Itinerar Biblic Ep.0208 – Numeri cap. 4 – 5

 

Rezumat

• Slujba leviţilor la cortul întâlnirii.

 

Dragi ascultători, capitolul 3 al cărţii levitic se încheia cu numărul celor care făceau parte din seminţia lui Levi, seminţia care răscumpăra întâii născuţi din Israel. Dar nu numai aceasta era menirea acestei seminţii.

Cele trei familii ale seminţiei lui Levi aveau slujbe foarte precise în cortul întâlnirii. Acest capitol cu numărul 4 ne spune cine trebuie să slujească, care era ordinea slujirii şi câţi leviţi slujeau în cort.

Să începem cu cei care trebuie să slujească în cort.

v.1  Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis:

v.2  ,,Numără pe fiii lui Chehat dintre copiii lui Levi, după familiile lor, după casele părinţilor lor,

v.3  dela vîrsta de treizeci de ani în sus, pînă la vîrsta de cincizeci de ani, pe toţi cei destoinici să facă vreo slujbă la cortul întîlnirii.

Floarea vieţii era pentru leviţi perioada dintre vârsta de 30 şi cea de 50 de ani. Aceştia erau anii în care leviţii slujeau. Dar iată ce făceau ei în aceşti ani de slujbă la cort:

v.4  Iată slujbele fiilor lui Chehat, în cortul întîlnirii: ele privesc Locul prea sfînt.

v.5  La pornirea taberii, Aaron şi fiii lui să vină să dea jos perdeaua dinlăuntru, şi să acopere cu ea chivotul mărturiei;

v.6  să pună deasupra ei o învelitoare de piele de viţel de mare, şi să întindă pe deasupra un covor făcut în întregime din materie albastră; apoi să pună drugii chivotului.

Dacă veţi citi mai departe veţi vedea că Dumnezeu oferă fiecare detaliu al slujbei lor. Nimic nu este trecut cu vederea.

Cred că pentru noi este un indiciu cu privire la modul în care trebuie să ne facem lucrările înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să facem totul cu maximă atenţie şi nimic să nu scape atenţiei noastre.

Iată ce scrie şi în versetul 15:

v.15  Dupăce Aaron şi fiii lui vor isprăvi de acoperit sfîntul locaş şi toate uneltele sfîntului locaş, fiii lui Chehat să vină, la pornirea taberii, ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte, ca să nu moară. Acestea sînt lucrurile pe cari au să le ducă fiii lui Chehat din cortul întîlnirii.

 

Singurii care vedeau articolele care îşi aveau locul în Sfânta sfintelor erau Aaron şi fiii lui. Aceste articole erau acoperite cu atenţie de Aaron şi fiii lui înainte de a veni Chehatiţii să le ia.

Trecem acum la versetele 24 şi 25 care continuă lista responsabilităţile repartizate familiei leviţilor. Începem cu familia Gherşoniţilor.

v.24  Iată slujbele familiilor Gherşoniţilor, slujba pe care vor trebui s’o facă şi ce vor trebui să ducă.

v.25  Să ducă covoarele cortului şi cortul întîlnirii, învelitoarea lui şi învelitoarea de piele de viţel de mare, care se pune deasupra, perdeaua de la uşa cortului întîlnirii;

Dar să continuăm şi cu familia lui Merari:

v.29  Să faci numărătoarea fiilor lui Merari, după familiile lor, după casele părinţilor lor;

v.30  şi anume, să faci numărătoarea, începînd dela vîrsta de treizeci de ani în sus pînă la vîrsta de cinci zeci de ani, a tuturor celor ce sînt în stare să facă vreo slujbă în cortul întîlnirii.

v.31  Iată ce este dat în grija lor şi ce au ei de dus, pentru toate slujbele din cortul întîlnirii: scîndurile cortului, drugii lui, stîlpii lui, picioarele lui;

v.32  stîlpii curţii de jur împrejur, picioarele lor, ţăruşii lor, funiile lor, toate uneltele cari ţin de ei şi tot ce este rînduit pentru slujba lor. Să spuneţi pe nume lucrurile cari sînt date în grija lor şi pe cari le au ei de purtat.

Merari avea în grijă purtarea celor mai grele lucruri: scândurile, stâlpii, drugii; Chehatiţii purtau articolele de mobilier: Gherşoniţii aveau, se pare, sarcina cea mai uşoară, pentru că ei duceau perdelele, învelitorile şi funiile.

