Itinerar Biblic Ep.0362 – 1 Regi Capitolele 7, 8

 

Tema: Construcţiile iniţiate de Solomon.

 

Dragi ascultători, însoţiţi din nou de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, mergem mai departe în incursiunea noastră prin paginile Scripturii şi am ajuns, iată la capitolul 7 al primei cărţi a Împăraţilor.

După cum am văzut încă în episodul trecut, Solomon a început construcţia templului, o idee, care de fapt aparţinea tatălui său.

Dar proiectele de construcţie ale lui Solomon nu s-au oprit numai aici. El a pus la punct un întreg program de construcţii menite să aducă o frumuseţe aparte Ierusalimului.

Să urmărim şi noi în Cuvântul lui Dumnezeu care au fost aceste construcţii:

v.1  Solomon şi-a mai zidit şi casa lui, şi a ţinut treisprezece ani pînă cînd a isprăvit-o de tot.

Nu întâmplător, cred eu, sunt puse aceste date în Scriptură. Cred că putem să ne facem o şi mai bună imagine despre Solomon şi apoi despre noi oamenii în general, când privim la asemenea evenimente. Observaţi vă rog de cât timp a fost nevoie pentru construcţia casei lui Solomon. Gândiţi-vă că pentru templul nu a fost nevoie decât de şapte ani, aproape jumătate.

Palatul lui Solomon era o construcţie foarte elaborată, foarte sofisticată. Materialele din care a fost construită erau foarte scumpe şi de fapt, ceea ce făcuse el era un complex de case.

v.2  A zidit mai întîi casa din pădurea Libanului, lungă de o sută de coţi, lată de cincizeci de coţi, şi înaltă de treizeci de coţi. Se sprijinea pe patru rînduri de stîlpi de cedru, şi pe stîlpi erau grinzi de cedru.

Aflăm din acest verset că Solomon a construit o casă în pădurea Libanului. Era un fel de casă de vacanţă. Aflăm, de asemenea cam ce dimensiuni avea această casă. Dacă este s-o comparăm cu ceva, pentru a avea o imagine cât mai corectă, atunci am putea spune că ea avea dimensiunile unui teren de fotbal. Lemnul folosit pentru construcţia ei, cedrul de Liban, este un lemn foarte rezistent, dar şi foarte rar în zilele noastre. Din câte se pare, în vremea aceea exista din belşug. Iată încă o evidenţă, dragi prieteni, a ceea ce este omul în stare să facă cu spiritul său distructiv.

v.8  Casa lui de locuit a fost zidită în acelaşi fel, într-o altă curte, în dosul pridvorului. Şi a făcut o casă la fel cu pridvorul acesta pentru fata lui Faraon, pe care o luase de nevastă.

Pe lângă casa de vară, Solomon a mai construit şi o casă în care locuia practic. Pe lângă aceasta, a mai construit o locuinţă pentru fata lui Faraon pe care o luase de soţie. Din câte se pare, aceasta se bucura de mai multă atenţie din partea lui Solomon. Dacă ar fi construit câte un palat pentru fiecare din soţiile pe care le avea, gândiţi-vă că ar fi trebuit să construiască 1000 de palate. Ei bine nici chiar Solomon nu putea să-şi permită aşa ceva.

Ceea ce trebuie însă remarcat la aceste palate este, cred eu este arhitectura lor deosebită. Este greu, normal, să ne dăm seama despre ce este vorba, mai ales că nu avem fotografii şi nici măcar detalii, dar putem bănui neobişnuitul lor, prin faptul că au fost aduşi oameni în mod special pentru acestea, tocmai din afara Israelului.

v.13   Împăratul Solomon a trimes şi a adus din Tir pe Hiram,

v.14  fiul unei văduve din seminţia lui Neftali, şi al unui tată din Tir, care lucra în aramă. Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţă în săvîrşirea oricărei lucrări de aramă. El a venit la împăratul Solomon, şi i-a făcut toate lucrările.

Acest Hiram nu este aceeaşi persoană cu regele Hiram care îi trimisese lui Solomon oamenii şi lemnul pentru construcţia templului. Se pare că acest Hiram era un artist foarte vestit şi el putea face toate ornamentele pe care le dorea Solomon.

