Itinerar Biblic Ep.0257 – DEUTERONOM cap. 1:46- 2:37

 

Rezumat

  • Trecerea în revistă a călătoriilor poporului prin deşert.

Dragi ascultători,  aşa cum vedem din viaţă, anumite lucruri nu funcţionează aşa cum dorim noi sau cum vrem noi să funcţioneze. Anumite aparate, produse, vin însoţite de o carte de instrucţiuni care ne prezintă cum se folosesc acele lucruri. Cum putem obţine maximul de eficienţă de la ele.

Cam în acelaşi mod stau lucrurile şi în ceea ce priveşte relaţia omului cu Dumnezeu. Avem nevoie să cunoaştem ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Este adevărat că vrem maximum de rezultate cu minimum de efort. Noi am vrea să nu facem nimic dar să avem parte de cele mai mari binecuvântări.

Din cartea pe care o studiem putem vedea că aşa ceva nu se poate. Dumnezeu este gata să ofere minunate binecuvântări cu o singură condiţie – ascultarea. Ori, aşa cum o să vedem este unul din lucrurile pe care noi oamenii nu le facem cu uşurinţă.

Dar, să ne întoarcem la primul capitol din cartea Deuteronom, versetul 39 acolo unde Moise aduce aminte poporului ceea ce făcuseră generaţiile trecute şi ce s-a întâmplat cu ei în urma neascultării.

v.39  Şi pruncii voştri, despre cari aţi zis: ,,Vor fi de jaf!“ şi fiii voştri, cari nu cunosc azi nici binele nici răul, ei vor intra în ea; da, lor le-o voi da, şi ei o vor stăpîni.

Sunt câteva lucruri aici care trebuie reţinute.

În primul rând trebuie reţinut faptul că Dumnezeu lua în considerare o anumită vârstă în ceea ce privea responsabilitatea. Şi poate ceea ce ne va surprinde este că această vârstă de la care o persoană era considerată responsabilă este mai mare decât credem noi. Astfel, atunci când poporul a ajuns la Kdes-Barnea, Dumnezeu i-a considerat responsabili numai pe cei ce aveau vârsta de peste 20 de ani. Aşa cum ştim din cartea Numeri, capitolul 14:29, toţi cei care la acel moment aveau peste 20 de ani, au murit în deşert.

Un alt lucru care decurge tocmai din ceea ce am discutat şi care, cred  eu este important de reţinut, se referă la modul în care îi priveşte Dumnezeu pe copii care mor de mici. Cum îi priveşte Dumnezeu pe aceşti copii. Ţine El socoteală de păcatele părinţilor şi copii sunt vinovaţi, sau Dumnezeu îi consideră suflete nevinovate?

Păi cred că exemplul pe care îl avem în acest episod, este menit să ne dea un răspuns la această problemă.

Dumnezeu nu i-a socotit responsabili şi nici nu i-a pedepsit pe cei ce nu aveau vârsta responsabilităţii împlinită. Cu toate că o întreagă generaţie a suportat pedeapsa necredincioşiei lor, pe cei ce erau mai tineri de 20 de ani, Dumnezeu nu i-a considerat vinovaţi.

Interesant este modul în care cei responsabili de atunci au pus problema. Ei au spus atunci că nu vor să intre în ţară pentru că se temeau pentru copii lor. Ei îl insultau de fapt pe Dumnezeu spunând că Lui nu-i pasă de copii lor. Era adevărat acest lucru?

Cu siguranţă că nu! Lui Dumnezeu îi păsa atât de mult încât nici nu îi considera ceea ce nu erau. De fapt, Dumnezeu le spune chiar că le va demonstra cât de mult ţine la ei. Tocmai ei, pentru care părinţii lor se temeau, ei vor intra în acea ţară promisă.

Ei bine acestei generaţii se adresa acum Moise.

v.40  Dar voi, întoarceţi-vă înapoi, şi plecaţi în pustie, în spre marea Roşie.“

v.41  Voi aţi răspuns, şi mi-aţi zis: ,,Am păcătuit împotriva Domnului; ne vom sui şi ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru.“ Şi v’aţi încins fiecare armele, şi v’aţi încumetat să vă suiţi pe munte.

După ce copii lui Israel au refuzat să intre în ţară atunci când se aflau la Kades-Barnea, au ajuns să se confrunte cu o mare dilemă. Dacă se întorceau înapoi ştiau că se vor confrunta cu deşertul acela “mare şi îngrozitor”, după cum îl caracterizase Moise. Dându-şi seama şi că au păcătuit, încep să negocieze cu Dumnezeu. În cele din urmă, se gândesc ei, să intrăm în ţară şi să vedem ce o să se întâmple.

