Itinerar Biblic Ep.0211 – NUMERI cap. 10 – 11:9

 

Rezumat

  • Ordinea plecării.
  • Comportamentul poporului în timpul marşului.

Dragi prieteni, am ajuns şi la ultima instrucţiune în vederea pregătirii pentru plecare. Aceasta nu înseamnă sfârşitul cărţii Numeri. Este vorba doar de finalizarea pregătirilor pentru înaintarea în deşert în vederea ajungerii în ţara promisă.

Vedeţi, aceasta este o perspectivă deosebit de importantă. La un moment dat, mulţi din popor au uitat de ce au ieşit din Egipt. Ei nu ieşiseră din Egipt pentru a muri în pustie, în deşert, ci pentru a ajunge în Canaan, ţara promisă.

Dragii mei, lecţia este bună şi pentru noi. Şi noi uităm adesea că obiectivul nostru nu este în primul rând pământul acesta ci Ierusalimul ceresc.

În ceea ce priveşte această ultimă pregătire a poporului evreu pentru plecare, ea  se referă la confecţionarea a două trâmbiţe de argint. Să vedem care este însemnătatea lor.

v.1   Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2  ,,Fă-ţi două trîmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberilor.

Numărul “doi” este numărul martorilor – validitatea unei chestiuni era stabilită pe baza mărturiei a doi martori. Aceste două trâmbiţe au fost folosite pentru deplasarea Israelului prin pustie.

v.3   Cînd se va suna cu ele, toată adunarea să se strîngă la tine, la uşa cortului întîlnirii.

v.4  Cînd se va suna numai cu o trîmbiţă, să se strîngă la tine căpeteniile, mai marii peste miile lui Israel.

Sunetul unei trâmbiţe aduna toate căpeteniile poporului. Aceasta ne aduce aminte de faptul că va fi un sunet final de trâmbiţă şi pentru Biserică. Cred că acest ultim sunet este glasul lui Hristos şi că atunci va fi ultima Lui chemare. Domnul Isus a trimis oamenilor invitaţie după invitaţie. Invitaţia finală adresată bisericii din Laodicea sună astfel: “Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi El cu Mine” (Apocalipsa 3:20). O dată cu ultima suflare din trâmbiţă, Domnul Isus Îşi va chema Biserica din lume. Aceasta va fi ultima chemare. Acest sunet unic de trâmbiţă, care este glasul lui Dumnezeu, îi va aduna pe toţi credincioşii. Aceasta este ceea ce noi numim “răpirea Bisericii”.

 

v.5  Cînd veţi suna cu vîlvă, să pornească ceice tăbărăsc la răsărit;

v.6  cînd veţi suna a doua oară cu vîlvă, să pornească ceice tăbărăsc la miază-zi: pentru plecarea lor, să se sune cu vîlvă.

v.7  Cînd va fi vorba de strîngerea adunării, să sunaţi, dar să nu sunaţi cu vîlvă.

Trâmbiţele erau folosite pentru a-i aduna laolaltă pe toţi copiii lui Israel pentru a porni în ordine la drum, prin pustie.

v.9  Cînd veţi merge la război, în ţara voastră, împotriva vrăjmaşului care va lupta împotriva voastră, să sunaţi cu vîlvă din trîmbiţe, şi Domnul, Dumnezeul vostru, Îşi va aduce aminte de voi, şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri.

Un alt rol al trâmbiţelor era acela de a da alarma în caz de război.

v.10  În zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre, şi la lunile noi ale voastre, să sunaţi din trîmbiţe, cînd vă veţi aduce arderile de tot şi jertfele de mulţămire; şi ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.“

De asemenea, sunetul trâmbiţei marca anumite segmente de timp şi ocazii speciale.

Aceste trâmbiţe făcute din argint, care este metalul răscumpărării, chemau un popor răscumpărat. Acesta era modul în care îi organiza Dumnezeu pe israeliţi pentru marşul prin pustie. Trâmbiţele sunau pentru a le arăta oamenilor cum trebuie să pornească la drum, care era ordinea în care plecau.

v.11  În ziua a douăsprezecea a lunii a doua a anului al doilea, s’a ridicat norul de pe cortul întîlnirii.

v.12  Şi copiii lui Israel au pornit din pustia Sinai după taberile lor. Norul s’a oprit în pustia Paran.

