Itinerar Biblic Ep.0320 – FAPTELE APOSTOLILOR cap. 17:22-34

 

Tema:   Predica lui Pavel în Atena.

 

Dragi ascultători, continuăm astăzi călătoria noastră urmând itinerarul Apostolului Pavel pe care l-am părăsit în episodul nostru trecut, tocmai în Atena.

Am văzut că înainte de a ajunge în Atena, echipa misionară din care făcea parte şi Pavel colindase partea europeană răspândind Evanghelia în Tesalonic şi apoi în Berea. Datorită opoziţiei ridicate de iudeii din acele părţi, apostolul Pavel pleacă la Atena, lăsându-i pe Timotei şi Sila să asiste pentru încă o vreme bisericile din Tesalonic şi Berea. În cele din urmă echipa avea să se întâlnească în Atena.

Cam acesta este rezumatul a ceea ce s-a întâmplat în episodul nostru trecut şi o explicare a modului în care a ajuns Pavel în Atena.

După cum am văzut Pavel nu stătea cu mâinile în sân în Atena. Ba chiar ni se spune că se întărâta duhul în el când vedea idolatria în care vieţuia această cetate.

Dragii mei ce bine ar fi dacă şi noi am avea sensibilitate faţă de idolatria din jurul nostru. Pentru Pavel, ceea ce vedea, determina suferinţă în sufletul lui şi, bineînţeles, acţiune. Astfel Pavel începe să le predice acestor oameni. De fapt acesta este punctul în care am rămas – cuvântarea lui Pavel în Areopag. Să ne întoarcem deci la capitolul 17 in cartea Faptele Apostolilor şi să urmărim această cuvântare:

Fapte 17:22

 

v.22 Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, şi a zis: ,,Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi.

 

Apostolul îşi începe cuvântarea simplu: “Bărbaţi atenieni!” Apoi el le spune că îi percepe ca fiind oameni foarte religioşi (faţă de zeităţi). Atenienii erau foarte religioşi. Oraşul era plin de idoli. Grecii aveau un număr nesfârşit de zei. Aveau zei mari şi zei mici; de fapt, ei aveau câte un zeu pentru orice. La această religiozitate se referă Pavel.

Mi se întâmplă din când în când să aud oameni spunând: “De ce să trimitem misionari în ţări străine? Nu au ele propria lor religie?” Presupun că s-a găsit cineva care să-i spună lui Pavel: “De ce te duci la Atena? Oamenii de acolo îşi au religia lor!”

Sunt sigur însă  că răspunsul lui Pavel era ceva de genul: “Tocmai asta este problema: au prea multă religie!”

Un predicator, foarte bun prieten, mi-a spus odată: “Când am venit la Hristos mi-am pierdut religia.”

Mulţi oameni din bisericile noastre au nevoie să-şi piardă religia pentru a-L putea găsi pe Hristos. Aceasta este marea problemă. Unii spun: “Oamenii sunt prea răi pentru a fi mântuiţi.” Numai că ei se cred prea religioşi, prea buni, prea vrednici pentru a avea nevoie de mântuire.

Dragul meu prieten, trebuie să ducem Evanghelia la toţi oamenii pentru că toţi sunt pierduţi şi au nevoie de Hristos. De aceea s-a dus Pavel la Atena. Atenienii aveau nevoie să audă mesajul Evangheliei.

Observaţi şi faptul că Pavel nu s-a dus în sinagogă în Atena. Nu avea o astfel de trambulină în Atena. El îşi începe cuvântarea prin formula: “Bărbaţi atenieni!”, face referire la religiozitatea lor şi continuă astfel:

v.23  Căci, pe cînd străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la cari vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: ,Unui Dumnezeu necunoscut!` Ei bine, ceeace voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.

Pavel a văzut obiectele închinării atenienilor. El a observat altarele, idolii şi templele lor. De fapt, frumosul templu numit Parthenon fusese înălţat în cinstea zeiţei Atena. Peste tot erau idoli. Pavel le spunea atenienilor: “Am văzut toate acestea şi în mijlocul lor am zărit un altar pe care se găseşte inscripţia: ‘Unui Dumnezeu necunoscut’.”

Acum, un altar către un dumnezeu necunoscut poate fi un indiciu al faptului că atenienii erau deschişi la nou. Ei nu vroiau să lase pe nimeni pe dinafară. Dacă ar fi venit cineva la Atena şi ar fi spus: “Cum se face că nu aveţi un altar pentru dumnezeul meu?”, ei ar fi răspuns: “Ei bine, acesta este altarul pentru dumnezeul tău.” Astfel, orice străin putea veni să se închine la acest altar al dumnezeului necunoscut crezând că a fost construit pentru dumnezeul lui.