42  Domnul mi-a zis: ,,Spune-le: ,Nu vă suiţi şi nu vă luptaţi, căci Eu nu sînt în mijlocul vostru; nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri.“

Poporul a vrut să se întoarcă şi să lupte. Dar Dumnezeu nu mai era în mijlocul lor. Pot să spun, dragi prieteni, că o asemenea luptă nu este bună.  De ce? Pentru că este în afara voii  lui Dumnezeu.  Motivul pentru care ei erau dispuşi să meargă la luptă acum nu era că se produsese o modificare a credinţei lor ci pentru că le era frică de deşert.  Deci motivaţia era frica nu credinţa.

v.43  Eu v’am spus, dar n’aţi ascultat; ci v’aţi răzvrătit împotriva poruncii Domnului, şi v’aţi

suit semeţi pe munte.

Interesant nu? Pe de o parte le este frică, dar pe de altă parte sunt foarte mândrii de ei, foarte încrezători în forţele lor. Dacă ai fi urcat să lupte atunci când Dumnezeu le-a spus să o facă ar fi fost un act de ascultare şi de credinţă, dar acum era neascultare şi răzvrătire, era impertinenţă.

Cred că este o diferenţă între credinţă şi impertinenţă. În calitate de păstor, am stat de vorbă cu multe persoane pentru consiliere. O persoană mi-a spus următorul lucru: “Ştiţi, Domnul Pastor, am crezut în Dumnezeu şi am crezut că Dumnezeu îmi va binecuvânta afacerile. Mi-am început afacerile crezând că El va fi de partea mea, dar nu a făcut-o. De fapt am ajuns chiar la faliment.”

Ei bine ce părere aveţi? A fost vorba despre credinţă sau impertinenţă?  După mai multe discuţii cu el şi cu alţii am înţeles ce se întâmplase. Într-un anume context, acest om îl auzise pe un alt om de afaceri  care mărturisea că afacerile au respectat întotdeauna un motto: “Domnul este partenerul meu!”. Omul acesta fusese binecuvântat din plin de Dumnezeu în afacerile lui. Dar prietenul nostru a pus altfel problema. El şi-a spus: Dacă Dumnezeu mă va binecuvânta atunci îl voi face partenerul meu de afaceri!”

Aceasta este  impertinenţă, dragii mei nu credinţă. El s-a pus pe el primul şi interesele lui mai întâi şi abia apoi onorarea lui Dumnezeu. Într-un anume sens Dumnezeu trebuie să-şi câştige dreptul de a fi partenerul lui, nu-i aşa?

Dragii mei, noi cum procedăm? Îl onorăm pe Dumnezeu având încredere că orice face El este pentru binele nostru sau, plini de impertinenţă facem ce vrem noi şi apoi îi cerem lui Dumnezeu să se unească cu noi?

Dar să ne întoarcem la cuvintele lui Moise:

v.43  Eu v’am spus, dar n’aţi ascultat; ci v’aţi răzvrătit împotriva poruncii Domnului, şi v’aţi

suit semeţi pe munte.

v.44  Atunci Amoriţii, cari locuiesc pe muntele acesta, v’au ieşit înainte, şi v’au urmărit ca albinele; v’au bătut din Seir, pînă la Horma.

v.45  La întoarcerea voastră, aţi plîns înaintea Domnului; dar Domnul nu v’a ascultat glasul, şi n’a luat aminte la voi.

v.46  Şi aşa aţi rămas la Cades, unde aţi stat multă vreme.

Priviţi numai! După ce sunt înfrânţi, datorită încăpăţânării lor, au început să plângă cu lacrimi de crocodil. Au plâns şi s-au pocăit. Dar ce fel de pocăinţă a fost aceasta?

Ascultaţi numai ce spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 7:10:

v.10  În adevăr, cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe cînd întristarea lumii aduce moartea.

Credeţi că ei plângeau pentru că nu-L ascultaseră pe Dumnezeu? Nu! Ei plângeau pentru că au fost înfrânţi de Amoriţi.

Poate că ştiţi întâmplarea cu hoţul prins asupra faptului care a început să plângă. Omul care l-a prins, impresionat de lacrimile hoţului şi crezând că sunt lacrimi de părere de rău pentru ceea ce făcuse, îi dă drumul. În momentul în care hoţul a auzit că va fi eliberat, a încetat imediat să mai plângă. Întrebat de ce a încetat atât de repede să-i pară rău de ce a făcut, tot ce a putut spune a fost că acum nu mai avea pentru ce să-i pară rău. Vedeţi, lui îi păruse rău că a fost prins şi nu pentru ce a făcut!

Dragii mei şi noi procedăm adesea asemenea evreilor din această împrejurare. Îl sfidăm pe Dumnezeu,  suntem impertinenţi faţă de El şi apoi când nu ne merge bine, plângem, dar nu pentru neascultarea noastră ci pentru că nu am reuşit să arătăm altora ce putem face noi.