Vedeţi, aceste construcţii şi vase şi tot ceea ce putea face artiştiul de tipul lui Hiram, erau lucrările de artă ale vremii. Acest lucru indică prosperitatea de care se bucura Israelul în acea vreme. În acelaşi timp însă, poporul se îndepărta de Dumnezeu. Relaţia lor cu Dumnezeu devenea din ce în ce mai mult un fel de religie de promenadă, lucru care se întâmplă şi în vremea noastră, destul de des.

Dar, iată acum câteva detalii în plus referitoare la templu.

v.21  A aşezat stîlpii în pridvorul Templului; a aşezat stîlpul din dreapta, şi l-a numit Iachin; apoi a aşezat stîlpul din stînga, şi l-a numit Boaz.

Iachin înseamnă Dumnezeu va stabili iar Boaz înseamnă în el este tărie. O să găsiţi în Scriptură psalmi care vor trata aceste concepte despre tărie şi frumuseţe.  De exemplu, în Psalmul 96:6 se spune: ,,Strălucirea şi măreţia sînt înaintea Feţei Lui, tăria şi podoaba sînt în locaşul Lui cel sfînt.’’

 

Tăria se referă la mântuire – Dumnezeu este capabil să-i izbăvească pe cei ce îi aparţin. Frumuseţea, sau podoaba, cum spune psalmistul, se referă la frumuseţea închinării. Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în frumuseţea sfinţeniei.

Aceşti doi stâlpi ieşeau în evidenţă în construcţia templului.

Din punct de vedere spiritual, aceşti doi stâlpi ar trebuie să fie prezenţi în viaţa fiecăruia care vrea să se închine lui Dumnezeu. Dacă vrei să te închini lui Dumnezeu,  atunci, trebuie mai întâi să experimentezi, puterea lui Dumnezeu manifestată în eliberarea ta de sub puterea păcatului. Abia atunci poţi să te închini lui în frumuseţea sfinţeniei.

Eu unul nu văd nimic greşit în a avea un loc de închinare cât se poate de frumos. Cred că este chiar nimerit să fie aşa. Dumnezeu merită tot ce este mai frumos. Un sanctuar frumos poate facilita închinarea, dat în nici un caz nu poate înlocui. Ceea ce-l bucură pe Dumnezeu la închinarea noastră este sfinţenia iar sfinţenia aceasta vine prin credinţa în Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Aceasta înseamnă că atunci când venim în prezenţa Lui venim recunoscând inadecvenţa noastră şi recunoaştem, în aceeaşi măsură măreţia Lui şi dragostea Lui care ne acceptă în această stare a noastră. Abia atunci vom putea vedea gloria şi slava care îl înconjoară pe Dumnezeul nostru.

Este ceea ce a văzut Isaia, atunci când se afla în templu. El l-a văzut pe Dumnezeu pe tronul Său, slăvit, glorificat. Când Isaia şi-a dat seama că este în lumina prezenţei lui Dumnezeu, şi-a dat seama de necurăţia Lui. El a spus:

Isaia 6:5  Atunci am zis: ,,Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!“

Iată deci mesajul celor doi stâlpi: un suflet mântuit care vine în prezenţa unui Dumnezeu sfânt.

Recunoscând că nu sunt o autoritate în domeniul muzicii, doresc să spun totuşi că muzica care nu te înalţă în prezenţa lui Dumnezeu în timpul închinării, nu este muzică de biserică. Iată de ce, cred este că cei ce sunt responsabili cu muzica în biserică, ar trebui să judece lucrurile nu prin prisma unei educaţii muzicale tradiţionale, nici prin prisma popularităţii ci prin prisma unei călăuzirii pe care Duhul Sfânt o dă tuturor celor ce o cer.

Dar iată ce a mai făcut acest Hiram:

v.23  A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coţi dela o margine pînă la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coţi, şi de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coţi.

