Itinerar Biblic Ep.0169 – Levitic cap. 22

 

Rezumat

* Continuarea legii pentru puritatea personală a preoţilor.

Dragi prieteni suntem din nou conectaţi, prin intermediul Duhului Sfânt la Cuvântul care ne arată care este voia lui Dumnezeu cu privire la noi oamenii.

Încă o dată putem înţelege că de Dumnezeu nu te poţi apropia oricum, indiferent de locul pe care îl ocupi în slujirea lui Dumnezeu. Odată cu responsabilităţile încredinţate, vin şi responsabilităţile în ceea ce priveşte sfinţirea personală.

Cu acest capitol 22, din cartea Levitic, continuăm, descoperirea prevederilor pe care Dumnezeu le comunică lui Moise cu privire la puritatea personală a slujitorilor, a preoţilor. Capitolul are două secţiuni majore, ambele precizând lucrurile pe care trebuie să le facă preotul pentru a păstra curăţia cerută de apropierea de Dumnezeu.

  1. Întinarea preoţilor prin boli, regim alimentar şi atingerea unui mort, versetele 1-16
  2. Discernământul în ce priveşte jertfele aduse de popor, versetele 17-33

Să parcurgem acum prima parte, cea care ne comunică lucrurile ce pot întina pe preot.

v.1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2 Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, ca să se ferească de lucrurile sfinte, cari Îmi sînt închinate de copiii lui Israel, şi să nu necinstească Numele Meu cel sfînt. Eu sînt Domnul.

Trebuia să existe o separare clară între sacru şi profan. Aaron nu trebuia să aducă acasă lucrurile de la Cortul întâlnirii. Lecţia pe care o avem noi de învăţat este că nu trebuie să tratăm lucrurile lui Dumnezeu, lucrurile sfinte ca şi când ar fi ceva obişnuit.

v.3  Spune-le: ,,Orice om dintre urmaşii voştri şi din neamul vostru, care se va apropia de lucrurile sfinte pe cari le închină Domnului copiii lui Israel, şi care va avea pe el o necurăţie, omul acela să fie nimicit dinaintea Mea. Eu sînt Domnul.

Preotul nu trebuie să fie indolent şi neglijent în slujba lui. Dumnezeu cere ca el să fie înlocuit dacă are o astfel de atitudine. Cred că putem trage de aici o concluzie spirituală pentru credinciosul de astăzi. 1 Corinteni 11:31, 32.

 v.31  Dacă ne-am judeca singuri, n’am fi judecaţi.

 v.32  Dar cînd sîntem judecaţi, sîntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea.

Dumnezeu trece la enumerarea tuturor felurilor de întinare care l-ar descalifica pe un preot şi l-ar împiedica să-şi exercite îndatoririle preoţeşti.

v.4  Orice om din neamul lui Aaron, care va avea lepră sau scurgere de sămînţă, să nu mănînce din lucrurile sfinte pînă nu va fi curat. Tot aşa şi cel ce se va atinge de cineva spurcat prin atingerea de vreun mort, de cel ce va avea o lepădare de sămînţă în somn,

v.5  cel ce se va atinge de o tîrîtoare şi se va spurca, sau un om atins de vreo necurăţie oarecare şi care se va fi făcut necurat prin ea.

v.6  Cine se va atinge de aceste lucruri, va fi necurat pînă seara; să nu mănînce din lucrurile sfinte, decît dupăce îşi va scălda trupul în apă;

v.7  după asfinţitul soarelui, va fi curat; şi în urmă va mînca din lucrurile sfinte, căci aceasta este hrana lui.

v.8  Să nu mănînce dintr’o vită moartă sau sfîşiată, ca să nu se spurce cu ea. Eu sînt Domnul.

v.9  Să păzească poruncile Mele, ca să nu-şi ia pedeapsa pentru păcatul lor şi să nu moară, pentrucă au necinstit lucrurile sfinte. Eu sînt Domnul, care îi sfinţesc.

Preoţii trebuiau să fie sfinţi în relaţiile lor, în casa lor, în contactele sociale sau de afaceri, în orice fel de situaţie în care ar fi venit în contact cu lumea. Preoţii erau puşi deoparte pentru Domnul. Ei trebuiau să fie un exemplu pentru restul poporului. Unele din lucrurile menţionate aici sunt identice cu cele spuse pentru întreg poporul Israel. Preotul nu avea privilegii speciale. Necurăţia în omul de rând şi necurăţia preotului trebuiau să fie înlăturate prin acelaşi fel de ceremonie de curăţire. Viaţa privată a preotului trebuia să fie la înălţimea slujbei şi poziţiei sale publice.

v.10    Nici un străin să nu mănînce din lucrurile sfinte; cel ce locuieşte la un preot ca oaspe, şi cel tocmit cu ziua, să nu mănînce din lucrurile sfinte.

