Itinerar Biblic Ep.0292 – JUDECĂTORI Cap. 11: 12- 12:15

 

Rezumat

  • Biruinţa lui Iefta.
  • Jurământul pripit al acestuia.
  • Ibţan, Elon şi Abdon, judecători fără influenţă în Israel.

Dragi ascultători, suntem expuşi iată, în această carte a judecătorilor, întâlnirii cu tot felul de oameni, provenind din cele mai diverse domenii. Poate că noi nici nu ne-am dori să avem de-a face cu ei în viaţa de zi cu zi. Iată însă că pe unii din ei Dumnezeu alege să-i folosească pentru a-şi împlini planurile Sale.

Un astfel de om este şi Iefta, cel despre care am început să vorbim în episodul anterior. După ce ne-a fost prezentat ca fiind fiul unei prostituate şi capul unei bande de oameni fără căpătâi, am văzut cum a fost el solicitat de bătrânii lui Israel pentru a conduce armata lor.

Promiteam însă în episodul trecut că vom parcurge şi secţiunea în care Scriptura face o mai amplă descriere a situaţiei în care se afla poporul la vremea respectivă. Toate aceste informaţii ne sunt date în cadrul dialogului pe care Iefta îl poartă cu împăratul Amoniţilor:

Suntem deci la versetul 12 din capitolul 11 al cărţii Judecătorilor:

v.12 Iefta a trimes soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: ,,Ce ai cu mine de vii împotriva mea să faci război împotriva ţării mele?“

v.13  Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: ,,Pentrucă Israel, cînd s’a suit din Egipt, a pus mîna pe ţara mea, dela Arnon pînă la Iaboc şi Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bună voie.“

v.14  Iefta a trimes iarăş soli împăratului fiilor lui Amon,

v.15  ca să-i spună: ,,Aşa vorbeşte Iefta. ,Israel n’a pus mîna pe ţara Moabului, nici pe ţara fiilor lui Amon.

v.16  Căci, cînd s’a suit Israel din Egipt, a mers în pustie pînă la marea Roşie şi a ajuns la Cades.

v.17  Atunci Israel a trimes soli împăratului Edomului, ca să-i spună: ,Lasă-mă să trec prin ţara ta.` Dar împăratul Edomului n’a voit. A trimes şi la împăratul Moabului, şi nici el n’a vrut. Şi Israel a rămas la Cades.

v.18  Apoi a mers prin pustie, a ocolit ţara Edomului şi ţara Moabului, şi a venit la răsăritul ţării Moabului; au tăbărît dincolo de Arnon, fără să intre pe ţinutul Moabului, căci Arnonul era hotarul Moabului.

v.19  Israel a trimes soli lui Sihon, împăratul Amoriţilor, împăratul Hesbonului. Şi Israel i-a zis: ,Lasă-mă să trec prin ţara ta pînă la locul spre care mergem.`

v.20  Dar Sihon n’a avut încredere în Israel, ca să-l lase să treacă pe ţinutul lui; şi-a strîns tot poporul, a tăbărît la Iahat, şi a luptat împotriva lui Israel.

v.21  Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat pe Sihon şi pe tot poporul lui în mînile lui Israel, care i-a bătut. Israel a pus mîna pe toată ţara Amoriţilor, cari erau aşezaţi în ţara aceasta.

Iefta arată foarte clar că ţara era a lui Israel, țară pe care o câştigase într-un mod cât se poate de legitim. Amoniţii nu încercau doar să-i alunge pe israeliţi din ţară, ci vroiau chiar să-i nimicească total. Istoria s-a repetat şi în Israelul acestui secol. În special începând cu 1948, când Israel a devenit din nou o naţiune recunoscută, duşmanii au încercat să-l scoată din ţară, să-i extermine pe evrei, să-i alunge către mare. Nu voi trece acum prin această secţiune, dar vă îndemn pe voi să citiţi versetele acestea pentru a vedea felul în care Iefta prezintă dreptul israeliţilor de a-şi cere pământul înapoi de sub stăpânirea duşmanilor şi o face aşa cum am văzut foarte convins de ceea ce spunea. Era crezul lui, crezul care îl motiva. Dar vor asculta oare duşmanii?

v.28  Împăratul fiilor lui Amon n’a ascultat cuvintele pe cari a trimes Iefta să i le spună.

v.29 Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul şi Manase; a trecut la Miţpe în Galaad; şi din Miţpe din Galaad, a pornit împotriva fiilor lui Amon.