 

Acest mare lighean de aramă era sprijinit pe doisprezece bivoli grupaţi în grupe de câte trei care priveau în cele patru direcţii. Marginea ligheanului era împodobită cu crini. Ligheanul era folosit pentru spălarea mâinilor preoţilor. În Cortul Întâlnirii exista un simplu lighean de aramă care împlinea doar un rol funcţional.

În templu însă, Solomon a supradimensionat totul şi a făcut din acele elemente, strict funcţionale în cort, adevărate opere de artă.

v.38  A mai făcut zece lighene de aramă. Fiecare lighean avea o încăpere de patruzeci de baţi, fiecare lighean avea patru coţi, fiecare lighean era pe cîte una din cele zece temelii.

Aceste zece lighene era folosite pentru curăţirea lucrurilor care se aducea pentru arderea de tot.

Dragii mei, cred că este nevoie de mult mai mult decât mărime şi frumuseţe pentru curăţirea unei inimi întinate.

Sunt foarte multe bisericii astăzi care au servicii foarte frumoase, dar, în ciuda acestor aspecte, inima enoriaşilor este la fel. Nu este adusă deloc în prezenţa lui Dumnezeu. Nu sunt biserici care să ofere Cuvântul care aduce pacea, liniştea, bucuria şi transformarea de care are nevoie inima omului.

Cuvântul lui Dumnezeu este acela care se aplică în viaţa noastră şi aduce, corecţie, îndreptare şi călăuzire.

Să căutăm deci acest cuvânt.

Dar să ne întoarcem la Solomon pentru că mai sunt alte lucruri pe care el le-a făcut pentru templu:

v.48  Solomon a mai făcut toate celelalte unelte pentru Casa Domnului: altarul de aur; masa de aur, unde se puneau pînile pentru punerea înaintea Domnului;

v.49  sfeşnicele de aur curat, cinci la dreapta şi cinci la stînga, înaintea Locului prea sfînt, cu florile, candelele şi mucările de aur;

Dacă vă aduceţi bine aminte, în Cortul Întâlnirii nu era decât o lampă, susţinută de un stativ, lampă care vorbea de Hristos. În templu erau zece.

Din nou, cred că această multiplicarea poate sugera o aplicaţie practică pentru noi.

Mă gândesc la faptul că în societatea contemporană noi avem tendinţa de a manifesta o familiaritate exagerată faţă de Domnul Isus Hristos.

Aud deseori rostiri ireverenţioase ale numelui Domnului. Sau, i-am auzit pe unii spunând că se vor duce să stea un pic la taclale cu Isus. Dragii mei, El este Domnul şi cu Domnul nu stai la taclale. Cu El vorbeşti despre cele mai serioase lucruri, despre problemele tale, despre planul Său cu privire la mântuirea omenirii, dar nu la taclale.

În orice caz, Scriptura nu încurajează în nici un loc o asemenea familiaritate.

Unul din personajele Scripturii care a fost foarte aproape de Domnul atunci când a fost pe pământul acesta, care l-a certat, i-a făcut sugestii, care şi-a pus capul pe pieptul Lui a fost, v-aţi dat seama, Ioan. Era foarte familiar cu Domnul  atunci când a fost în viaţă aici pe pământ.

Însă atunci când Ioan îl descrie pe Domnul Isus glorificat, aflat în slava cerească, Ioan foloseşte cu totul alţi termeni. Ascultaţi numai cum scrie Ioan despre această experienţă:

Apocalipsa1:17:  Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort…

Cred, dragii mei prieteni că noi nu putem avea altfel de reacţie când ne întâlnim cu Domnul acestui univers. Deci, dragii mei, să nu ne apucăm să înmulţim lămpile devenind prea familiari cu Domnul. El este cel căruia ne închinăm  şi pe care îl adorăm. El este cel înaintea căruia trebuie să cădem cu faţa la pământ.

Ultimul verset al capitolului 7 ne anunţă că au fost încheiate lucrările la templu:

v.51  Astfel s’a isprăvit toată lucrarea, pe care a făcut-o împăratul Solomon pentru Casa Domnului. Apoi a adus argintul, aurul şi uneltele, pe cari le hărăzise tatăl său David, şi le-a pus în vistieriile Casei Domnului.

