Itinerar Biblic Ep.0285 – JUDECĂTORII Introd. cap.1 şi 2

Rezumat
  • Introducere
  • Falimentul naţiunii în cucerirea ţării.
  • Apariţia judecătorilor.

Dragi ascultători, oarecum contrar obiceiului urmat până acum, şi anume acela de a alterna cărţile Vechiului Testament cu cele ale Noului Testament, continuăm intinerariul nostru biblic tot cu o carte din Vechiul Testament, de fapt chiar cu două cărţi: Judecători şi Rut. Motivul pentru această schimbare de direcţie îl constituie perioada istorică distinctă pe care o parcurge poporul evreu. Vom vedea mai în detaliu despre ce este vorba parcurgând cele două cărţi. Acum vom face o scurtă trecere în revistă a cărţii Judecători, referindu-ne la datele mai generale ale cărţii.

Cartea Judecătorii şi-a dobândit numele după cei doisprezece bărbaţi şi o femeie care au servit drept judecători în perioada cuprinsă între moartea lui Iosua şi apariţia lui Samuel pe scena istoriei lui Israel

Autorul cărţii este necunoscut. Din datele existente la această oră, se pare că această carte a fost scrisă în perioada monarhiei, mai ales dacă luăm în considerare expresia: “Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.” Este totuşi posibil să fi fost scrisă de Samuel.

Toţi judecătorii au fost oameni cu abilităţi reduse, omeneşte vorbind. De fapt, se pare că fiecare a avut câte un defect sau handicap care nu a fost un obstacol, ci a deveni un atu sub îndrumarea suverană a lui Dumnezeu. Nici unul dintre ei nu a fost un conducător naţional care să se adreseze întregului popor, cum au făcut Moise şi Iosua.

În ceea ce priveşte relatarea în sine, nu este una  continuă ci, mai degrabă, sunt consemnate exemple de judecători locali care au acţionat într-o porţiune limitată a ţării.

Tema cărţii este una tristă şi totodată o invitaţie la meditaţie profundă în ceea ce priveşte viaţa personală: Lepădarea de Dumnezeu şi uimitorul har al Domnul în susţinerea şi refacerea poporului. Referinţele Scofield ale Bibliei ne propun ca temă a cărţii Judecători următoarea sintagmă: “Înfrângere şi Izbăvire”. Este o temă este foarte potrivită.

Şi totuşi, această carte mai accentuează un alt aspect: dezamăgirea.

Copiii lui Israel au intrat în Ţara făgăduinţei cu mari speranţe şi aşteptări exuberante. Ne-am aştepta ca acest popor – care a fost eliberat din robia egipteană, a fost condus prin pustie vreme de 40 de ani şi a fost adus în ţară cu o mare demonstraţie a puterii şi călăuzirii lui Dumnezeu – să ajungă la un nivel înalt de viaţă, să obţină victorii în ţară şi în viaţa lor. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ei au eşuat lamentabil şi au suferit înfrângere după înfrângere.

Dacă are o temă, cartea are şi un scop: Transmiterea unui mare adevăr: “Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”            (Proverbe 14:34).

      În altă ordine de idei, din punct de vedere istoric, cartea înregistrează istoria naţiunii, de la moartea lui Iosua până la Samuel, care a fost ultimul judecător şi primul profet. Este, dacă vreţi, o punte peste prăpastia dintre Iosua şi apariţia monarhiei. Nu a existat nici un lider care să vină în locul lui Iosua în acelaşi fel în care acesta l-a urmat pe Moise. A fost o perioadă de încercare pentru teocraţie după intrarea lui Israel în ţară.

      Din punct de vedere moral, perioada este caracterizată de o profundă decădere a poporului, care I-a întors spatele lui Dumnezeu, Conducătorul lor nevăzut, şi a coborât la nivelul popoarelor asupra cărora Dumnezeu şi manifestase judecata din pricina neascultării lor. Cred că o bună descriere a acelei perioade este dată de următoarele cuvinte: “În vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.”   (Compară Jud. 1:1 cu 20:18).

     Dragii mei, ceea ce ar fi trebuit să fie o epocă a progresului glorios nu a fost decât o perioadă întunecată de eşecuri repetate.

Dacă ar trebui să facem o reprezentare grafică a  acestei perioade atunci imaginaţi-vă, vă rog,  un cerc în care apar mereu situaţile în care poporul păcătuieşte, Dumnezeu aduce judecata, poporul se pocăieşte, Dumnezeu aduce un izbăvitor, pentru ca după o scurtă perioadă de timp, situaţia să se repete.

