pur şi simplu un nimic.

Adevărul este însă acela că el a fost purtătorul unui mesaj care a slăbit Imperiul Roman. Chiar şi istoricul Gibbon a spus că Imperiul Roman nu ar fi putut rezista în faţa predicării Evangheliei lui Hristos. (Aş putea spune că Evanghelia continuă să zgâlţâie şi astăzi tronurile lumii.)

Deşi Pavel este un om slab, Dumnezeu i-a dat putere şi l-a eliberat de nenumărate ori. El a folosit mijloace miraculoase şi mijloace naturale. Dumnezeu nu-i va părăsi niciodată pe slujitorii Săi.

Dragii mei, noi trăim într-o vreme a compromisului, o vreme a vitezei şi a lucrului făcut în pripă, o vreme în care măsurăm oamenii după cât de populari sunt sau după cât de mulţi prieteni are.

Cineva spunea: “Eu îi măsor pe oameni după duşmanii pe care-i au.” Este important însă să avem duşmanii potriviţi. Isus a spus că dacă Îl vom iubi şi Îl vom urma pe El, lumea ne va urî. Pavel avea duşmanii potriviţi. Sunt sigur că şi eu am duşmanii potriviţi.

Dar să mergem mai departe:

2 Cor. 4:10

v.10  Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorîrea Domnului Isus, pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.

Amintiţi-vă că, în 1 Corinteni 15:31, Pavel spunea că el murea zilnic. În Romani 8:36, el a scris: “După cum este scris: ‘Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.’” Iar în 1 Corinteni 4:9, el scrie: “Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.”

Dragul meu prieten creştin, nu te teme să suferi. Isus a spus că lumea ne va urî dacă Îl vom urma pe El. Este important să rămânem de partea Domnului Isus în vremea aceasta.

2 Cor. 4:11

v.11  Căci noi cei vii, totdeauna sîntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.

De fapt, noi descoperim că suntem mai puternici în momentele în care ne simţim mai slabi.

2 Cor. 4:12-14

v.12  Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.

v.13  Însă fiindcă avem acelaş duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Am crezut, de aceea am vorbit!“ şi noi credem, şi de aceea vorbim.

v.14  Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus, şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.

 

Este interesant de remarcat şi de reţinut faptul că Pavel nu credea că moartea este sfârşitul. El priveşte dincolo de moarte, pe care o consideră pur şi simplu o experienţă ca multe altele. În capitolul următor vom vedea că Pavel vorbeşte din nou despre mângâierea lui Dumnezeu în slujba martirilor pentru Hristos. Oricât ar părea de necrezut, este o mângâiere în a-ţi da viaţa de dragul lui Isus. Aici el spune că Pavel este legat de un Hristos viu. “Cel ce a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus.”

2 Cor. 4:15, 16

v.15  Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentruca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţămirile spre slava lui Dumnezeu.

v.16  De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuş omul nostru din lăuntru se înoieşte din zi în zi.

Acesta este un verset minunat. Pe măsură ce îmbătrânim, trupul nostru începe să ne părăsească încetul cu încetul. Totuşi, noi creştem în harul şi în cunoaşterea lui Hristos.

Deşi trupul meu îmbătrâneşte, ştiu că omul din interior se înnoieşte pe zi ce trece. Astăzi mă simt mai aproape de Domnul decât atunci când am început să slujesc. Sper că pe măsură ce timpul trece să mă simt tot mai aproape de Domnul şi să câştig tot mai multă experienţă  în a lucra cu el, iar această experienţă uneori se câştigă şi prin întristări.

2 Cor. 4:17, 18

v.17  Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă.

v.18  Pentrucă noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sînt trecătoare, pe cînd cele ce nu se văd, sînt vecinice.

Aici avem un alt contrast. Aici, pe pământ, avem multe necazuri şi parcă nu se mai termină, nu-i aşa? Ni se pare atât de greu! Dar când începem să măsurăm după greutatea slavei care va veni, este o suferinţă uşoară.

Psalmistul spune: “vedem cum ni se duc anii ca un sunet” (Ps. 90:9) sau: “căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca o strajă din noapte” (Ps. 90:4). Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi o greutate tot mai veşnică de slavă. Noi nu trebuie să ne fixăm privirea asupra lucrurilor care se văd. Toate lucrurile pe care le vedem în jurul nostru vor trece. Lucrurile pe care nu le vedem sunt veşnice.