Sau poate că ei recunoşteau faptul că exista un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteau. Multe popoare păgâne recunosc că dincolo de idolatrie există un Dumnezeu viu şi adevărat. Ei nu ştiu nimic despre El şi nici cum se pot apropia de El. Dar au tradiţii care vin din vechime şi prin care strămoşii lor se închinau acestui Dumnezeu viu. Poate că aşa stăteau lucrurile şi cu atenienii.

Pavel foloseşte acest altar ca punct de plecare pentru mesajul său. El le spune grecilor că vrea să le vorbească despre acest dumnezeu necunoscut. Le spune că vrea să le spună câte ceva despre Dumnezeul pe care ei nu-L cunosc. Poate că aceasta nu este o abordare prea diplomatică. La urma urmei, atenienii credeau că ştiu totul. Această mulţime de filozofi se întrunea în fiecare zi în Atena. Şi oamenii vorbeau între ei aşa cum fac şi în universităţile de azi. Iată însă că Pavel începe să vorbească cu ei despre Dumnezeul pe care ei nu-L cunosc. Cine este El? În primul rând, le spune Pavel,  El este Dumnezeul creaţiei.

v.24  Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pămîntului, şi nu locuieşte în temple făcute de mîni.

Dumnezeu a arătat foarte clar în Vechiul Testament – chiar şi atunci când a dat modelul pentru cortul mărturiei şi pentru templu – că El nu locuieşte într-un singur loc. Solomon a recunoscut acest lucru în rugăciunea de dedicare a templului: “Dar ce? Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împărați 8:27).

Aceşti oameni din Vechiul Testament recunoşteau faptul că Dumnezeu, Creatorul, Dumnezeul cel viu nu poate locui într-o clădire ridicată de mâna omului. Omul trăieşte într-un univers creat de Dumnezeu. De unde a căpătat omul ideea că poate construi o clădire în care să locuiască Dumnezeu? Nu ştiu, dar nu este una tocmai bună. Dumnezeu are nevoie de inimile noastre mai mult decât de o clădire. Vă asigur că sunt catedrale de o frumuseţe covârşitoare dar nu sunt mai mult decât simple muzee. De ce? Pentru că de mult oamenii au părăsit acele clădiri şi Dumnezeu vine în inima oamenilor şi nu între pereţi de cărămidă şi ciment.

Dar să ne întoarcem la Pavel:

v.25  El nu este slujit de mîni omeneşti, ca şi cînd ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.

Aici vine lovitura de maestru a lui Pavel. El le spune atenienilor: “Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la voi. Voi aţi construit un altar pentru El şi Îi aduceţi jertfe pentru a-L hrăni”.

Ei vroiau ca Dumnezeul necunoscut să ştie că ei se gândesc la El. Acum Pavel le spune: “Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la voi! El este Cel care vă dă totul. El vă dă viaţa şi suflarea. El v-a dat soarele, luna şi stelele. El v-a dat toate lucrurile.”

După cum descoperim şi în alte scrieri, atenienii se închinau soarelui. Ei spuneau că Apollo traversa cerul în carul lui în fiecare zi. Pavel le spune că soarele este un dar de la Dumnezeu.

Creatorul este Dumnezeul cel viu, dragii mei. El este Cel care v-a dat tot ce aveţi, tot ce vedeţi. Şi tot El este Cel care vă dă mântuirea. Dumnezeu vă dă şi daruri spirituale, pe lângă cele materiale.

v.26  El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr’unul singur, să locuiască pe toată faţa pămîntului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor,

Dumnezeu a făcut o singură omenire. Acest verset nu vorbeşte despre frăţie. Singura frăţie pe care o prezintă Scriptura este cea a credincioşilor în Hristos Isus. Poate că aş putea să adaug că ar mai exista şi o frăţie a păcatului. Toţi suntem păcătoşi. Afirmaţia lui Pavel conform căreia Dumnezeu a aşezat anumite vremi oamenilor şi a pus hotare locuinţei lor este fascinantă.

Pe lângă faptul că El este Dumnezeul care a creat universul şi fiinţele omeneşti, este interesant de remarcat faptul că tot El este Cel care i-a aşezat pe oamenii în anumite zone geografice.