Să trecem acum la capitolul 8 care relatează un eveniment foarte important – dedicarea templului.

v.1  Atunci împăratul Solomon a adunat la el la Ierusalim pe bătrînii lui Israel şi pe toate căpeteniile seminţiilor, pe căpeteniile familiilor copiilor lui Israel, ca să mute din cetatea lui David, adică Sionul, chivotul legămîntului Domnului.

Chivotul Domnului, era într-un fel, legat de prezenţa Domnului. Atunci când Chivotul a fost adus din cort şi aşezat pe locul ce i se cuvenea, slava lui Dumnezeu a umplut templul.

Iată cum descriu versetele 10, 11 acest fenomen:

v.10   În clipa cînd au ieşit preoţii din Locul sfînt, norul a umplut casa Domnului.

v.11  Preoţii n’au putut să rămînă acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.

Dragii mei, nimeni nu poate sta în prezenţa slavei lui Dumnezeu fără să aibă păcatele iertate prin jertfe Domnului Isus.

Solomon este gata acum cu mesajul său pentru dedicare:

v.17  Tatăl meu David avea de gînd să zidească o casă Numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.

v.18  Şi Domnul a zis tatălui meu David: ,Fiindcă ai avut de gînd să zideşti o casă Numelui Meu, bine ai făcut că ai avut acest gînd.

v.19  Numai că nu tu vei zidi casa; ci fiul tău ieşit din trupul tău, va zidi casa Numelui Meu.“

v.20  Domnul a împlinit cuvintele pe cari le rostise. Eu m’am ridicat în locul tatălui meu David, şi am şezut pe scaunul de domnie al lui Israel, cum vestise Domnul, şi am zidit casa Numelui Domnului, Dumnezeul lui Israel.

După cum observaţi el recunoaşte meritele lui David în construirea templului. Dorinţa de construi o casă permanentă pentru chivotul Domnului a încolţit în inima lui David. Însă, după cum bine ştim, datorită faptului că a fost un om al războiului, sarcina punerii în practică a visului lui David i-a revenit lui Solomon.

În rugăciunea de dedicare înălţată de Solomon, el spune că templul va fi un loc pentru numele Domnului şi de asemenea, un loc în care poporul să se poată apropia de Domnul. Acesta nu era asemenea unul templu păgân unde oamenii să se apropie de un idol, de o imagine. Nu era nici măcar locul unde locuia Dumnezeu. Solomon a înţeles că templul era, aşa cum spusese şi David, scaunul picioarelor lui Dumnezeu.

v.27  Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pămînt? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cît mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!

Templul era mai degrabă un loc în care omul să vină şi să se închine înaintea lui Dumnezeu şi să-şi aducă jertfele înaintea Lui. Templul servea, mai degrabă, unei apropieri a omului de Dumnezeu.

Ideia că Dumnezeu poate locui într-o casă este, mai degrabă, o idee păgână.  Solomon a spus că „cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să-l cuprindă pe Dumnezeu!” – lucrul acesta este foarte adevărat.  Dumnezeu este omniprezent – El umple universul acesta. El nu se poate muta dintr-un loc în altul pentru El este peste tot.  În aceeaşi măsură El este un Dumnezeu transcendent , este deasupra creaţiei.

Acum urmează o secţiune foarte interesantă. Ea se referă la ziua când Israel va păcătui împotriva lui Dumnezeu şi va fi trimis în captivitate:

v.46  Cînd vor păcătui împotriva Ta, -căci nu este om care să nu păcătuiască, -şi Te vei mînia împotriva lor şi-i vei da în mîna vrăjmaşului, care-i va duce robi într’o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:

Aceasta, apropo, este estimarea pe care o face Dumnezeu cu privire la noi toţi: „ nu este om să nu păcătuiască!” Aşa, că dragi prieteni nu-mi spuneţi că nu aveţi păcate. Toţi avem! Dumnezeu spune lucrul acesta şi nu cred că putem să-l contrazicem.