Împăratul Amonului respinge cu tărie solia şi mesajul lui Iefta. El nu vrea să accepte ce a auzit. Aşa că Iefta îşi ia armata şi porneşte împotriva fiilor lui Amon. Numai că, trecând prin tot acel ţinut, lui Iefta începe să i se facă  teamă. El face un lucru pe care, în condiţii normale nu l-ar fi făcut. Amintiţi-vă că acest om a petrecut ani întregi în exil şi apoi este înălţat brusc la cea mai înaltă poziţie în ţară. Este făcut judecător. Reacţia firească a acestui om ajuns brusc la o astfel de treaptă înaltă este exuberanţa. Şi în această stare de exuberanţă el face un jurământ pripit.

Reţineţi, de asemenea, că Iefta nu avea lumina pe care o avem noi astăzi. El era pe jumătate păgân. Nu-L cunoştea prea bine pe Dumnezeu. Dumnezeu nu-i ceruse nici un jurământ dar el face unul şi nu putem spune că este foarte inspirat:

v.30  Iefta a făcut o juruinţă Domnului, şi a zis: ,,Dacă vei da în mînile mele pe fiii lui Amon,

v.31  ori cine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită dela fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.“

Cauza lui era dreaptă şi Dumnezeu l-a asigurat pe Iefta că va fi biruitor. El nu avea nevoie să facă un astfel de jurământ pentru că Dumnezeu nu condiţionase biruinţa împotriva duşmanului de vreo promisiune din partea lui. Mâna lui Dumnezeu îl înălţase pe Iefta până la această poziţie. El ar fi trebuit să recunoască faptul că, dacă Dumnezeu îl adusese până aici, tot El îl va ajuta şi mai departe. În versetul 29 al acestui capitol ni se spune că Duhul Domnului a venit peste Iefta. El nu mai avea nevoie să adauge nimic la aceasta. Vă puteţi închipui că spuneţi: “Oricine mi-ar ieşi înainte, voi închina acea persoană Domnului?” La urma urmei, putea să-i iasă înainte un vecin sau un prieten. El nu avea nici un drept să dedice sau să închine Domnului viaţa altei persoane. Dar el face această promisiune şi va plăti scump pentru ea.

Dragii mei, cred că este o bună lecţie pentru mulţi dintre noi. Suntem uneori, fie entuziasmaţi de cum merg lucrurile, fie dezamăgiţi şi atunci facem promisiuni lui Dumnezeu, promisiuni nejustificate şi fără suport.

Credeţi că Dumnezeu vă aduce în situaţii limită pentru a vă şantaja mai apoi? Nici vorbă. El doreşte să vă dea binecuvântări din pricina dragostei Lui şi nu pentru ceea ce facem sau spunem noi.

Dar noi ne grăbim adesea şi ne angajăm la lucruri pe care nu le putem face. Este drept că Dumnezeu aşteaptă un angajament din partea noastră, dar cel mai bun angajament pe care noi îl putem face faţă de Dumnezeu este acela de a accepta că Domnul Isus a murit pentru noi şi vrem să primim iertarea păcatelor noastre prin intermediul acestei jertfe.

Să ne întoarcem la Iefta şi drama care va veni în viaţa lui ca şi consecinţă a actului său necugetat:

v.34  Iefta s’a întors acasă la Miţpa. Şi iată că fiică-sa i-a ieşit înainte cu timpane şi jocuri. Ea era singurul lui copil; n’avea fii şi nici altă fată.

v.35  Cum a văzut-o, el şi-a rupt hainele, şi a zis:: ,,Ah! fata mea! adînc mă loveşti şi mă turburi! Am făcut o juruinţă Domnului, şi n’o pot întoarce.“

Iefta a făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu şi este convins că nu-l poate încălca.

Acum, întrebarea este: a adus-o el pe fiica sa ca jertfă?

Să examinăm foarte atent situaţia. Scriptura nu face nici un comentariu în ce priveşte jurământul lui Iefta; nu spune nici că este bun, nici că este rău. Scriptura nu spune dacă Iefta a greşit sau nu.

De fapt, în Evrei 11:32 este scris: “Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de prooroci.” După cum vedeţi, Iefta este menţionat într-un grup de oameni deosebiţi.

Nu trebuie să uităm însă că porunca lui Dumnezeu este: “Să nu ucizi!”             (Exod 20:13). Dumnezeu a dat şi instrucţiuni clare cu privire la sacrificarea copiilor. În Deuteronom 12:31 citim: “Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor.” Dumnezeu spune: “Nu vă voi cere să faceţi acest lucru, şi nu trebuie să-l faceţi pentru că este ceva păgân.” Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Avraam să-l jertfească pe Isaac. Trebuie să recunoaştem acest lucru.