Poporul se afla aici, la Muntele Sinai de aproape un an, primind Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Fuseseră date şi instrucţiunile pentru trâmbiţele din argint, iar acestea fuseseră făcute. Acum iată că se sună din trâmbiţă şi copiii lui Israel pornesc în marş.

Acest capitol ne oferă instrucţiuni foarte detaliate cu privire la ordinea plecării, ordinea în care se încolonau seminţiile poporului Israel. Să revenim puţin asupra planului taberei aşa cum este expus în capitolul 2. Vă amintiţi că familiile seminţiei lui Levi erau aşezate în jurul cortului întâlnirii. Moise şi Aaron erau pe partea de răsărit a cortului, Merari în nord, Gherşon la apus şi Chehat la sud. Dincolo de ei se aflau corturile seminţiilor lui Israel. Iuda, Isahar şi Zabulon erau la răsărit; Dan, Aşur şi Neftali în nord, Efraim, Manase şi Beniamin la apus; Ruben, Simeon şi Gad la sud.

Dar iată că într-o dimineaţă poporul lui Israel află că trebuie să plece – stâlpul de nor se ridicase. Fiecare familie îşi împachetează lucrurile. Cortul este strâns. A venit timpul plecării. Care este primul lucru pe care-l fac? Moise şi Aaron dau semnalul şi trâmbiţele sună. Cine pleacă primii? Familia Chehatiţilor care poartă chivotul trece în frunte. Chivotul conduce marşul poporului prin pustie.

Hristos este Cel care conduce Biserica prin pustia acestei lumi. Chivotul este o imagine a lui Isus Hristos.

Aşadar, primul sunet din trâmbiţă pune în frunte chivotul, pe Moise şi pe Aaron. Trâmbiţa sună din nou şi Iuda porneşte din partea de răsărit a taberei, cu Isahar şi Zabulon alături, sub acelaşi steag. După ei vin Gherşon şi Merari care poartă lucrurile din cortul întâlnirii care sunt în grija lor. Ei răspundeau de obiectele cele mai grele: scânduri, drugi şi învelitori. Trâmbiţa sună din nou şi de data aceasta pornesc Ruben, Simeon şi Gad, toţi sub steagul lui Ruben. Trâmbiţa sună din nou şi acum pornesc Chehatiţii. Ei poartă toate articolele de mobilier, cu excepţia chivotului care este în frunte. Toate aceste articole erau echipate cu drugi pe care Chehatiţii îi purtau pe umeri. La următorul sunet de trâmbiţă porneşte Efraim şi împreună cu ei şi Manase şi Efraim, sub acelaşi steag al lui Efraim. Într-un final, pornesc Dan, Aşer şi Neftali sub steagul lui Dan. La sfârşitul întregii procesiuni venea o mulţime mixtă alcătuită din oameni pe jumătate evrei, pe jumătate egipteni. Ei nu ştiau dacă trebuie să stea sau să plece. Ei erau rătăciţii care veneau în urma convoiului. Tânărul vinovat de blasfemie despre care citim în capitolul 24 din Leviticul, cu tată egiptean şi mamă israelită ar fi făcut parte din acest grup.

Aţi remarcat faptul că trâmbiţa a sunat de şapte ori? În cartea Apocalipsa citim despre cele şapte trâmbiţe. Acestea sunt în legătură cu poporul lui Israel. Sunetul acestor trâmbiţe în timpul necazului cel mare îi va pune în mişcare pe copiii lui Israel şi îi va aduce înapoi, din toate colţurile pământului, în ţara lor.

Mulţi oameni încearcă să arate că trâmbiţa cea din urmă despre care vorbeşte Pavel în 1 Corinteni 15:52 este unul şi acelaşi lucru cu ultima trâmbiţă din cartea Apocalipsa şi trag concluzia că Biserica va trece prin necazul cel mare.