Preoţii aveau datoria de a păstra sfinţenia Cortului Întâlnirii prin excluderea străinului. Numai fiii lui Dumnezeu I se puteau închina lui Dumnezeu.

v.11  Dar robul cumpărat de preot cu preţ de argint, va putea să mănînce, tot aşa şi cel născut în casa lui; ei să mănînce din hrana lui.

v.12   Fata unui preot, măritată după un străin, să nu mănînce din lucrurile sfinte aduse jertfă prin ridicare.

v.13  Dar fata unui preot, care va fi rămas văduvă sau despărţită de bărbat, fără să aibă copii, şi care se va întoarce în casa tatălui său, ca atunci cînd era fată, va putea să mănînce din hrana tatălui ei. Dar niciun străin să nu mănînce din ea.

Aceste versete continuă să explice faptul că numai cei care aparţin preotului, cei care sunt născuţi în casa lui pot mânca din carnea lui. Dacă fata unui preot se mărita cu un neevreu, nu i se mai permitea accesul la cele sfinte. Dacă era văduvă sau divorţată şi se întorcea la casa tatălui ei, ea putea mânca din carnea tatălui său. Fiul şi fiica risipitoare se pot întoarce acasă şi vor fi întâmpinaţi cu braţele deschise.

v.14  Dacă un om mănîncă dintr’un lucru sfînt, fără să bage de seamă, să dea preotului preţul lucrului sfînt, adăugînd încă o cincime la el.

v.15   Preoţii să nu necinstească lucrurile sfinte aduse de copiii lui Israel, pe cari le-au adus ei Domnului ca jertfă prin ridicare;

v.16  ei vor face să apese astfel asupra lor păcatul de care s’ar face vinovaţi mîncînd din lucrurile sfinte: căci Eu sînt Domnul, care îi sfinţesc.“

Necunoaşterea legii nu poate fi folosită drept scuză. Omul care mănâncă din lucrurile sfinte fără să ştie este vinovat şi i se cere să plătească un preţ. Aceasta punea o răspundere şi mai mare pe umerii preoţilor, care trebuiau să păzească locaşul sfânt.

Lumea necredincioasă îşi formează o imagine despre biserică prin membrii ei. Indiferenţa şi lipsa de reverenţă sunt detectate imediat de un necredincios în purtarea şi atitudinea celui credincios. Domnul Isus a spus: “Vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:7).

Acum, preotul trebuia să aibă un anumit discernământ şi în ceea ce privea jertfele aduse de popor. Să vedem care erau elementele faţă de care ei să fie tot timpul alerţi:

v.17   Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.18  ,,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi tuturor copiilor lui Israel, şi spune-le: ,Orice om din casa lui Israel sau dintre străinii din Israel, care va aduce o ardere de tot Domnului, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bună voie,

v.19  să ia o parte bărbătească fără cusur din boi, miei sau capre, pentruca jertfa să fie primită.

v.20  Să nu aduceţi niciuna care să aibă vreun cusur, căci n’ar fi primită.

Această secţiune conţine reguli şi norme pentru popor în ceea ce priveşte aducerea de jertfe. Aceste reguli trebuie puse în aplicare cu cea mai mare acurateţe de către preoţi. Regulile sunt pentru popor dar era datoria preoţilor să vegheze la punerea lor în vigoare. Nu era permisă aducerea unei jertfe care avea vreo pată sau vreun cusur, pentru că jertfa Îl prefigura pe Hristos. Orice abatere de la această lege însemna o diminuare a măreţiei persoanei lui Hristos şi o derogare de la cerinţele de sfinţenie ale lui Dumnezeu.

v.21  Dacă un om aduce Domnului din boi sau din oi o jertfă de mulţămire, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bună voie, vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n’aibă niciun cusur în ea.

v.22  Să n’aduceţi niciuna care să fie oarbă, slută, sau ciuntită, care să aibă bube, rîie sau pecingine; din acestea să n’aduceţi pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului.

v.23  Ca dar de bună voie vei putea să jertfeşti un bou sau un miel cu un mădular prea lung sau prea scurt; dar, ca dar pentru împlinirea unei juruinţe, nu va fi primit.

