Itinerar Biblic Ep.0393 – ROMANI Capitolul 4

 

Dragi ascultători, am ajuns la capitolul 4 al epistolei apostolului Pavel către Romani şi sunt sigur că şi astăzi, Duhul lui Dumnezeu ne va conduce pe noi cărări, unde vom descoperi minunăţiile bogăţiei harului şi îndurării lui Dumnezeu.

În această secţiune a  îndreptăţirii prin credinţă am avut de a face cu o secţiune doctrinară foarte importantă. Pavel a afirmat cu foarte mare claritate că omul este păcătos. Apoi el a arătat modul în care Dumnezeu oferă o neprihănire pentru cei păcătoşi, o justificare prin credinţă şi a explicat modul în care funcţionează aceasta.

Acum, Pavel va ilustra acest adevăr cu doi oameni din Vechiul Testament, Avraam şi David.

În vremea lui Pavel, Avraam şi David erau probabil respectaţi ca cele mai de seamă personalităţi al lui Israel.

Avraam era fondatorul rasei evreieşti iar David a fost cel mai mare rege pe care l-a avut Israelul.

Pavel foloseşte aceste două extraordinare exemple ale Vechiului Testament  pentru a întări afirmaţia sa din capitolul 3 potrivit căreia există concordanţă şi corelare între Lege şi Evanghelie.

Deşi ele prezintă două sisteme diametral opuse, nu există nici o contradicţie sau conflict între ele. De asemenea ele nu se exclud reciproc aşa cum mulţi sugerează. Atât înainte de Lege cât şi după Lege, cerinţa lui Dumnezeu dintotdeauna  a fost credinţa.

Avraam, care a existat înainte de a fi dată Legea Mozaică, a fost considerat de Dumnezeu drept neprihănit datorită credinţei sale.

David, care a trăit când Legea era în vigoare, a fost îndreptăţit tot prin credinţă.

Deci, Pavel nu prezintă o doctrină ciudată care anulează Vechiul Testament şi care îi lasă pe evrei în derivă pe o mare înfuriată.  Pavel încearcă să le arate că Avraam şi David sunt în aceeaşi barcă  şi sunt în aceeaşi barcă cu toţi cei ce acceptă colacul de salvare prezentat de el – îndreptăţirea prin credinţă.

Legea a jucat rolul unui pedagog. Adică, ea este aceea care i-a îndreptat pe oameni către Hristos.

Să parcurgem deci textul scripturii care în primele versete din acest capitol cu numărul 4 al Epistolei către Romani îl prezintă pe Avraam, cel considerat neprihănit prin credinţă.

v.1    Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?

Haideţi să rearanjăm un pic fraza acestui verset pentru a putea urmări mai bine raţionamentul lui Pavel. Cred că am putea citi acest verset în felul următor:

De aceea, ce vom spune noi că Avraam, primul nostru strămoş, a primit prin efortul lui personal?

Cred că această formulare, de aceea, care deschide capitolul este o punte de legătură între ceea ce urmează şi ceea ce Pavel spus până acum.

Cu alte cuvinte, Evanghelia exclude lauda şi întăreşte Legea. Avraam şi David confirmă această teză a lui Pavel.

Pavel foloseşte o formulare  idiomatică: Ce vom spune? Aşa cum o să vedem el o foloseşte în câteva rânduri pe parcursul epistolei.

În prima parte Pavel nu a încercat să dovedească sau să argumenteze că omul este păcătos. De aceea nici nu am găsit această formulare în primele capitole. De asemenea, în ultima parte a epistolei, o parte care cuprinde sfaturi practice, această formulare idiomatică lipseşte.

Să revenim. Pavel îl descrie pe Avraam ca primul strămoş al Israelului. De fapt, formularea lui este mai mult mai specifică: primul tată spune el. Ea revelează importanţa lui Avraam atât din punct de vedere cronologic cât şi din punct de vedere al recunoaşterii popularităţii sale.

Ar fi interesant să discutaţi cu unii evrei. O să observaţi că majoritatea consideră că strămoşul lor este Avraam. Ei nu trec mai departe de Avraam în ceea ce priveşte genealogia.

Pavel, face aici o remarcă cu privire la puterea umană a lui Avraam, sau natura lui. Deci, ce a putut face Avraam cu puterea lui naturală? Cred că ceea ce a putut face el cu puterea sa naturală nu este tocmai un lucru cu care să se laude.