Oraşul în care am copilărit s-a schimbat extraordinar de mult în ultimii douăzeci de ani. Nimic nu mai este aşa cum era pe vremea când eram doar un copil. Lucrurile trecătoare au această soartă: dispar, sunt date la o parte, sunt înlocuite mereu de altele, la fel de trecătoare. Aşa sunt toate lucrurile care se văd. Cele nevăzute însă durează cât toată veşnicia. Cele cu valoare veşnică nu vor fi date niciodată la o parte, nu vor fi alungate niciodată. Apostolul Pavel spune: “Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”

De fapt, toate cuvintele acestea sunt o pregătire, o introducere a următoarei teme majore. Este vorba despre mângâierea lui Dumnezeu în slujba de martir pentru Hristos. Odată cu aceasta trecem şi la capitolul 5 al epistolei.

2 Cor. 5:1

v.1    Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pămîntească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer dela Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mînă ci este vecinică.

Observaţi că Pavel spune: “Noi ştim, într-adevăr (nu sperăm, bănuim, ne imaginăm) că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc (trupul nostru), avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă (un trup) care nu este făcută de mâini omeneşti, ci este veşnică.” Noi ştim acest lucru pentru că Duhul lui Dumnezeu a făcut acest lucru real pentru noi.

Cuvântul folosit aici pentru cort este acelaşi cuvânt folosit pentru cortul întâlnirii pe care îl aveau copiii lui Israel în pustie, ori, Tabernacolul prevăzut de Legea lui Moise era un cort, un locaş fragil, fără temelii solide.

Versetul acesta a ridicat întotdeauna un semn de întrebare pentru mine. Nu am fost niciodată prea dogmatic în interpretarea lui, dar am ajuns la convingerea că aici Pavel nu vorbeşte despre un trup temporar. Ani de zile am crezut că Domnul ar avea un fel de trup temporar pentru noi. Ar fi ca şi cum ţi-ai duce maşina la un atelier pentru reparaţii şi aţi avea o maşină de împrumut până e gata a voastră.

Eu credeam că Domnul ne va da un trup temporar până când ne va fi dat noul nostru trup. Nu-mi plăcea foarte mult această idee, dar mi se părea că la acest lucru se referea apostolul Pavel. Acum nu mai cred că se referea la un trup temporar pentru că el spune că este o casă veşnică în ceruri. El vorbeşte despre trupul cel nou pe care îl vom primi.

Dragi ascultători, trebuie să înţelegem faptul că există un om interior şi un om exterior. Pavel a vorbit despre acest lucru în capitolul precedent. Omul de afară, exterior, se trece şi piere, în timp ce omul interior este înnoit zi de zi. Mulţi înţeleg greşit lucrul acesta.

Am primit o scrisoare de la o persoană care îmi spunea că Biblia este plină de contradicţii. “Pot să dovedesc acest lucru susţinea persoana respectivă. De exemplu, voi vorbiţi despre cutare care s-a dus la Domnul, apoi vorbiţi despre trupul care va fi înviat şi spuneţi că persoana aceea va fi înviată dintre cei morţi aici, pe pământ. Aceasta este o contradicţie.”

Poate că aşa pare, dar acest om nu înţelesese ce era mai important şi anume că trupul este pus în mormânt, dar persoana reală a plecat din această lume pentru a fi cu Hristos, dacă este vorba de un credincios.

Lucrurile care se văd sunt temporare. Poate că aţi avut ocazia să mă vedeţi sau poate că nu. Când sunt invitat să vorbesc în alte zone, oamenii vin să mă asculte curioşi să vadă cum arăt. Dar, de fapt, ei nu mă văd pe mine, ci doar cortul acesta pământesc care mă înveleşte. Cortul aceste este rob al timpului şi degradării.

Ascultaţi cum descrie Solomon a bătrâneţea: “până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit…” (Eclesiastul 12:3, 4). La bătrâneţe, omul din afară slăbeşte: genunchii îi tremură, vederea nu mai este la fel de clară, spatele este mai încovoiat etc. Dar, chiar dacă aceste lucruri care se văd sunt într-o stare din ce în ce mai tristă, omul interior poate fi tânăr, înnoindu-se pe zi ce trece. Atenţie deci să nu socotim lucrurile care se văd ca fiind cele mai importante.