Aş dori să încercaţi să vă faceţi o imagine despre ce se întâmpla atunci când toată tabăra trebuia să se mute dintr-un loc în altul. Când ieşeau din cort dimineaţa, Moise şi Aaron nu aveau nevoie să dezbată problema. Nu era nevoie ca Moise să adune vreun comitet sau vreun sfat de bătrâni ca să afle dacă poporul trebuie să plece sau nu. Ei nu depindeau de astfel de consfătuiri. Israeliţii se uitau să vadă stâlpul de nor se ridică de deasupra cortului întâlnirii. Dacă se ridica, aceasta însemna că trebuie să pornească la drum. Dacă norul nu se ridica, poporul rămânea în tabără în ziua aceea. Moise şi Aaron erau atenţi la călăuzirea Duhului Sfânt, pentru că acel stâlp de nor Îl reprezenta pe Duhul lui Dumnezeu.

Copilul lui Dumnezeu ar trebui să se lase călăuzit în acelaşi fel astăzi. Nu vreau să spun că trebuie să vedem un stâlp de nor, dar trebuie să fim conduşi de acelaşi Duh al lui Dumnezeu. “Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Duhul lui Dumnezeu vrea să-i călăuzească pe fiii lui Dumnezeu.

 

 

Când se ridica stâlpul de nor, Aaron şi fiii lui intrau în Locul preasfânt şi se îndreptau spre perdea. Vă amintiţi că, de cealaltă parte a perdelei, în Sfânta sfintelor se afla chivotul mărturiei şi scaunul îndurării. Chivotul era aşezat dincolo de perdeaua dinăuntru, în Locul preasfânt. Când marele preot intra aici să facă ispăşire, el stropea cu sânge pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit. El făcea acest lucru o singură dată pe an. Dar în ziua în care tabăra trebuia să pornească la drum, Aaron şi fiii lui intrau şi acopereau chivotul mărturiei cu perdeaua dinăuntru, peste care se puneau celelalte învelitori. Toate lucrurile care se aflau în sfântul locaş erau acoperite de Aaron şi de fiii lui şi abia apoi erau chemaţi Chehatiţii să le ia. Înainte de a fi încheiată învelirea tuturor acestor lucruri, nimănui nu-i era îngăduit să intre. Preoţii care purtau chivotul mergeau în frunte dar nu porneau până nu vedeau ridicându-se norul de deasupra lor, pentru că acesta urma să-i călăuzească.

Vom vedea în ce ordine mergeau toţi copiii lui Israel într-un alt capitol.

Seara trebuie să fi fost o imagine extraordinară să vezi cum se aşeza din nou tabăra. Fiecare ştia foarte bine ce are de făcut. Fiecare avea de purtat o anume parte din cort şi aşa făcuse în tot timpul marşului acelei zile. Primul lucru care era lăsat jos înainte de aşezarea taberei era chivotul mărturiei. Tabăra era aranjată în funcţie de poziţia acestuia. Chehatiţii care purtau celelalte articole de mobilier, dacă le putem spune astfel, le aşezau în poziţia lor clar specificată faţă de chivot. Apoi erau puse scândurile şi perdelele care împrejmuiau totul. Cu alte cuvinte, mai întâi era pusă mobila şi abia apoi era ridicată casa. Noi facem tocmai invers astăzi, dar ei procedau astfel pentru o mai mare mobilitate. Tot acest aranjament era proiectat astfel încât să permită o demontare şi o montare rapide şi frecvente.

Fiecare om avea sarcina sa bine trasată. Părerea mea este că tabăra era aşezată în mare grabă. Cred că la 15 minute de la aşezarea chivotului cortul era gata de folosinţă.

Când poporul se oprea să-şi aşeze tabăra, mai întâi Chehatiţii aduceau articolele de mobilier. Apoi fiii lui Merari veneau cu scândurile şi stâlpii şi îşi făceau partea lor. Apoi Gherşoniţii puneau toate covoarele, învelitorile şi perdelele. În cele din urmă, marele preot înlătura perdeaua care acoperea chivotul şi uneltele sfântului locaş învelite de Aaron.

Ce lucru extraordinar trebuie să fi fost această aşezare a lui Israel în tabără. După patruzeci de ani de exerciţiu, ei ajunseseră să se priceapă foarte bine la tot ce aveau de făcut.

Aşa cum fiecare levit avea sarcina lui, fiecare creştin are un dar şi o slujbă pe care Dumnezeu i le-a încredinţat.