După cum observaţi, ciclul istoriei lui Israel începe cu un popor care Îi slujeşte lui Dumnezeu. Apoi ei fac anumiţi paşi care îi coboară din această poziţie bună. Ei au făcut ce era rău înaintea Domnul şi i-au slujit Baalilor (vezi Jud. 2:11). Ei L-au o părăsit pe Domnul Dumnezeul lor şi le-au slujit lui Baal şi Astarteei. Mânia Domnului s-a aprins cu putere împotriva lui Israel şi El i-a dat în mâna duşmanilor lor. Israel a intrat într-o perioadă de înrobire. În tristeţea şi deznădejdea sa, Israel a început să-şi înalţe plângerile către Domnul. Copiii lui Israel s-au întors la Dumnezeu şi s-au pocăit. Dumnezeu le-a auzit rugăciunile şi a ridicat judecători prin care poporul a fost eliberat. Apoi poporul a slujit din nou Domnului.

Curând povestea s-a repetat. Copiii lui Israel au făcut ce era rău, L-au părăsit pe Dumnezeu, şi-au urmat propriile plăceri, au fost vânduţi ca sclavi, au intrat într-o altă perioadă de robie, au strigat în deznădejde către Dumnezeu, s-au întors la El, au apărut judecători şi Israel a fost izbăvit. Apoi poporul a început din nou să-I slujească Domnului.

De fapt dragi ascultători, acest ciclu al istoriei se repetă la nesfârşit.

Puteţi urmări etapele lui în Biblie şi veţi observa, de asemenea, că el încă se roteşte şi astăzi. Zicala conform căreia “Istoria se repetă” este perfect valabilă.

Iată o privire aruncată cărţii Isaia. Ea începe cu o prezentare a filozofiei istoriei făcută de Însuşi Dumnezeu. Isaia schiţează trei paşi care provoacă decăderea naţiunilor: (1) apostazia spirituală; (2) stricăciunea morală şi (3) anarhia politică, care este stadiul final al oricărei naţiuni. Aceşti paşi au dus la nimicirea multor naţiuni de-a lungul istoriei.

Dacă vreţi să ştiţi cât de actuală este cartea Judecătorilor, ascultaţi cuvintele generalului Douglas MacArthur: (citez) “În această vreme în care norii de furtună se adună din toate părţile, în timp ce deteriorarea morală a puterii politice îşi împrăştie influenţa din ce în ce mai infecţioasă, este esenţială mobilizarea tuturor forţelor spirituale pentru apărarea şi păstrarea temeliei religioase pe care a fost întemeiată această naţiune; pentru că această temelie a constituit impulsul motivator pentru creşterea noastră naţională şi morală. Istoria nu înregistrează nici un exemplu al vreunei naţiuni în declin moral care să nu fi ajuns la ruină politică şi economică. A existat fie o trezire spirituală care a dus la depăşirea lipsurilor morale, fie o deteriorare progresivă care a condus la un final dezastruos pentru naţiunea respectivă.”(am încheiat citatul).

Dragii mei, cât adevăr cuprind aceste cuvinte. Cât de actual este Cuvântul lui Dumnezeu. Numai că, nu ar trebui să fie atâta indiferenţă faţă de el. Cred că putem învăţa multe lucruri minunate din această carte, aşa, cum dealtfel, învăţăm de fiecare dată din Cuvântul acesta pe care Duhul îl face, viu şi lucrător.

Să vedem deci ce aflăm din primele două capitole ale cărţii.

Mai întâi, avem o introducere la epoca judecătorilor. Aflăm astfel că nouă din cele douăsprezece seminţii sunt menţionate în capitolul 1, unde este arătat eşecul lor în ce priveşte alungarea totală a duşmanului.

Cele trei seminţii nemenţionate sunt Ruben, Isahar şi Gad. Trebuie să presupunem că şi ei au eşuat în această încercare. Fiecare seminţie a avut de înfruntat un duşman anume. Nu a existat nici un moment în care întreaga naţiune să fi fost angajată într-un război împotriva unui duşman comun. Slăbiciunea seminţiilor este descoperită pentru întâia dată în versetul 3, unde Iuda cere ajutorul lui Simeon în ţinutul revenit acestei seminţii.

Dar, iată care era starea naţiunii după moartea lui Iosua.