Dacă vă aduceţi aminte de viaţa lui Avraam, nu puteţi să nu vă aduceţi aminte de câteva din acţiunile lui care nu sunt tocmai de lăudat. Astfel, ne aducem aminte de episodul în care a minţit în ceea ce o privea pe Sara. Sau modul în care l-a obţinut pe Ismael. Deci nu sunt lucrurile pe care Avraam le-a făcut care îl remarcă ca un om neprihănit. Nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu spun că Avraam nu a fost un om nemaipomenit, dar  a fost totuşi un om şi aşa cum bine ştim a avut şi greşeli.

Dar să urmărim mai departe raţionamentul lui Avraam.

v.2  Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.

Dacă Avraam a fost declarat neprihănit prin faptele lui, atunci el se poate lăuda, dar nu înaintea lui Dumnezeu. El poate trece drept neprihănit înaintea oamenilor dar nu înaintea lui Dumnezeu.

Exista părerea că Avraam a fost considerat neprihănit prin faptele lui. De aceea se şi bucura de atâta popularitate printre evrei. Este drept că Avraam a fost autorul multor lucruri bune. Aduceţi-vă aminte de modul în care s-a purtat cu nepotul său, Lot. Sau amintiţi-vă de respectul pe care l-a arătat faţă de Melhisedec, preot al lui Dumnezeu. Deci, Avraam a făcut multe fapte bune, dar nu acestea l-au calificat înaintea lui Dumnezeu.

Vedeţi, din punctul acesta de vedere, Iacov şi Pavel nu se contrazic. Iată ce spune Iacov în epistola sa în capitolul 2, versetul 21:” Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?”

Iacov nu vorbeşte aici despre fapte făcute în regimul Legii, pentru că Avraam nu a trăit în timpul funcţionării Legii Mozaice. Tocmai de aceea, faptele lui Avraam ar trebuie considerate, mai degrabă, fapte ale credinţei.

Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta a fost considerat de Dumnezeu ca fiind suficient pentru neprihănirea lui Avraam. Iacov priveşte la finalul vieţii lui Avraam când, într-un act suprem al credinţei, este gata să-l sacrifice pe Isaac. Este un act impresionant de ascultare, act de care nu cred că sunt mulţi în stare. Cu toate acestea nu asemenea acte îl îndreptăţesc pe Avraam să se laude înaintea lui Dumnezeu. Nu cred că este ceva ce a făcut şi care Dumnezeu să nu fi făcut. Aduceţi-vă aminte că Dumnezeu şi-a dat fiul, pe Domnul Isus să moară pentru noi. Ce spuneţi de aceasta?

Orice am face noi dragi prieteni, nu putem să ne lăudăm în faţa lui Dumnezeu. El este suveran în orice arie am crede noi că avem o contribuţie cât de cât. Singurul lucru care a contat în relaţia lui Avraam cu Dumnezeu a fost credinţa. Singurul lucru care contează în relaţia noastră cu Dumnezeu este credinţa noastră.

v.3  Căci ce zice Scriptura? ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.“

Pavel apelează la Scriptură ca şi autoritate finală. El personifică acest lucru – Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Ce spune Scriptura? Nu este nici o altă autoritate la care el poate apela.

Nu ştiu dacă înţelegem suficient de bine ceea ce înseamnă autoritatea Scripturii. Ceea ce spune Scriptura este ceea ce spune Dumnezeu. De aceea suntem îndreptăţiţi să credem că Avraam a fost considerat neprihănit prin credinţa lui Dumnezeu. Nu este afirmaţia lui Pavel. Este afirmaţia lui Dumnezeu, dragii mei şi de aceea trebuie să-i dăm crezare.

De fapt, cred că ar fi minunat dacă tot mai mulţi din cei ce se consideră credincioşi ar citi şi aplica Cuvântul lui Dumnezeu. Priviţi numai la Pavel. El citează Vechiul Testament de aproximativ 60 de ori numai în această epistolă. Nu este acesta un îndemn la o mai are apropiere de Cuvântul lui Dumnezeu? Este!

Promisiunea despre care vorbim i-a fost făcută lui Avraam în momentul în care el l-a întrebat pe Dumnezeu: ,,Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.“

Dumnezeu nu i-a dat nici o asigurare alta decât confirmarea promisiunii că urmaşii lui vor fi la număr cât stelele cerului.

Iar Avraam ce a făcut? L-a crezut pe Dumnezeu.

Este o anumită distincţie pe care trebuie să o facem. Este vorba despre faptul că Avraam nu a demonstrat o acţiune ci o atitudine.

Dragii mei, noi ne referim adesea la acte de credinţă când, de fapt, credinţa ar trebuie să fie o atitudine permanentă. Dumnezeu aşteaptă de la noi o viaţă care să fie afectată de credinţă în toate domeniile ei.