Totuşi, cea din urmă trâmbiţă menţionată în 1 Corinteni este glasul Fiului lui Dumnezeu, aşa cum ne arată şi cunoscutul fragment din 1 Tesaloniceni 4:16, care spune: “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” Glasul lui Dumnezeu este la fel ca glasul unui arhanghel şi ca sunetul unei trâmbiţe. Ştim acest lucru pentru că, în Apocalipsa 1;10, 11, ni se spune: “În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: ‘Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă…”. Pe cine a văzut apostolul Ioan când s-a întors să vadă cine i-a vorbit? El L-a văzut pe Hristos glorificat, Marele Preot. Glasul Lui era ca sunetul unei trâmbiţe. Glasul Domnului va învia morţi şi va schimba trupurile muritoare ale celor în viaţă atunci când El va veni pentru Biserica Sa. Sunetul de trâmbiţă pentru Biserică este glasul Fiului lui Dumnezeu.

Trâmbiţele fac referire la copiii lui Israel. Trâmbiţa era cea care îi punea în mişcare în pustie. Trâmbiţele sunt cele care îi vor aduce înapoi din pustia acestei lumi în ţara lor.

v.29 Moise a zis lui Hobab, fiul lui Reuel, Madianitul, socrul lui Moise: ,,Noi plecăm spre locul despre care Domnul a zis: ,Eu vi-l voi da.` Vino cu noi, şi îţi vom face bine, căci Domnul a făgăduit că va face bine lui Israel.“

Aici ne este redată o întâlnire cu socrul lui Moise, precum şi invitaţia făcută de Moise acestuia.  Acest incident ne duce cu gândul la Biserica de astăzi. Noi suntem străini şi călători pe acest pământ, dar suntem pe calea care ne duce în prezenţa Domnului Isus Hristos. Invitaţia noastră sună la fel ca invitaţia lui Moise: “Vino cu noi!”

Dragul meu ascultător, dacă nu eşti încă un copil al lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, vino să te alături mulţimii de credincioşi. Să ştii că numărul nostru este destul de mare şi ne îndreptăm spre prezenţa Domnului Isus Hristos. Noi nu suntem un grup care spune: “Suntem mai buni decât alţii!” Suntem păcătoşi mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. Dacă te vezi pe tine însuţi ca păcătos şi dacă ştii că ai nevoie de un Mântuitor, vino la El prin credinţă. Încrede-te în El şi alătură-te marşului nostru! Nu este un marş de protest, ci un marş al mântuirii şi al răscumpărării. Este marşul spre Sion, nu spre Sionul pământesc, ci spre cel ceresc, cetatea Ierusalimului care se va coborî din cer, de la Dumnezeu, împodobită ca o mireasă pentru mirele ei.

v.30  Hobab i-a răspuns: ,,Nu pot să merg; ci mă voi duce în ţara mea şi în locul meu de naştere.“

Moise continuă să vorbească şi poate că nu ar fi trebuit să facă acest lucru. Bătrânul Hobab, socrul lui, nu vrea să meargă cu el. Dorinţa lui este să se întoarcă acasă. Moise îi spune:

v.31  Şi Moise a zis: ,,Nu ne părăsi, te rog; fiindcă tu cunoşti locurile unde putem să tăbărîm în pustie; deci tu să ne fii călăuză.

Trebuie să vă mărturisesc că nu înţeleg de ce a spus Moise acest lucru. Dumnezeu îi spusese foarte clar că stâlpul de nor îi va călăuzi în timpul zilei, iar stâlpul de foc noaptea. Mai mult, chivotul mergea în fruntea lor şi îi conducea. Tot la fel, Hristos este Cel care ne conduce pe noi. Dar revenind la Moise, el îi sugerează socrului său că are nevoie de el drept călăuză. Bătrânul trăise în pustia Madian, deci cunoştea foarte bine toată zona aceea. Sunt convins că putea fi de un mare ajutor. Numai că poporul lui Dumnezeu nu trebuia să se bazeze pe ajutoare omeneşti. Socrul lui Moise nu putea şti unde vrea Dumnezeu să-i călăuzească pe copiii lui.