Dragii mei, sunt convins că Dumnezeu  va răsplăti pe fiecare care a făcut ceea ce v-a cerut El să faceţi. Noi nu ar trebui să facem ce alegem noi să facem, ci să ne exercităm darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

 

Să ne imaginăm că bărbatul care era răspunzător de ţăruşul de la unul din colţurile cortului se sătura la un moment dat de slujba lui. Într-o zi, în timp ce înfigea ţăruşul în pământ, el şi-ar fi spus: “M-am săturat de asta. De douăzeci de ani fac acelaşi lucru: tot car acest ţăruş după mine. Vin aici dimineaţa, îl scot din pământ, îl pun pe umăr şi îl duc în căruţa familiei mele. Nimeni nu recunoaşte faptul că muncesc din greu. Nimeni nu mă răsplăteşte pentru ceea ce fac. Moise nu mă cheamă niciodată la el ca să mă laude şi să-mi dea o răsplată. Am obosit să fac acelaşi lucru, aşa că nu voi mai căra acest ţăruş.” Să ne închipuim în continuare că, la câteva zile după aceea, ţăruşul era înfipt mai adânc în pământ şi era mai greu de scos. Supărat şi plictisit, omul nostru lasă acolo ţăruşul acela, spunându-şi: “Oricum nu va băga nimeni de seamă. Slujba mea nu este foarte importantă. Eu nu fac altceva decât să car după mine un ţăruş. Aşa că astăzi am să-l las aici.”

Vă închipuiţi de ce problemă s-ar izbi seara, la ridicarea cortului? Toate lucrurile vor fi la locul lor, în afară de acest ţăruş. Dar cortul nu poate fi ridicat, pentru că nu se găseşte ţăruşul care îl ţine fixat la unul din colţuri. Vestea ajunge la Moise care întreabă unde este omul care răspunde de acest ţăruş. Iar omul ar răspunde: “L-am lăsat acolo unde era azi dimineaţă.” Moise îl întreabă de ce l-a lăsat acolo, iar omul răspunde: “Nu cred că slujba mea este cu adevărat importantă.” Răspunsul lui Moise ar suna cam aşa: “Nu este importantă? Dar nu putem ridica acest cort fără ţăruşul de care răspunzi tu. Va trebui să stai toată noaptea şi să ţii locul acelui ţăruş, pentru că aceasta este sarcina ta.”

Dragul meu prieten, cine decide astăzi care este cea mai importantă slujbă pentru Dumnezeu? Omul din exemplul nostru fusese credincios timp de douăzeci de ani, dar a    luat-o razna dintr-odată. Aceasta a avut un efect foarte însemnat asupra ridicării cortului. Câţi dintre copiii lui Dumnezeu de astăzi cred că slujba lor nu este importantă? Dragi prieteni, Dumnezeu nu vă va răsplăti pentru cât de mult lucraţi, ci pentru credincioşia cu care aţi făcut ceea ce v-a chemat El să faceţi. Dacă slujba voastră este aceea de a purta ţăruşul din colţul de nord-vest al cortului, nu uitaţi să-l luaţi şi astăzi cu voi. Slujba pe care v-a încredinţat-o Dumnezeu este foarte importantă pentru El.

Dragii mei, poate că aţi crezut că aceasta nu este o carte prea interesantă. Sper însă că aţi început să vă schimbaţi părerea. Cartea Numeri conţine multe lucruri interesante precum şi un mesaj cât se poate de actual pentru noi.

Am văzut până acum, ordinea, aranjamentul taberei, lucruri foarte importante pentru marşul poporului prin pustie. Era nevoie de această pregătire.

Dragii mei, creştinul de astăzi trebuie să recunoască faptul că nu este decât un călător prin pustia acestei lumi. Fiecare lucru şi fiecare persoană trebuie să fie la locul stabilit pentru umblare, pentru lucrare, pentru luptă şi pentru închinare în pustie.

Ajungem acum la instrucţiuni cu privire la curăţirea taberei, care vor fi cuprinse în capitolele 5-8. Pe măsură ce vom citi aceste instrucţiuni să ţinem seama de faptul că ele sunt date pentru că israeliţii (ca şi noi, de altfel) slujeau unui Dumnezeu sfânt.