Aşa a fost viaţa lui Avraam. Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră. Aceasta pentru că este o diferenţă între fapte şi credinţă. Iată cum o descrie Pavel:

v.4  Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;

v.5  pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.

Este o regulă generală ca muncitorul să primească plata pentru munca prestată. Fie că este vorba despre plata pentru o muncă normată fie că este vorba despre plata unui timp de lucru, în cele din urmă efortul lui este evaluat cu o anumită măsură şi în funcţie de aceasta îşi primeşte plata.

Avraam nu a fost muncitor, dragi prieteni. Nu se poate spune că el a câştigat ceea ce a primit de la Dumnezeu. Ceea ce a primit el a fost urmarea credinţei lui şi harului lui Dumnezeu.

Pavel afirmă foarte clar că neprihănirea lui Avraam a venit ca o consecinţă a credinţei lui. Este un aspect de care trebuie să ţinem seama şi mai mult, să-l lăsăm să funcţioneze şi în viaţa noastră.

Acum, Pavel trece la cel de al doilea personaj al Vechiului Testament – David.

v.6  Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.

În timp ce Avraam a trăit într-o vreme în care Legea Mozaică nu fusese dată, David trăieşte pe când aceasta era în vigoare în Israel.

Dar chiar dacă el trăieşte sub Lege nu legea este aceea care îi aduce neprihănirea. Cu siguranţă vă aduceţi aminte de faptele lui David. Cu toate că Dumnezeu l-a numit un om după inima Lui şi l-a prezentat drept un model, un standard, la care au fost raportaţi regii lui Israel, nu se poate spune despre David că a respectat întru totul legea lui Dumnezeu.

Deci neprihănirea lui trebuie să fi avut la bază un cu totul alt principiu. Versetul 7 prezintă cuvinte ale lui David, cuvinte cu o semnificaţie aparte:

v.7  ,,Ferice“, zice el, ,,de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite!

Poate că aţi recunoscut aceste cuvinte. Ele sunt din Psalmul 32, versetele 1 şi 2. Este unul din psalmii de pocăinţă a lui David. Aceste versete reflectă pocăinţa şi acceptarea ce a urmat acesteia.

„Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate! Spune el! Poţi să spui şi tu la fel, dragul meu ascultător?  M-aş bucura să fim împreună dintre cei ce se pot considera fericiţi din acest punct de vedere.

Fărădelegile la care se referă David aici sunt, cu siguranţă, încălcările poruncilor lui Dumnezeu. David ştia prea bine că încălcase aceste porunci şi că avea nevoie de iertare.

Vedeţi, dragii mei, încălcarea legilor lui Dumnezeu  sunt adesea acte deliberate. Nu este problema necunoaşterii lor ci este problema neascultării noastre.

Nu cred că David nu cunoştea porunca lui Dumnezeu cu privire la atitudinea faţă de soţia aproapelui. Sau cu privire la crimă. Cu toate acestea, din pricina nevegherii sale a încălcat aceste porunci.

Şi cu noi stau lucrurile la fel. Suntem plini de fărădelege şi atunci când suntem judecaţi după această lege a lui Dumnezeu suntem condamnaţi, iar sentinţa este clară – moartea. Era aceeaşi sentinţă care i-a fost dată şi lui David, în raport cu Legea lui Dumnezeu.

Aşa s-ar întâmpla şi aşa s-ar fi întâmplat şi cu David dacă nu ar fi fost iertarea.

Aşa spune David; Fericit este cel care este iertat de fărădelegile lui! Dar nu numai atât! Păcatele sunt acoperite!

Cu ce au fost acoperite aceste păcate? Cu sângele Domnului Isus. Pentru că el a murit, sângele Lui este sângele ispăşirii, sângele acoperirii.

Dar iată ce mai spune David şi este citat de Pavel:

v.8  Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!“

Cu alte cuvinte, bucuros este omul căruia nu-i încarcă Dumnezeu nota de plată, ca să zic aşa.

David, ca oricare dintre noi a fost un păcătos. Dar el ştia foarte bine ce spune şi de unde ştia că Dumnezeu poate să nu ia în considerare păcatul? Chiar de la Dumnezeu: “ Şi Natan a zis lui David: ,,Domnul îţi iartă păcatul…, nu vei muri.”

Aceasta nu înseamnă că David nu a fost pedepsit pentru păcatul său. El însuşi stabilise pedeapsa după cum vă aduceţi aminte:” Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta, şi n-a avut milă.“ aşa a spus David atunci. Ţineţi minte că patru dintre copii lui David au murit – copilul Bat-şebei, Amnon, primul său născut, Absalom şi Adonia. După păcatul pe care l-a săvârşit necazul şi durerea l-au urmărit pe David pentru restul zilelor sale pe pământ.