Judecători 1:

v.1 După moartea lui Iosua, copiii lui Israel au întrebat pe Domnul, şi au zis: ,,Cine dintre noi să se suie întîi împotriva Cananiţilor, ca să pornească lupta cu ei?“

Ei L-au întrebat pe Domnul ce trebuie să facă şi cine va merge pentru ei împotriva canaaniţilor. Canaaniţii erau bine stabiliţi în ţară pentru că israeliţii nu reuşiseră să-i izgonească. Ei au fost un spin în coasta lui Israel în timpul domniei lui Saul şi a lui David.

v.2  Domnul a răspuns: ,,Iuda să se suie; iată că am dat ţara în mînile lui.`

Canaaniţii erau, se pare, principalul adversar dar ei erau mai întâi adversarii Domnului însă Iuda nu ţine seama de aceasta:

v.3  Şi Iuda a zis fratelui său Simeon: ,,Suie-te împreună cu mine în ţara care mi-a căzut la sorţ, şi să luptăm împotriva Cananiţilor; şi voi merge şi eu cu tine în ţara care ţi-a căzut la sorţ.“ Şi Simeon s’a dus cu el.

La prima vedere, acesta pare a fi un semn bun de colaborare între Iuda şi Simeon – şi aşa a fost – dar era în acelaşi timp un semn de slăbiciune. Seminţia lui Iuda nu ar fi trebuit să ceară ajutor pentru alungarea canaaniţilor din porţiunea lor de ţară.    Ei ar fi reuşit să învingă numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Ca rezultat al acestei alegeri, canaaniţii nu au fost alungaţi complet niciodată.

v.4  Iuda s’a suit, şi Domnul a dat pe Cananiţi şi pe Fereziţi în mînile lor; au ucis zece mii de oameni la Bezec.

Vă închipuiţi probabil că, după acest pas victorios, poporul din Iuda ar fi încrezător şi convins că Dumnezeu va da în mâinile lor moştenirea promisă. Iată ce ne relatează Scriptura:

v.9  Fiii lui Iuda s’au pogorît apoi, ca să bată pe Cananiţi, cari locuiau muntele, ţinutul de miazăzi şi cîmpia.

v.10  Iuda a pornit împotriva Cananiţilor cari locuiau la Hebron, numit mai înainte Chiriat-Arba; şi a bătut pe Şeşai, pe Ahiman şi Talmai.

v.11  De acolo a pornit împotriva locuitorilor Debirului: Debirul se numea mai înainte Chiriat-Sefer.

Debir era centrul cultural al poporului canaanit. I se spune “Oraşul cărţilor”. Probabil că acolo se afla o bibliotecă şi probabil că acolo se dădea tonul în întreaga ţară în ceea ce privea civilizaţia. Ei bine, din câte se pare tonul dat de ei nu a fost după voia lui Dumnezeu şi tocmai de aceea cu ei îşi începe Dumnezeu judecata.

Ce exemplu, dragii mei! Biserica este chemată să dea tonul în ceea ce priveşte sfinţenia vieţii. Înţelegem noi această responsabilitate, ne achităm noi de ea? Bine ar fi să o facem! Pentru că altfel ceea ce s-a întâmplat acestei cetăţi reprezintă o posibilitate şi pentru noi. Dar iată cum este învinsă cetatea:

v.12  Caleb a zis: ,,Voi da pe fiică-mea Acsa de nevastă cui va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua.“

v.13  Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, a pus mîna pe cetate; şi Caleb i-a dat de nevastă pe fiică-sa Acsa.

Israel a luat în stăpânire zona deluroasă şi a păstrat-o cel mai mult. Aria mai joasă cuprinsă între zona deluroasă şi zona de coastă a fost în mod constant scena confruntărilor dintre Israel şi canaaniţi. Când copiii lui Israel s-au stabilit în Ţara promisă, ei au fost supuşi ispitei şi influenţei religiei canaaniţilor. Era o religie degradantă şi ei au căzut curând în idolatrie şi apostazie.

Celui care urma să cucerească această cetate îi era promisă o răsplată. În acest caz a fost vorba de fiica lui Caleb, Acsa. Otniel poate fi ori nepotul lui Caleb, ori fratele mai mic. De asemenea, căsătoria cu Acsa îl aduce în poziţia de ginere al lui Caleb. Cu siguranţă el a fost ales ca judecător datorită relaţiei sale cu Caleb. Nepotismul exista chiar şi în vremea aceea. Dacă era fiul unui oarecare, noi nu am fi auzit niciodată de el. Mulţi oameni ocupă astăzi funcţii importante datorită relaţiilor, şi nu priceperii sau calităţilor lor excepţionale. Napoleon a spus despre el însuşi că este un om al destinului. El a devenit faimos datorită perioadei în care s-a născut şi a trăit. Dacă ar fi trăit în prezent probabil că ar fi fost un necunoscut. Aşa a fost şi Otniel până la întâmplarea descrisă aici.

Oricum, nouă din cele douăsprezece seminţii menţionate în acest capitol sunt asociate ideii de eşec. Am văzut ce se întâmpla cu seminţiile lui Iuda şi Simeon. Urmează Beniamin şi Manase.