Important în această istorie era punctul până la care era dispus Avraam să meargă şi ce era în stare să facă pentru Dumnezeu. El a demonstrat că era gata să meargă până la capăt. Avraam a ridicat cuţitul şi, în ceea ce-l privea, băiatul era ca şi mort. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să-şi ucidă fiul.

În ceea ce priveşte situaţia lui Iefta, cred că construcţia lingvistică din versetul 31 determină interpretarea lui.

Observaţi, vă rog, ce spune Iefta: “oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.”  Acum, ultima parte a versetului poate fi citită şi astfel: “… şi voi aduce o ardere de tot”. Iefta a spus că va face unul din următoarele două lucruri: “va aduce o ardere de tot sau va oferi un dar Domnului.

Dar a jertfit-o Iefta pe fiica sa aducând-o ca ardere de tot? Eu nu cred că a făcut acest lucru. Toate  acestea au însemnat doar că el a pus-o deoparte şi că ea va rămâne fecioară.

Iată-l deci pe Iefta, el însuşi un fiu nelegitim, având o singură fiică pe care doreşte s-o mărite pentru a avea şi el nepoţi. Numai că ea este cea care iese prima pe uşa casei sale, aşa că el o dedică Domnului. Aceasta înseamnă că ea nu se va căsători niciodată. Mă veţi întreba: “Cum puteţi fi sigur de acest lucru?” Ei bine, ascultaţi ce spune fata:

v.36  Ea i-a zis: ,,Tată, ai făcut o juruinţă Domnului, fă-mi potrivit cu ceeace ţi-a ieşit din gură, acum cînd Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe fiii lui Amon.“

Observaţi că fata este ascultătoare. Ea spune că va face orice i-a făgăduit tatăl ei Domnului. Dar să vedem ce spune mai departe:

v.37  Şi ea a zis tatălui său: ,,Atît îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă pogor în munţi, şi să-mi plîng fecioria cu tovarăşele mele.“

Ea nu a înţeles juruinţa lui ca o ardere de tot sau ca o jertfă, ci a înţeles că ea nu se va mai mărita. Aceasta era intenţia ei dar ea va rămâne fecioară şi nu va fi dată în căsătorie nici unui bărbat. Viaţa ei va fi dedicată Domnului.

v.38  El a răspuns: ,,Du-te!“ Şi a lăsat-o slobodă două luni. Ea s’a dus cu tovarăşele ei, şi şi-a plîns fecioria pe munţi.

v.39  După cele două luni, s’a întors la tatăl ei, şi el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse. Ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat. De atunci s’a făcut în Israel obiceiul

v.40  că, în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, Galaaditul, patru zile pe an.

Acest pasaj ne spune că fiica lui Iefta nu s-a căsătorit. Ea şi-a dedicat viaţa Domnului. Vedeţi, cuvântul “să prăznuiască” din versetul 40 înseamnă “să sărbătorească”. Deci, vreme de patru zile, în fiecare an, fiica lui Iefta era comemorată într-un mod deosebit. Ea era dedicată total Domnului şi slujirii Lui. Nu există nici o indicaţie care să arate că ea a fost adusă ca jertfă. Au existat nenumărate discuţii în contradictoriu pe această temă. Această întrebare mi se pune la fel de des ca multele altele: “A adus-o Iefta pe fiica sa ca ardere de tot?” Nu, nu cred că a făcut-o, dar oricum nu acesta este esenţialul. Nu cred că  Dumnezeu  i-ar fi îngăduit să-şi jertfească propria fiică şi să o ardă. Lucrul  important în această întâmplare este că Iefta şi-a împlinit juruinţa. Jurământul făcut de el era sacru. El nu s-a jucat cu cuvintele. A fost făcut în pripă, dar nu era o laudă fără rost. Nu a fost o făgăduinţă deşartă.

Cuvântul lui Dumnezeu are de spus câteva lucruri grave şi severe în legătură cu jurămintele. Observaţi ce spune cartea Eclesiastul despre acest subiect: “Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” (Ecleziastul 5:2, 4, 5).

Dragul meu prieten, ar fi bine să nu-I promiţi Domnului decât lucruri pe care ştii că le poţi împlini. Mulţi oameni trec printr-o mică ceremonie; ei se duc la altar după un serviciu divin, aprind o lumânare şi spun că se dedică pe ei înşişi Domnului. Dar unii repetă acest ritual de nenumărate ori. Dumnezeu spune: “Nu te grăbi să deschizi gura!” El spune că sunteţi nesăbuiţi dacă faceţi un jurământ înaintea Lui fără să vă gândiţi serios la ce spuneţi. Nu vă grăbiţi să-I promiteţi Domnului lucruri pe care nu aveţi de gând să le faceţi.