Vedeţi, David ştia prea bine ce înseamnă să nu ţină Dumnezeu seamă de păcatul tău.

Numai că lucrul acesta nu se poate întâmpla decât dacă altcineva va purta păcatul în locul tău. Dacă altcineva va suporta pedeapsa în locul tău. Aceasta înseamnă ispăşirea. Domnul Isus este cel care a făcut ispăşirea pentru toate păcatele noastre.

Atunci când credem în Domnul Isus, păcatele noastre sunt ispăşite prin El şi Dumnezeu nu le mai pune pe nota noastră de plată. Încă o dată – aceasta numai prin credinţă.

Dar, Pavel se întoarce acum la Avraam.

v.9  Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa ,,i-a fost socotită ca neprihănire.“

Motivul pentru care Pavel se întoarce la Avraam este acela de a demonstra că îndreptăţirea este universală.

Devreme ce David a vorbit despre fericirea omului aflat sub lege dar iertat, răspunsul iudeilor va fi că David a fost circumcis şi numai cei circumcişi ar trebuie să aibă o asemenea speranţă. Pentru acest motiv, Pavel se întoarce la Avraam şi doreşte să arate că Avraam a fost îndreptăţit înainte ca Legea să fie dată şi chiar înainte de a fi circumcis.

v.10    Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu cînd era tăiat împrejur, ci cînd era netăiat împrejur.

Dumnezeu i-a făcut promisiunea referitoare la urmaşi cu mult înainte să fi existat legământul între Avraam şi Dumnezeu. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu, a crezut cuvântul lui.

v.11  Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, cînd era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor cari cred, măcar că nu sînt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;

v.12  şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora cari, nu numai că sînt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, cînd nu era tăiat împrejur.

v.13  În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n’a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.

Abia după ce şi-a manifestat credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, Avraam a primit semnul circumciziei.

v.14  Căci, dacă moştenitori sînt ceice se ţin de Lege, credinţa este zădarnică, şi făgăduinţa este nimicită;

v.15  pentrucă Legea aduce mînie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.

v.16  Deaceea moştenitori sînt ceice se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămînţa lui Avraam: nu numai pentru sămînţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămînţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,

Credinţa aceasta a lui Avraam a fost garanţia moştenirii sale.

Vorbind despre moştenire, ea nu este doar o moştenire trecătoare, pământească. Este una veşnică, pentru că aşa cum o să vedem, credinţa lui Avraam includea şi învierea.

v.19  Şi, fiindcă n’a fost slab în credinţă, el nu s’a uitat la trupul său, care era îmbătrînit, -avea aproape o sută de ani, -nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.

v.20  El nu s’a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,

v.21  deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.

Atât Avraam cât şi Sara erau la vârsta la care  nu mai puteau avea copiii. Funcţiunile lor procreative încetaseră, erau moarte. Din această moarte s-a născut însă Isaac. A fost o credinţă a învierii.

Dragii mei ce exemplu avem în Avraam. Avraam a fost un om asemenea multora dintre noi. Şi el a avut scăpări, a avut probleme, dar încet, încet, umblând cu Dumnezeu el a ajuns la o încredere neclintită în Dumnezeu.

Pavel spune că Avraam nu s-a îndoit. A fost deplin încredinţat că ceea ce făgăduieşte Dumnezeu şi poate să facă.

Nu ştiu dacă v-aţi pus problema putinţei de a împlini anumite făgăduinţe. Noi oamenii facem adesea diverse promisiuni. Şi cu toată dorinţa noastră de înfăptui ceea ce am promis, nu reuşim întotdeauna.

Poate de aceea noi oamenii suntem mai impresionaţi de voinţa unora de se ţine de cuvântul dat, decât de posibilitatea de-a o face.

Nu este la fel cu Dumnezeu. Dumnezeu nu are numai voinţa dar are şi puterea, capacitatea de a împlini ceea ce promite.

Iată de ce dragii prieteni, putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină încredere. El face tot ceea ce promite.

Drag prieteni, dacă ai avut îndoieli până acum în ceea ce priveşte posibilitatea iertării păcatelor tale, iată că Scriptura te asigură că ele pot fi iertate. Tot ceea ce trebuie să faci este să-ţi recunoşti aceste păcate şi să ceri iertare pentru ele, încredinţat că ceea ce a făcut Domnul Hristos este suficient pentru a satisface dreptatea divină.

Rămâneţi cu binecuvântarea Domnului!