Am auzit de oameni cu  pielea deschisă la culoare care au primit indicaţii de la medici să se ferească de soarele puternic al verii. Iată deci că există şi un motiv medical pentru care Dumnezeu a aşezat oamenii din rasa neagră în locurile în care soarele arde puternic şi oamenii cu pielea deschisă la culoare înspre nord unde nu este tot atât de mult soare. Cei care au pielea deschisă trebuie să fie atenţi la cât de mult stau la soare. Dumnezeu este Cel care a determinat amplasarea geografică a creaturilor Sale.

Aceasta a fost doar o paranteză. Să revenim la cuvântarea lui Pavel.

Dumnezeu a aşezat naţiunile în anumite locuri. Războaiele din trecut au pornit din cauza faptului că unele popoare nu au vrut să rămână unde le era locul; ele au dorit să ocupe teritoriul altora. Aceasta a fost cauza principală a războaielor acestei lumi.

v.27  ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bîjbăind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.

Omul nu caută să-L descopere pe Dumnezeul viu şi adevărat; căutarea sa are ca scop un dumnezeu, un zeu. De aceea este gata să accepte un idol şi să i se închine. Omul nu-L caută neapărat pe Dumnezeu, dar bâjbâie încercând să găsească ceva sau pe cineva pentru a umple golul din inima sa.

v.28  Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,Sîntem din neamul lui…`

Observaţi, vă rog, că Pavel  nu îi numeşte pe atenieni „fii ai lui Dumnezeu”, ci urmaşii, sămânţa lui Dumnezeu.

Pavel se referă aici la creaţie şi la relaţia cu Dumnezeu prin creaţie. Şi să ştiţi că aici nu este vorba despre panteism. El nu spune că totul este Dumnezeu. Pavel spune că trăim în Dumnezeu, în El avem viaţa şi mişcarea, dar Dumnezeu este dincolo de acest univers creat de El.

Apostolul citează, de asemenea, din poeţii lor. Unul din poeţii citaţi era Arastus care a trăit în preajma anului 270 î.H. El a fost un stoic din Cilicia. Acest poet şi-a început un poem cu o invocare a lui Zeus în care spunea: “şi noi suntem din neamul lui”. Cleanthes a fost un alt poet care a trăit în jurul anului 300 î.H. şi care, într-un imn închinat lui Zeus, spune: “noi suntem urmaşii lui”. Pavel vrea să spună că noi suntem creaţia lui Dumnezeu.

Dragii mei, eu unul sunt impresionat de modul în care îi abordează Pavel pe aceşti oameni. Din câte observăm aici, Pavel le cunoştea obiceiurile şi cultura acestor oameni.

Adesea noi mergem să prezentăm Evanghelia unor oameni despre care nu cunoaştem mare lucru. Începem să vorbim cu ei şi nu găsim nici un punct comun, ba chiar spunem lucruri nepotrivite culturii lor şi ne mirăm apoi că suntem respinşi.

Pavel face aici dovada unei bune cunoaşteri a atenienilor. Dar să revenim la predica lui:

v.29  Astfel dar, fiindcă sîntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.

Cu alte cuvinte, el spune că nu trebuie să fim închinători la idoli. El a demonstrat că Dumnezeu este Creatorul. Acum el Îl va prezenta ca Răscumpărător.

v.30  Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;

A fost o vreme când Dumnezeu a închis ochii faţă de păgânism. Acum a intrat lumina în lume. Dumnezeu le cere oamenilor de pretutindeni să se întoarcă la El. Lumina creează responsabilitate. Acum Dumnezeu le porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.

Pavel L-a prezentat pe Dumnezeu în calitate de Creator al lucrărilor Sale din trecut. În continuare, el Îl arată pe Dumnezeu ca Răscumpărător în lucrarea Sa din prezent şi ca Judecător în lucrarea Sa din viitor.

v.31  pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…“

Judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Această judecată va veni printr-un Judecător cu mâinile străpunse de cuiele crucii, de Acela care a înviat din morţi. Pavel vorbeşte întotdeauna despre învierea lui Isus Hristos. Prin această înviere din morţi a lui Isus Dumnezeu îi asigură pe oameni că va fi o judecată.

v.32   Cînd au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: ,,Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată.“

Ştiţi de ce îşi băteau joc de el? Pentru că platonismul nega existenţa învierii din morţii. Acesta era unul din semnele distinctive ale platonismului – negarea învierii fizice. Dacă îi auziţi pe unii oameni vorbind despre învierea spirituală dar negând învierea în trup, să ştiţi că auziţi filozofia platonică, nu învăţătura creştină. Pavel îi învăţa pe oameni învierea fizică dintre cei morţi. Dar, când au auzit că le vorbeşte despre învierea din morţi, unii au început să-şi bată joc de el.

v.33  Astfel, Pavel a ieşit din mijlocul lor.