Omul interior este cel spiritual. Pentru noi este dificil să înţelegem acest lucru. Dumnezeu este o Persoană, dar nu este o fiinţă materială, fizică. Dumnezeu este Duh.

Domnul Isus i-a spus femeii samaritence de la fântână: “Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

Îi aud pe mulţi spunând că nu le place să îmbătrânească. Eu nu mai gândesc aşa. Oamenii care sunt în pragul pensiei şi se tem de bătrâneţe nu se gândesc la cât de multe pot face pentru Domnul după ce nu vor mai avea povara unui serviciu zilnic. Eu mă gândesc doar că fiecare an care trece mă aduce mai aproape de Dumnezeu. Ştiu că va veni o zi în care Îl voi vedea pe Domnul, o zi în care voi fi faţă în faţă cu  Cel care m-a iubit atât de mult încât a murit pentru mine pe cruce. Mă bucur nespus de mult la acest gând.

Dragul meu prieten, noi avem o casă veşnică în cer. Acest trup al nostru va fi semănat trup firesc şi va fi înviat trup spiritual sau duhovnicesc. Dumnezeu ne va da un trup nou în cer.

2 Cor. 5:2

v.2  Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc,

Cred că aţi observat, dragi ascultători mai vârstnici, că pe măsură ce trec anii sunetele pe care le scoatem sunt tot mai neplăcute. Dar ce să facem. Şi Pavel gemea în trupul acesta aşa că nu trebuie să ne speriem.

Să mergem mai departe:

2 Cor. 5:3

v.3  negreşit dacă atunci cînd vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi desbrăcaţi de el.

Iată un lucru interesant. Va veni o zi în care Isus îi va chema pe ai Săi din lume. Noi vom fi răpiţi pentru a-l întâmpina pe Domnul în văzduh şi apoi vom sta în prezenţa Lui. Cum va fi această experienţă pentru noi? Noi vom fi îmbrăcaţi în neprihănirea Lui. Nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi.

Dar ştiţi că nu toţi vor fi îmbrăcaţi în neprihănirea Lui  atunci când vor fi înviaţi din morţi?

Hristos a fost dat la moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră, adică pentru neprihănirea noastră. Dar nu toţi au acceptat neprihănirea Lui. Ei L-au respins pe Hristos. Prin urmare, va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. Pavel menţionează acest lucru în Fapte 24:15: “Şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.” Isus a spus acelaşi lucru în Ioan 5:29: “Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”

Dragul meu prieten, şi tu vei sta înaintea Domnului în ziua aceea. Vei fi îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos? Eşti printre cei care alcătuiesc trupul lui Hristos?

Acesta mi se pare un moment potrivit pentru a menţiona faptul că Biblia nu menţionează numai o singură judecată. Sunt mai multe şi permiteţi-mi să vă argumentez această afirmaţie.

De exemplu o judecata a fost cea  în urma căreia a ajuns Isus pe cruce. Pentru că a purtat această judecată în locul nostru, Isus poate spune: “Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24).

Apoi mai este şi judecata propriei persoane. În 1 Cor. 11:31 ni se spune: “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.”

În Epistola către Evrei aflăm şi despre pedepsirea celui credincios de către Dumnezeu. “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6).

Pe de altă parte, şi lucrarea credinciosului va fi judecată, aşa cum vom vedea mai târziu în acest capitol.

O altă judecată este cea la care va fi supus poporul Israel. Şi dacă acest popor este  judecat cu atât mai mult vor fi judecate celelalte naţiuni ale planetei.

Judecaţi vor fi şi îngerii decăzuţi, dragi prieteni.

În sfârşit, mai este judecata dinaintea scaunului de domnie mare şi alb. Toţi cei pierduţi sunt aduşi aici. Ei vor apărea dezbrăcaţi pentru că nu vor fi îmbrăcaţi în neprihănirea lui Hristos. Ei vor fi judecaţi după faptele lor, aşa cum au vrut ei să fie.

Dragii mei, haideţi să luăm aminte la aceste cuvinte şi să nu ne lăsăm înşelaţi crezând că nimeni nu ne va cere niciodată socoteală de modul în care ne trăim viaţa. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne dea tuturor înţelepciune să facem în aşa fel încât ziua aceasta a judecăţii să ne găsească pe toţi pregătiţi, potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Fiţi binecuvântaţi!