Să mergem însă mai departe, la capitolul 2 al cărţii, pentru că relatarea lui Moise continuă şi în acest capitol.

v.1  Ne-am întors, şi am plecat în pustie, pe drumul care duce la marea Roşie, cum îmi poruncise Domnul; şi am ocolit multă vreme munte Seir.

Şi fiţi atenţi aici. Mie întotdeauna mi s-a părut că Dumnezeu are un dezvoltat simţ al umorului iar aici putem să ne convingem:

v.2  Domnul mi-a zis:

v.3  ,,Vă ajunge de cînd ocoliţi muntele acesta. Întoarceţi-vă spre miazănoapte.

Vedeţi, poporul nu ştia în ce direcţie să meargă. Ei nu făceau altceva decât să înconjoare muntele Seir fără măcar să înţeleagă ce făceau. În cele din urmă Dumnezeu le spune: Schimbaţi direcţia! Destul v-aţi întors pe loc!

Teama mea este că foarte mulţi creştini se află în aceeaşi situaţie. Nu fac altceva decât să se întoarcă dintr-o parte în alta fără să aibă  vreun progres.

Dar să mergem mai departe:

v.4  Dă următoarea poruncă poporului: ,,Acum aveţi să treceţi prin hotarele fraţilor voştri,

copiii lui Esau, cari locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziţi bine.

v.5  Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc: muntele Seir l-am dat în stăpînire lui Esau.

Iată aici un alt lucru important care trebuie reţinut.

În cartea Geneza, la capitolul 36 am văzut că Esau a trăit în Seir, iar după cum ne aducem aminte, Esau este strămoşul Edomului.

Iacov a primit dreptul de întâi născut şi Dumnezeu a promis că va da urmaşilor săi Ţara Promisă.

Esau s-a mutat în Seir iar acum este clar că Dumnezeu dăduse această ţară descendenţilor lui Esau. Ei bine, Dumnezeu le comunică evreilor că trebuie să respecte posesiunile fraţilor lor şi nu trebuie să le atingă.

Părerea mea este că această lecţie ar trebui învăţată şi de alte naţiuni din zilele noastre. Dumnezeu nu a lăsat în mod întâmplător anumite graniţe care să delimiteze anumite popoare de altele. Cele mai multe războaie încep tocmai pentru că aceste graniţe nu sunt respectate.

O altă lecţie ce trebuie învăţată este aceea că Dumnezeu îşi ţine întotdeauna promisiunile, chiar şi pentru cineva ca Esau.

v.7  Căci Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvîntat în tot lucrul mîinilor tale şi ţi-a

cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani de cînd Domnul

Dumnezeul tău este cu tine, şi n’ai dus lipsă de nimic.“

Iată aici o privire de ansamblu  a celor 40 de ani. Dumnezeu cunoştea toate problemele şi suferinţele prin care trecuse poporul pentru că El, Domnul a călătorit împreună cu ei.  Moise putea să afirme fără greşeală că  poporului nu i-a lipsit nimic. Ce minunat! La fel a spus şi David atunci când a scris frumosul Psalm 23. “Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic!” Cum au putut aceşti oameni spune aşa ceva?

Foarte simplu! Pe baza experienţei pe care ei o aveau cu Dumnezeu.

Dragii mei, Dumnezeu nu primite să ne dea o viaţă de lux, dar promite să satisfacă nevoile vieţii!

Să ne întoarcem la Esau. Dumnezeu protejează graniţele acestei ţări. Vom vedea că El face la fel şi pentru alte ţări:

v.9  Domnul mi-a zis: ,,Nu face război cu Moab, şi nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ţi voi

da nimic să stăpîneşti în ţara lui: ,Arul l-am dat în stăpînire copiilor lui Lot.

v.19  şi să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei, şi să nu te iei la luptă cu ei; căci nu-ţi voi da nimic de stăpînit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpînire copiilor lui Lot.

Un alt lucru pe care îl face Dumnezeu, dragii mei, este acele de a încuraja Israelul pentru înfruntarea cu ginganţii. Pentru a-i încuraja, Dumnezeu le spune că Esau, pentru  a-şi cuceri ţara, a avut de luptat cu giganţii numiţi Horiţi, iar copii lui Amon, au avut de luptat cu giganţii cunoscuţi sub numele de Zamzumimi.

Iată ce le spune Domnul prin Moise:

v.20  Ţara aceasta trecea deasemenea ca o ţară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiţii; şi Amoniţii îi numeau Zamzumimi:

v.21  un popor mare, mult la număr şi de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoniţilor, cari i-au izgonit şi s’au aşezat în locul lor.

v.22  (Aşa a făcut Domnul şi pentru copiii lui Esau cari locuiesc în Seir, cînd a nimicit pe Horiţi dinaintea lor; ei i-au izgonit şi s’au aşezat în locul lor, pînă în ziua de azi.

v.23  Deasemenea, Aviţii, cari locuiau în sate pînă la Gaza, au fost nimiciţi de Caftoriţi, ieşiţi din Caftor, cari s’au aşezat în locul lor.)