v.47  dacă se vor coborî în ei înşişi, în ţara unde vor fi robi, dacă se vor întoarce la Tine, şi-Ţi vor face cereri în ţara celor ce-i vor duce în robie, şi vor zice: ,Am păcătuit, am săvîrşit fărădelegi, am făcut rău!`;

v.48  dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, în ţara vrăjmaşilor lor cari i-au luat robi, dacă-Ţi vor face rugăciuni, cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o, şi spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău, –

Aceasta era ceea ce trebuie poporul să facă atunci când templul va fi distrus iar ei vor fi robi într-o ţară străină.  Este tocmai ceea ce va face Daniel pe când se afla la Babilon.  El îşi deschidea în fiecare zi ferestrele către Ierusalim şi se ruga pe direcţia templului, mărturisind păcatele lui şi ale poporului.

v.49  ascultă din ceruri, din locul locuinţei Tale, rugăciunile şi cererile lor: şi fă-le dreptate;

v.50  iartă poporului Tău păcatele lui şi toate fărădelegile făcute împotriva Ta; trezeşte mila celor ce-i vor ţinea robi, ca să se îndure de ei,

Şi vom vedea că Dumnezeu va răspunde acestei rugăciuni:

v.54 Cînd a isprăvit Solomon de spus Domnului toată rugăciunea aceasta şi cererea aceasta, s’a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchiase, cu mînile întinse spre cer.

Acum, această relatare, mă refer la faptul că Solomon se ridică dinaintea altarului, îmi aduce aminte de faptul că mereu a fost ridicată problema poziţiei adecvate în timpul rugăciunii. Ce ar trebui să facem, cum ar trebuie să stăm? În picioare, îngenunchiaţi, întinşi pe pământ ? Solomon a îngenunchiat înaintea Domnului şi astfel s-a rugat.

Dragii mei, personal, nu cred că o anumită poziţie este esenţială. Cred că poţi să te rogi în diverse poziţii, ceea ce este important este o atitudine potrivită a inimii înaintea lui Dumnezeu. Sunt sigur că o atitudine corecte va dicta şi poziţia corectă pentru rugăciune.

Cred că Victor Hugo a fost cel care a spus că „Sufletul este adesea pe genunchi, indiferent de poziţia trupului”. Poziţia inimii este cea care contează, dragi ascultători.

Dar să ne întoarcem la acţiunea de dedicare a lui Solomon, pentru că nu s-a încheiat odată cu rugăciunea:

v.63  Solomon a junghiat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi pentru jertfa de mulţămire, pe care a adus-o Domnului. Aşa a făcut împăratul şi toţi copiii lui Israel sfinţirea Casei Domnului.

v.64  În ziua aceea, împăratul a sfinţit mijlocul curţii, care este înaintea Casei Domnului; căci acolo a adus arderile de tot, darurile de mîncare, şi grăsimile jertfelor de mulţămire, pentrucă altarul de aramă care este înaintea Domnului era prea mic, ca să cuprindă arderile de tot, darurile de mîncare, şi grăsimile jertfelor de mulţămire.

v.65  Solomon a prăznuit atunci sărbătoarea, şi tot Israelul a prăznuit împreună cu el. O mare mulţime, venită dela împrejurimile Hamatului pînă la pîrîul Egiptului, s’a strîns înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, timp de şapte zile, şi alte şapte zile, adică patrusprezece zile.

Este clar, cred eu, că nu a fost spaţiu suficient în templul pentru toate jertfele menţionate aici. Aceasta mă face să cred că au fost ridicate altare cu caracter temporar care să slujească acestui scop. Probabil că aceste altare se întindeau până la Hamat, în nord, şi până la râul Egipt, în sud.

După ce au fost sacrificate animalele acestea au fost luate de pe altare şi date oamenilor. A fost apoi un tip de sărbătoare şi petrecere.

v.66  În ziua a opta, a dat drumul poporului. Şi ei au binecuvîntat pe împărat, şi s’au dus în corturile lor, veseli şi cu inima mulţămită pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul robului Său David, şi poporului Său Israel.

Binele Domnului aduce veselie şi mulţumire. De ce să le căutăm în altă parte?