Eşecul a fost o caracteristică a tuturor seminţiilor în această perioadă.

v.21 Fiii lui Beniamin n’au izgonit pe Iebusiţii cari locuiau la Ierusalim; şi Iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin pînă în ziua de azi.

Adică, la vremea scrierii acestei cărţi. După cum observăm nici alţii nu au reuşit mare lucru:

v.27  Manase n’a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele dimprejurul lui, din Taanac şi satele lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Iibleam şi satele dimprejurul lui, din Meghido şi satele dimprejurul lui; aşa încît Cananiţii au izbutit să rămînă în ţara aceasta.

v.28   Cînd Israel a fost destul de tare, a supus pe Cananiţi la un bir, dar nu i-a izgonit.

v.29  Efraim n’a izgonit pe Cananiţii cari locuiau la Ghezer, şi Cananiţii au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer.

v.30  Zabulon n’a izgonit nici el pe locuitorii din Chitron, nici pe locuitorii din Nahalol; şi Cananiţii au locuit în mijlocul lui Zabulon, dar au fost supuşi la un bir.

Raportul consemnează eşecul pentru fiecare dintre aceste seminţii.

v.31  Nici Aşer n’a izgonit pe locuitorii din Aco, nici pe locuitorii din Sidon, nici pe cei din Ahlab, din Aczib, din Helba, din Afic şi din Rehob;

v.32  şi Aşeriţii au locuit în mijlocul Cananiţilor, locuitorii ţării, căci nu i-au izgonit.

v.33  Neftali n’a izgonit pe locuitorii din Bet-Şemeş, nici pe locuitorii din Bet-Anat, şi a locuit în mijlocul Cananiţilor, locuitorii ţării; dar locuitorii din Bet-Şemeş şi din Bet-Anat au fost supuşi la un bir.

Consecinţa? Israeliţii seminţiei lui Dan au fost fugăriţi până în ţinutul deluros.

v.34  Amoriţii au dat înapoi în munte pe fiii lui Dan, şi nu i-au lăsat să se coboare în cîmpie.

Aceasta este Ţara promisă – Dumnezeu le-o dăduse deja! Şi totuşi, se pare că nici măcar o singură seminţie nu a fost în stare să ia în stăpânire ţara pe care le-o dăduse Dumnezeu. Cât de tragic este acest lucru!

Dar iată că Dumnezeu intervine şi evreii sunt mustraţi pentru neascultarea lor:

Judecători 2:

v.1 Îngerul Domnului S’a suit din Ghilgal la Bochim, şi a zis: ,,Eu v’am scos din Egipt, şi v’am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v’o voi da. Am zis: ,Niciodată nu voi rupe legămîntul Meu cu voi;

v.2  şi voi să nu încheiaţi legămînt cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.` Dar voi n’aţi ascultat de glasul Meu. Pentruce aţi făcut lucrul acesta?

v.3  Am zis atunci: ,Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă.“

Eu cred că “îngerul Domnului” nu este altul decât Hristos pre-întrupat.

Dumnezeu a apărut într-o formă care putea fi percepută de simţurile omeneşti. Deşi El împlinise întotdeauna nevoile poporului Lui, copiii lui Israel nu au ascultat de glasul Lui. Acesta este începutul ciclului istoriei lui Israel. Ei au repetat istovitoarea succesiune a părăsirii lui Dumnezeu, a păcatului, urmat de înrobirea poporului de către duşmanii lui, întoarcerea la Dumnezeu cu pocăinţă, izbăvirea prin judecători desemnaţi de Dumnezeu şi revenirea la ascultarea de Dumnezeu.

Un lucru cred că trebuie să învăţăm de aici. La asemenea probleme, dragii mei, Dumnezeu nu vine cu un program platformă, nici cu directive ci aduce în faţă un om, în general un om caracterizat de credinţă şi ascultare faţă de El.

Astfel, în acest context, Dumnezeu aduce în scenă judecătorii:

v.16  Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mîna celor ce-i prădau.

De fiecare dată când Israel ajungea într-o situaţie disperată, Dumnezeu ridica un judecător care să-i izbăvească.

Dar nu numai izbăvirea o urmărea Dumnezeu ci şi aducerea în mijlocul lor a unui lider religios, unul care să le îndrepte iarăşi inimile către El, unul care să fie un model de credincioşie.

Dragi ascultători, ceea ce are nevoie lumea din jurul nostru, o lume care trăieşte în neascultare de Dumnezeu, este un model, lideri spirituali. Aceştia dragii mei, putem fi chiar noi.