Din nefericire, Biserica ascultă de glasul aşa-zişilor experţi, oameni cărora le lipseşte adevăratul discernământ spiritual. Ca rezultat, Biserica este dusă adesea pe căi greşite, ajungând în situaţii triste. Ce mare responsabilitate apasă pe umerii păstorilor, ai liderilor bisericilor! Sunteţi siguri că Hristos este Capul bisericii voastre? Sunteţi siguri că El vă conduce şi vă călăuzeşte? Sau cereţi vreunui om să fie călăuza voastră?

Dragi prieteni, Moise a făcut o greşeală aici. Şi fiindcă veni vorba, să ştiţi că Moise era un om ca mine şi ca voi, care putea să şi greşească. Interesant este faptul că el a scris acest lucru, ceea ce înseamnă că şi-a consemnat greşeala. Tare mi-e teamă că foarte puţini dintre noi ar fi scris despre propriile greşeli.

v.33  Ei au plecat dela muntele Domnului, şi au mers trei zile; chivotul legămîntului Domnului a pornit înaintea lor, şi a făcut un drum de trei zile, ca să le caute un loc de odihnă.

v.34  Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, cînd porneau din tabără.

Copiii lui Israel au pornit la drum. Dumnezeu îi conduce. Însuşi Dumnezeu cercetează ţara înaintea lor. Nu era nevoie ca socrul lui Moise să facă acest lucru pentru ei.

v.35  Cînd pornea chivotul, Moise zicea: ,,Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi, şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc!“

v.36  Iar cînd îl aşezau, zicea: ,,Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!“

S-ar părea că Moise respecta acest mic ritual de rugăciune în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, în tot timpul marşului poporului prin pustie.

Copiii lui Israel  pleacă de la Muntele Sinai. Capitolele 11 şi 12 ne vorbesc despre marşul de la Sinai la Cades. Să vedem care este comportamentul poporului în această călătorie şi începem cu capitolul 11.

v.1 Poporul a cîrtit în gura mare împotriva Domnului, zicînd că-i merge rău. Cînd a auzit Domnul, S’a mîniat. S’a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberii.

Slava lui Dumnezeu apărea de câte ori poporul cârtea. Aceste cârteli şi plângeri nu erau deloc pe placul Domnului.

Putem fi siguri de faptul că nici criticismul, nici plângerile credincioşilor de azi nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Sunt unii care caută mereu greşeli la cei din jur şi se pare că nimic nu le este pe plac. Dumnezeu nu vrea să fiţi aşa, dragi prieteni. El vrea să fiţi creştini fericiţi şi plini de bucurie.

v.2  Poporul a strigat către Moise. Moise s’a rugat Domnului, şi focul s’a stins.

v.3  Locului aceluia i-au pus numele Tabeera (Ardere), pentrucă se aprinsese focul Domnului printre ei.

Ce stă dincolo de aceste plângeri? Cine erau cei care tulburau liniştea? Aflăm imediat de la cine a pornit totul, aşa cum putem depista această sursă şi astăzi.

v.4 Adunăturii de oameni, cari se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plîngă, şi să zică: ,,Cine ne va da carne să mîncăm?

 

Cine a început să se plângă? Adunătura de oameni din mijlocul poporului. Acea mulţime mixtă de oameni. Vă amintesc că aceştia erau oamenii nesiguri de originea lor. Nu puteau să se alăture nici uneia dintre seminţii. Nu puteau spune care este spiţa neamului lor. Nu erau siguri dacă trebuie să meargă în acel marş prin pustie sau nu. Aceştia erau oamenii care proveneau din căsătorii mixte. Fiecare din ei avea un părinte în Egipt şi un părinte în tabăra lui Israel. Ei erau destul de egipteni ca să le placă Egiptul şi destul de israeliţi pentru a dori să pornească în marşul prin pustie.

Bisericile noastre sunt pline astăzi de astfel de oameni. Ei vor să facă parte din grupul membrilor bisericii, aşa că merg la biserică. Vor să aibă o viaţă morală şi cinstită, aşa că se înscriu într-o biserică. În timpul săptămânii însă ei trăiesc în lume, conform principiilor acesteia. Aceştia sunt “adunătura de oameni”, mulţimea mixtă. Sunt oameni care nu ştiu cui aparţin, nu sunt siguri dacă s-au născut din nou.