Iefta era un copil nelegitim. Mama lui era o prostituată. El a avut o fiică frumoasă şi dulce; ar fi vrut ca ea să se mărite şi să aibă copii. A dedicat-o Domnului pe negândite şi  s-a ţinut de cuvânt.

Creştinii de astăzi sunt renumiţi pentru faptul că fac promisiuni pe care le încalcă. Aţi făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu?

Dacă da, să ştiţi că El vrea să vă ţineţi de cuvânt. “Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur”                      (2 Timotei  2:11-13).

Da, Dumnezeu Se ţine de cuvânt! Să ne ţinem şi noi de cuvânt şi să ne împlinim promisiunile! “Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău”                    (2 Tesaloniceni 3:3). Cât de minunat este Dumnezeu cu noi şi cât de lipsiţi de înţelepciune suntem noi! Iefta ar trebui să fie o lecţie pentru noi.

Dar să mergem acum mai departe la capitolul 12, unde aflăm informaţii despre alţi trei judecători. Aceştia sunt  Ibţan, Elon şi Abdon.

Mai întâi însă aflăm despre o altercaţie între copii lui Efraim şi restul seminţiilor.

v.1  Bărbaţii lui Efraim s’au strîns, au pornit spre miază noapte, şi au zis lui Iefta: ,,Pentruce te-ai dus să baţi pe fiii lui Amon, fără să ne fi chemat şi pe noi să mergem cu tine? Vrem să-ţi dăm foc casei şi să te ardem împreună cu ea.“

v.2   Iefta le-a răspuns: ,,Eu şi poporul meu am avut mari certuri cu fiii lui Amon; şi cînd v’am chemat, nu m’aţi scăpat din mînile lor.

v.3   Văzînd că nu-mi vii în ajutor, mi-am pus viaţa în joc, şi am pornit împotriva fiilor lui Amon. Domnul i-a dat în mînile mele. Pentruce vă suiţi dar azi împotriva mea ca să-mi faceţi război?“

Am văzut că bărbaţii din Efraim s-au luat la ceartă şi cu Ghedeon (8:1) când el nu i-a chemat în ajutor în lupta cu madianiţii.

Acum, într-un mod cât se poate de ostil ei îi cer lui Iefta să le spună motivul pentru care nu a cerut ajutorul lor în lupta cu amoniţii. Gelozia lui Efraim a fost o infecţie serioasă care a dus la mari probleme. Mai târziu, când împărăţia se împarte în nord şi sud, veţi vedea că Efraim este în miezul rebeliunii. Şi aceasta tot din cauza geloziei lor.

Dragii mei, din păcate chiar şi în multe din bisericile creştine de astăzi există  gelozie. Aceasta este una din marile noastre probleme. Pavel a spus: “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Filipeni 2:3).

“Duhul de ceartă şi slava deşartă” pot fi reprezentate de vanitate şi invidie. Acestea sunt două din lucrurile care provoacă probleme în multe biserici astăzi. Când aud pe cineva plângându-se că biserica nu este condusă aşa cum crede el că trebuie, mă întreb dacă nu cumva persoana respectivă este geloasă. Când descopăr pe cineva care are tot timpul ceva de spus împotriva predicatorului, mă întreb dacă nu cumva persoana aceea este geloasă. Îi suspectez întotdeauna de gelozie pe cei care au astfel de atitudini.

Gelozia a fost problema şi aici. Iefta a fost nevoit să se apere. Bărbaţii din Efraim aveau de gând să-i ardă casa şi pe el cu ea cu tot!

v.4  Iefta a strîns pe toţi bărbaţii Galaadului, şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentrucă Efraimiţii ziceau: ,,Sînteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!“

v.5  Galaadiţii au pus mîna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi cînd unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!“ bărbaţii Galaadului îl întrebau: ,,Eşti Efraimit?“ Dacă răspundea: ,,Nu,“

v.6  atunci îi ziceau: ,,Ei bine, zi Şibolet.“ Şi el zicea: ,,Sibolet“, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l jungheau lîngă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.