Erau destui uriaşi se pare pe pământ la vremea aceea. Chiar şi acum, dacă ne gândim la unii din jucătorii de baschet din Liga profesionistă americană, putem spune că avem giganţi printre noi.

Dar să mergem mai departe şi să însoţim poporul în cucerirea ţării:

v.24  Sculaţi-vă, plecaţi, şi treceţi pîrîul Arnon. Iată, îţi dau în mîini pe Sihon, împăratul

Hesbonului, Amoritul, şi ţara lui. Începe cucerirea, fă război cu el!

Israel a trecut pe lângă ţara lui Moab, şi apoi, Amon şi au cumpărat de la ei mâncare şi ceea ce mai aveau nevoie. Acum însă Moise le aduce aminte de ceea ce s-a petrecut cu împăratul Sihon:

v.26  Din pustia Chedemot, am trimes soli la Sihon, împăratul Hesbonului, cu vorbe de

pace. Am trimes să-i spună:

v.27  ,,Lasă-mă să trec prin ţara ta; voi ţinea drumul mare, fără să mă abat nici la dreapta nici la stînga.

v.28  Să-mi vinzi pe preţ de argint hrana pe care o voi mînca, şi să-mi dai cu preţ de argint apa de care o voi bea; nu voi face altceva decît să trec cu piciorul, –

v.29  lucru pe care mi l-au îngăduit copiii lui Esau cari locuiesc în Seir, şi Moabiţii cari locuiesc în Ar-îngăduieşte-mi şi tu lucrul acesta, pînă voi trece Iordanul ca să intru în ţara pe care ne-o dă Domnul, Dumnezeul nostru.“

Sihon, în loc să lase poporul să treacă nestingherit, prin ţara lui, Sihon  a venit cu armata sa împotriva Israelului.

v.30  Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n’a vrut să ne lase să trecem pela el; căci Domnul,

Dumnezeul tău, i-a făcut duhul neînduplecat, şi i-a împietrit inima, ca să-l dea în mîinile

tale, cum vezi azi.

v.31  Domnul mi-a zis: ,,Vezi, acum încep să-ţi dau pe Sihon şi ţara lui; începe şi tu dar  să-i iei în stăpînire ţara ca s’o moşteneşti.“

v.32  Sihon ne-a ieşit înainte, cu tot poporul lui, ca să lupte împotriva noastră, la Iahaţ.

Dumnezeu păstrează însă poporul Său.

v.33  Domnul, Dumnezeul nostru, ni l-a dat în mîni, şi l-am bătut, pe el, şi pe fiii lui, şi pe

tot poporul lui.

v.34  I-am luat atunci toate cetăţile, şi le-am nimicit cu desăvîrşire: bărbaţi, femei şi prunci i-am nimicit cu desăvîrşire, şi n’am lăsat să scape niciunul măcar.

v.35  Numai vitele le-am răpit pentru noi, precum şi prada din cetăţile pe cari le luaserăm.

v.36  Dela Aroer, care este pe malurile pîrîului Arnon, şi dela cetatea care este în vale, pînă la Galaad, n’a fost nici o cetate prea tare pentru noi: Domnul, Dumnezeul nostru, ni le-a dat pe toate în mînă.

v.37  Dar de ţara copiilor lui Amon nu te-ai apropiat, de toate malurile pîrîului Iaboc, de cetăţile dela munte, şi de toate locurile pe cari te-a oprit Domnul, Dumnezeul tău, să le loveşti.

Această ţară pe care Dumnezeu a îngăduit lui Israel să o cucerească, a aparţinut mai întâi moabiţilor.  Amoriţii, sub conducerea acestui rege ce se pare că era un mare războinic, Sihon, a cucerit ţara din mâinile moabiţilor.  Dumnezeu i-a îngăduit să-i învingă pe moabiţi dar nu i-a  îngăduit să se apropie de Evrei. Cu toate că armata nu era echipată corespunzător, Dumnezeu i-a însoţit şi au repurtat o frumoasă victorie.  Sihon a fost omorât şi armata Sa împrăştiată.  Capitala ţării a fost cucerită şi distrusă, iar pământul a fost oferit evreilor.

Acest episod constituie un punct de referinţă în viaţa poporului evreu, Dumnezeu aducându-le mereu aminte ceea ce a făcut pentru noi şi este folosit ca o încurajare pentru ei.

Dumnezeu le arată acestor oameni că El îşi ţine mereu promisiunile pe care le face.