De-a lungul anilor, în experienţa mea de pastor am observat că disputele şi necazurile sunt provocate cel mai adesea de oameni din această categorie. Sunt oameni care vor să fie şi cu lumea şi cu biserica. Ei vor să participe la serbările organizate de biserică, dar nu şi la studiul biblic. Nu vor să stea în fruntea mulţimii, acolo unde se află chivotul mărturiei, ci preferă să meargă în urma tuturor, ca să le fie mai uşor să se întoarcă, în caz că se răzgândesc. Nu sunt siguri de ceea ce cred şi nu sunt fericiţi când alţii se bucură de binecuvântările lor spirituale. Pur şi simplu nu-şi găsesc locul. Şi ei sunt cei care provoacă cele mai multe probleme.

Ce credeţi că spuneau aceşti oameni în pustie? Ascultaţi ce spun:

v.5  Ne aducem aminte de peştii pe cari-i mîncam în Egipt, şi cari nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi.

v.6  Acum ni s’a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decît mana aceasta.“

Observaţi ce le lipsea. În afară de peşti, celelalte erau condimente. În pustie nu aveau cum să prindă peşti, pentru că nu era nici un lac pe acolo. Ei îşi aminteau de peştii din Egipt, unde se puteau înfrupta pe săturate cu aşa ceva. Nu ştiu ce mă face să cred că, atunci când erau încă în Egipt se săturaseră de peşte. Dar acum îşi aminteau de peştii pe care îi mâncau în Egipt. Au căzut în plasa poftei lor.

Copiii lui Israel s-au molipsit de această atitudine de nemulţumire şi au început să se plângă şi ei împreună cu adunătura aceea de oameni. Era ca o boală contagioasă care se răspândea cu iuţeală pe tot cuprinsul taberei. Nu a trecut mult şi toţi plângeau amintindu-şi de Egipt.

Aşadar, ei au început să se plângă de mana pe care o aveau în chip miraculos, de la Dumnezeu. În ciuda acestui fapt, nu le mai plăcea să mănânce în fiecare zi acelaşi lucru.

 

v.7   Mana semăna cu grăuntele de coriandru, şi la vedere era ca bedeliumul.

v.8  Poporul se risipea şi o strîngea, o măcina la rîşniţă, sau o pisa într’o piuă; o fierbea în oală, şi făcea turte din ea. Mana avea gustul unei turte făcute cu untdelemn.

v.9  Cînd cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana.

Duhul lui Dumnezeu ne descrie mana pentru a doua oară. Cât de minunat era acest lucru de care poporul lui Dumnezeu se săturase! Nu era ceva monoton. De fapt, aşa cum vom vedea în cartea Deuteronom, cât timp au mers prin pustie şi s-au hrănit cu mană, copiii lui Israel nu au avut probleme de sănătate. Mana conţinea toate vitaminele necesare. Era hrana lui Dumnezeu şi le asigura o nutriţie completă. Mana Îl prefigurează pe Domnul Isus Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu care Îl revelează.

Mana putea fi pregătită în mai multe feluri. Era fiartă sau prăjită; putea fi măcinată sau coaptă ca o turtă. Poate că a existat şi o carte de reţete cu sute de feluri în care putea fi gătită mana. Duhul lui Dumnezeu spune că aceasta era o hrană potrivită, o hrană minunată pentru poporul Lui. Şi totuşi, copiii lui Israel au ajuns s-o dispreţuiască.

Dar să nu ne culcăm pe o ureche spunând cât de răi erau copiii lui Israel. Voi ce puteţi spune, dragi prieteni? Mana ne vorbeşte despre Hristos? Voi ce simţiţi pentru El? V-aţi săturat de El?

Mulţi creştini se satură de mană. Foarte mulţi se satură de studiu biblic. Cred că nu riscăm nimic dacă spunem că majoritatea membrilor bisericilor noastre nu doreşte să participe la studii biblice. Această tendinţă a apărut din cauză că oamenii au renunţat să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu mana aceasta pe care ne-o dă Domnul şi au găsit alte surse de hrană.

După acest incident, până şi Moise oboseşte să mai audă plângerile acestei mulţimi.

Pot spune că îl înţeleg foarte bine.