Galaadiţii au reuşit să-i învingă pe efraimiţi şi au luat în stăpânire vadurile Iordanului pentru ca efraimiţii să nu poată scăpa. Bărbaţii Galaadului au ales o parolă care era greu de pronunţat pentru că avea o consoană care nu se regăsea în dialectul efraimiţilor. Cuvântul era “Şibolet”. Dacă accentul unei persoane nu era corect când încerca să pronunţe acest cuvânt, dădea de necaz. Trebuie să recunoaştem că şi nouă ne  este greu astăzi să pronunţăm unele cuvinte.

Efraimiţii nu puteau pronunţa corect “Şibolet” pentru că nu putea pronunţa consoana de la începutul cuvântului.

v.7  Iefta a fost judecător în Israel şase ani; apoi Iefta, Galaaditul, a murit, şi a fost îngropat într’una din cetăţile Galaadului.

Moartea lui Iefta a venit după şase ani plini de evenimente.

Următorii trei judecători nu prezintă nici un interes. Ei nu au făcut nimic. Ei bine, au făcut ceva, dar nu au judecat în Israel aşa cum ar fi trebuit s-o facă.

v.8 După el, a fost judecător în Israel Ibţan din Betleem.

v.9  El a avut treizeci de fii, a măritat treizeci de fete în afară, şi a adus pentru fiii lui treizeci de fete de afară. El a fost judecător în Israel şapte ani;

v.10  apoi Ibţan a murit, şi a fost îngropat în Betleem.

Acest judecător este din Betleem.

Betleemul era una din cetăţile lui Iuda din sud. Ibţan a avut treizeci de fii şi treizeci de fiice. Eu îmi închipuiam că se străduia să găsească soţi pentru fetele lui, nu fete pentru fiii săi. Probabil că, în cei şapte ani cât a fost judecător, nu a avut timp să le găsească soţi fetelor lui. Dar nu avea timp nici să judece în Israel. Cu alte cuvinte, Ibţan era un om care îşi dedica tot timpul familiei. Nu este nimic rău în asta, dar nu aceasta era lucrarea la care fusese chemat.

Dar să vedem ce este cu următorul judecător:

v.11  După el a fost judecător în Israel Elon din Zabulon. El a fost judecător în Israel zece ani;

v.12  apoi Elon din Zabulon a murit, şi a fost îngropat la Aialon, în ţara lui Zabulon.

Aceste două versete ne spun tot ce putem afla despre Elon. El nu a făcut nimic – nici măcar nu a avut o familie numeroasă.

Dar nici Abdon, următorul judecător nu este mai bun din punctul acesta de vedere.

v.13  După el, a fost judecător în Israel, Abdon, fiul lui Hilel, Piratonitul.

v.14  El a avut patruzeci de fii şi treizeci de nepoţi, cari călăreau pe şaptezeci de mînji de măgari. El a fost judecător în Israel opt ani;

v.15  apoi Abdon, fiul lui Hilel, Piratonitul, a murit şi a fost la îngropat Piraton, în ţara lui Efraim, pe muntele Amaleciţilor.

Abdon nu a făcut nimic în afara faptului că l-a întrecut pe Iair. Aşa cum am văzut în capitolul 10, Iair a avut treizeci de fii; dar Abdon a avut patruzeci de fii şi treizeci de nepoţi. Trebuie să fi fost o privelişte impresionantă să-l vezi pe acest om călărind prin cetate împreună cu fiii şi nepoţii săi.

Am trecut repede de aceşti trei judecători pentru că, după cât se pare, ei nu au făcut nimic constructiv în calitate de judecători în Israel.

Dragii mei, suntem aşezaţi de Dumnezeu în diferite poziţii şi nu mă refer aici numai la poziţii publice ci unele, am putea spune modeste, dar care solicită o anumită influenţă pe care o avem asupra celor din jurul nostru.

Influenţa noastră este cu atât mai importantă cu cât de ea depinde imaginea pe care şi-o vor forma cei mai mulţi cu privire la Împărăţia Cerurilor şi dragostea lui Dumnezeu.

Aceşti oameni, judecătorii despre care am vorbit, au fost oameni înzestraţi cu autoritate, oameni cu prestigiu, oameni bogaţi, dar din câte se vede, nu au avut o influenţă pozitivă în Israel. Relatarea va continua în capitolul următor cu o nouă perioadă de apostazie din partea poporului ai cărui lideri aceşti oameni au fost la un moment dat.

Dragii  mei, înţelegem noi responsabilitate ce ne revine în reprezentarea Împărăţiei Cerurilor? Această responsabilitate nu este condiţionată de poziţia noastră pe scara ierarhiilor sociale ci de credincioşia noastră. Fie ca noi toţi să ne împlinim chemarea pentru slava Dumnezeului nostru.