Să începem deci cu capitolul 5, unde avem date indicaţiile cu privire la lucrurile care aduc pângărire:

v.1  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2  ,,Porunceşte copiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros, şi pe oricine are o lepădare de sămînţă, sau este întinat prin atingerea de un mort.

v.3  Fie bărbaţi fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară, ca să nu spurce tabăra în mijlocul căreia Îmi am Eu locuinţa.“

v.4  Copiii lui Israel au făcut aşa, şi i-au scos afară din tabără; cum poruncise lui Moise Domnul, aşa au făcut copiii lui Israel.

Copiii lui Israel aveau porunca de a-i scoate afară din tabără pe leproşi. Poate că nouă ni se pare crudă această măsură, dar ea avea un motiv întemeiat. Exista pericolul transmiterii bolii şi  apoi mai citim şi  că tabăra nu trebuia să fie pângărită (spurcată) pentru că Dumnezeu Îşi avea locuinţa în mijlocul ei.

Dumnezeu a poruncit ca anumiţi oameni să fie scoşi afară din tabără. Acest lucru nu era făcut de cei care se credeau superiori sau doreau să-şi manifeste prerogativele spirituale. Aceasta era porunca lui Dumnezeu. Cine era exclus din tabără? În primul rând, leprosul. Am văzut în cartea Leviticul că lepra era un tip de păcat. Orice izbucnire dinăuntru în afară, orice scurgere din trup reprezintă carnea, firea pământească, natura neregenerată a omului. Păcatele cărnii trebuie rezolvate.

Este nevoie să recunoaştem că, dacă vrem să umblăm cu Dumnezeu, dacă vrem să avem părtăşie cu El, trebuie să aibă loc o curăţire a vieţii noastre.

El nu ne binecuvântează şi nici nu umblă cu noi dacă noi trăim în păcat în mod conştient. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”, spune autorul Epistolei către Evrei. Iar Psalmistul afirmă: “Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor şi înfricoşător în mijlocul tuturor celor ce-l înconjoară” (Psalmul 89:7).

În prezent, o mare parte din problemele, dificultăţile, bolile şi suferinţele din viaţa creştinilor sunt provocate de chiar de ei, cei care nu rezolvă păcatul din viaţa lor. În bisericile de azi, noi închidem ochii la păcatul din viaţa multor oameni.

Poporul lui Israel ştia un lucru foarte clar: anumiţi oameni erau scoşi afară din tabără conform poruncii lui Dumnezeu.

Când vom ajunge la cartea Iosua vom vedea că Israel nu a putut obţine o victorie la Ai din cauză că Acan a păcătuit şi şi-a ascuns păcatul. A fost nevoie ca acest păcat să fie adus la lumină, să fie abordat, pentru ca Israel să poată avea parte de biruinţă.

Cred că am asista la o trezire spirituală în bisericile noastre dacă , preoţii, predicatorii, dirijorii de coruri şi cântăreţii din coruri, slujitorii lui Dumnezeu şi-ar rezolva problema păcatelor din viaţa lor. Păcatele firii pământeşti sunt ca lepra. Dumnezeu nu va binecuvânta până nu va fi înlăturat păcatul.

Iată acum câteva reglementări privind amenzile în cazul comiterii unor infracţiuni:

v.5    Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.6  ,,Spune copiilor lui Israel: Cînd un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcînd o călcare de lege faţă de Domnul, şi se va face astfel vinovat,

v.7  să-şi mărturisească păcatul, şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului cîştigat prin mijloace necinstite, adăugînd a cincea parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat.

Tocmai aşa ceva s-a oferit Zacheu să facă. “Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit” (Luca 19:8). De fapt, el mergea mai departe decât îi cerea Legea mozaică.

Vedem aşadar că era nevoie de o despăgubire.

Dragii mei, pocăinţa înseamnă mult mai mult decât a spune: “Îmi pare rău.” Relaţia dintre Dumnezeu şi o persoană nu poate fi bună şi frumoasă atâta vreme cât nu sunt îndreptate relaţiile dintre persoane. “În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10). Mulţi oameni au impresia că pocăinţa înseamnă a vărsa câteva lacrimi şi a merge mai departe pe acelaşi drum. Dar este mult mai mult decât atât. Pocăinţa implică îndreptarea lucrurilor prin despăgubirea persoanei nedreptăţite. Este adevărat că trebuie să ne mărturisim păcatele Domnului. Dar tot El a spus următorul lucru: “Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vină şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).

Lumea trăieşte cu ideea că este de ajuns să verşi câteva lacrimi, să te prefaci că eşti smerit pentru o vreme pentru ca totul să fie în ordine. Aceasta este “întristarea lumii” despre care vorbeşte Pavel în 2 Corinteni şi acest tip de pocăinţă nu are nici o semnificaţie.