Unii critici spun că această cuvântare a lui Pavel de la Atena a fost un eşec. Întotdeauna se vor găsi unii care îşi vor bate joc de Evanghelia, aşa cum întotdeauna se vor găsi unii care vor crede. Mie nu mi se pare deloc că a fost un eşec.

De fapt, eu nici nu cred că prezentarea Evangheliei poate ajunge vreodată la eşec. Chiar dacă noi nu vedem rezultatele ele vor apărea pentru că nu este efortul nostru cel care contează ci mesajul lui Dumnezeu.

Imi aduc aminte de fapt de un episod care ilustrează foarte bine acest lucru. Am întâlnit o misionară a cărei poveste este foarte interesantă.

Ea a crescut într-un orfelinat şi pentru că nu avea o fizionomie prea atrăgătoare nu avea nici un prieten. Nici măcar îngrijitoarele de acolo nu se apropiau de ea pentru a-şi arăta dragostea.

Într-o zi, la orfelinat a venit o studentă care a prezentat evanghelia şi le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu. La sfârşit a întrebat dacă, în urma acestei prezentări ei au înţeles că Dumnezeu are dragoste pentru ei şi dacă vor să accepte această dragoste acceptându-l pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor.

Nimeni nu a spus nimic. Nimeni nu a indicat prin vreun gest că ar fi gata să accepte ceea ce li se prezentase. În schimb, misionara noastră de mai târziu a fost copleşită de acest mesaj al dragostei. Ea a simţit această dragoste a lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni din jur nu o iubea sau o accepta. Însă nu i-a spus nimic studentei care a plecat oarecum întristată pentru că nu obţinuse nici un rezultat.

Peste ani, fetiţa micuţă de atunci a crescut şi a crescut şi în dedicarea ei pentru Dumnezeu. La un moment dat a ajuns misionară şi împreună cu soţul ei au ajuns în mijlocul unor triburi sălbatice pentru a le vorbi de dragostea lui Dumnezeu.

Au petrecut acolo cinci ani, trecând prin nenumărate încercări. După ce au fost torturaţi, apoi acceptaţi de triburi, au suferit diferite boli, până când soţul a murit. În tot acest timp, nici măcar o singură persoană nu a fost receptivă la mesajul evangheliei. Au trecut cinci ani şi misionara noastră s-a întors singură şi tristă acasă. Nu ştia de ce este aşa. De ce atâtea sacrificii şi nici un rezultat.

Dar, au mai trecut câţiva ani, şi cei din organizaţia misionară au luat-o pe prietena noastră într-o călătorie surpriză. Locul unde au dus-o era locul în care ea fusese misionară. Acolo erau adunaţi peste 3000 de oameni care aveau un serviciu special de botez. Cel care conducea serviciul era tocmai căpetenia care aruncase săgeţi în soţul ei.

În momentul în care elicopterul a coborât şi misionara a ieşit din el, toată adunarea aceea a venit înspre ea pentru a o îmbrăţişa.

Printre lacrimi au povestit pentru ore modul în care Duhul lui Dumnezeu a folosit sămânţa aceea pe care ea o sădise în inimile lor. Dar, vedeţi, trecuse atâta timp şi ea nu ştiuse nimic despre ceea ce făcea Duhul Sfânt.

Deci, dragii mei, propovăduiţi evanghelia, chiar dacă rezultatele întârzie să apară.

Ceea ce a făcut Pavel nu a fost un eşec:

v.34 Totuş unii au trecut de partea lui, şi au crezut; între aceştia era Dionisie Areopagitul, o femeie numită Damaris, şi alţii împreună cu ei.

A existat un grup bine legat de credincioşi în Atena. Când Pavel ajungea într-un loc şi predica Evanghelia, se găseau oameni care să răspundă chemării lui Dumnezeu şi să devină creştini. El nu a avut un eşec în Atena.

De fapt, oriunde este predicat Cuvântul lui Dumnezeu vor fi şi oameni care vor asculta şi vor crede.  Nu neglijaţi acest lucru.