Iată acum referirile la viaţa conjugală:

v.11  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.12  ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Dacă păcătuieşte nevasta cuiva faţă de bărbatul ei, şi-i este necredincioasă;

v.13  dacă altul se culcă cu ea, şi lucrul este ascuns de bărbatul ei; dacă ea s’a pîngărit în ascuns, fără să fie vreun martor împotriva ei, şi fără să fie prinsă asupra faptului; –

v.14  şi dacă bărbatul este apucat de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui, care s’a pîngărit, sau dacă este cuprins de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui, care nu s’a pîngărit; –

v.15  omul acela să-şi aducă nevasta la preot, şi, ca dar de mîncare pentru ea, să aducă a zecea parte dintr’o efă de floare de făină de orz; să nu toarne untdelemn pe ea, şi să nu pună tămîie pe ea, căci acesta este un dar de mîncare adus pentru gelozie, un dar de descoperire, care descopere o fărădelege.

Sărim câteva versete aici şi vedem că, dacă era vreo îndoială în privinţa femeii, se făcea un fel de test.

v.18  Preotul să pună pe femeie să stea în picioare înaintea Domnului; să descopere capul femeii, şi să-i pună în mîni darul de mîncare adus pentru descoperire, darul de mîncare adus pentru gelozie; preotul să aibă în mînă apele amare aducătoare de blestem.

v.19  Preotul să pună pe femeie să jure, şi să-i zică: ,Dacă niciun om nu s’a culcat cu tine, şi dacă, fiind subt puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut dela el ca să te pîngăreşti cu altul, să nu-ţi facă niciun rău aceste ape amare aducătoare de blestem!

Versetele care urmează ne arată că femeia trebuia să bea apele amare care, în caz că era vinovată, aveau ca efect umflarea pântecelui şi uscarea coapsei. Ea urma să ajungă de blestem şi de urgie în mijlocul poporului său. Dacă nu era întinată, nu i se întâmpla nimic din toate acestea şi era liberă. Acest test avea un efect psihologic extraordinar de mare, mai ales dacă femeia era vinovată.

De ce nu este supus şi bărbatul aceluiaşi test? Biblia nu ne învaţă că există standarde diferite. În acest caz, bărbatul îşi suspecta nevasta. Putea fi şi bărbatul vinovat? Sigur că da. Am văzut în Leviticul şi vom vedea şi în Deuteronom că dacă un bărbat sau o femeie erau prinşi în adulter, amândoi erau omorâţi cu pietre. Biblia nu are standarde diferite pentru oameni diferiţi. Atunci de ce este supusă numai femeia acestui test? Sincer? Nu ştiu, dar mă gândesc că aceasta este o prefigurare a relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Nu există nici o suspiciune în legătură cu Hristos, dar există multe suspiciuni cu privire la Biserică şi de acest lucru vă pot asigura eu.

Dar aceasta era o ofrandă pentru gelozie. Poate Dumnezeu să fie gelos? Sigur că da. El chiar spune că este un Dumnezeu gelos. “Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos.” Nu este gelozia inferioară a omului, nu este sentimentul unei persoane aţâţate de vreun Iago, ci este gelozia dragostei.

Aşa este şi cu gelozia lui Dumnezeu. El ne iubeşte şi doreşte să fie iubit de noi. Este gelos pentru că nu vrea ca noi să ne dedicăm timpul şi afecţiunea lucrurilor din lume.

În urma acestui test al geloziei, dacă femeia era găsită nevinovată, era exonerată de orice vină. De fapt, legea aceasta o proteja pe femeia nevinovată de bărbatul gelos. Până la urmă, era spre binele ei.

De asemenea, această lege ne descoperă încă o dată faptul că Biblia este foarte clară în privinţa infidelităţii dintre soţi. În ziua de astăzi, nu se mai ţine seama de jurământul sfânt al căsătoriei, acesta nu mai este luat în serios. Dar Dumnezeu vă va socoti răspunzători, vă asigur de acest lucru! Multe din problemele din prezent încep acasă, în familie. Şi cei care le creează sunt oameni care nesocotesc legământul căsătoriei. Dumnezeu nu poate şi nu va binecuvânta un popor în care predomină această situaţie.

Dragii mei Dumnezeu ne iubeşte foarte mult pe fiecare dintre noi. Tocmai de aceea El aşteaptă devotamentul nostru.