v.24  Să n’aduceţi Domnului un dobitoc cu boaşele frînte, stricate, smulse sau tăiate; să nu-l aduceţi ca jertfă în ţara voastră.

v.25  Nici să nu luaţi dela străin vreunul din aceste dobitoace, ca să-l aduceţi ca mîncare Dumnezeului vostru; căci sînt sluţite, au metehne: şi n’ar fi primite.“

v.26   Domnul a zis lui Moise:

v.27  ,,Viţelul, mielul sau iedul, după naştere, să mai rămînă şapte zile cu mamă-sa, şi apoi, dela a opta zi înainte, va fi primit să fie adus Domnului ca jertfă mistuită de foc.

v.28  Vaca, oaia sau capra, să n’o junghiaţi ca jertfă în aceeaş zi cu fătul lor.

Infirmităţile naturale, rănile, tăieturile şi oasele frânte erau cusururile care făceau un animal inapt de a fi adus ca jertfă. Nici un străin nu putea aduce o jertfă. Şi orice animal adus ca jertfă trebuia să aibă cel puţin şapte zile. Numărul şapte este numărul deplinătăţii, al desăvârşirii – aceasta înseamnă că animalul trebuia să încheie un ciclu complet de şapte zile.

Tocmai în acest punct al oferirii de animale fără cusur ca jertfă a eşuat Israelul în mod lamentabil. Ei au adus vite oarbe, şchioape, betege, iar Dumnezeu le-a atras atenţia, prin profeţii care au denunţat acest fel de jertfe. Găsim o relatare asupra acestui aspect în Maleahi 1:6-10  Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpînul său. Dacă sînt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sînt Stăpîn, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, cari nesocotiţi Numele Meu, şi cari ziceţi: ,,Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?“ Prin faptul că aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!“ Şi dacă ziceţi: ,,Cu ce Te-am spurcat?“ -,,Prin faptul că aţi zis: ,Masa Domnului este de dispreţuit!“ Cînd aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Cînd aduceţi una şchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ţinea el seama de ea? zice Domnul oştirilor. Şi acum, vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi! Vă va primi El cu bunăvoinţă, cînd mînile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor. ,,Cine din voi va închide porţile, ca să n’aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N’am nici o plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mîncare din mîna voastră nu-Mi sînt plăcute!

 Maleahi 1:11-14  Căci dela răsăritul soarelui pînă la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămîie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mîncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. ,Dar voi îl pîngăriţi, prin faptul că ziceţi: ,Masa Domnului este spurcată, şi ce aduce ea este o mîncare de dispreţuit!` Voi ziceţi: ,Ce mai osteneală!` şi o dispreţuiţi, zice Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag: ,Iată darurile de mîncare pe cari le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mînile voastre? zice Domnul. ,,Nu! blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuş juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sînt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.

Dragii mei nu se poate ca noi să-l tratăm pe Dumnezeu mai rău decât o facem cu oamenii acestei lumi. Dumnezeu merită tot ce este mai bun. El merită cea mai bună parte a zilei noastre, merită sentimentele noastre cele mai frumoase, merită toată atenţia noastră. Dacă ştim să oferim prietenilor din timpul nostru, oferim altora, cadouri frumoase, costisitoare, de ce nu am face-o şi pentru Dumnezeu. Nu este o mare nedreptate să-l tratăm pe Dumnezeu ca fiind mai puţin important decât prietenii pe care îi avem? Cu siguranţă că da.

Preotul trebuia să analizeze jertfa adusă înaintea lui Dumnezeu.

Acum, mai este un aspect aici. Se putea foarte lesne înţelege care este spiritul în care este adusă jertfa. Era ea adusă numai dintr-un sentiment al datoriei, sau era adusă pentru că omul înţelegea care este rolul acestei jertfe. Era o problemă de inimă, inimă zdrobită de sentimentul vinovăţiei pentru păcatul comis. Inimă dornică de iertarea divină.

În funcţie de jertfa prezentată preotul putea înţelege ce se petrecea în sufletul celui ce se prezenta la uşa cortului cu animalul de jertfă.

Dragii mei, să nu uităm ce spune Petru cu privire la cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu. La rândul nostru suntem un neam de preoţi pentru Dumnezeu. Este datoria noastră să descoperim durerea inimii celor din jur şi să putem să le prezentăm iertarea vindecătoare a lui Dumnezeu.

Nu noi dăm iertarea ci Dumnezeu o dă, dar este datoria noastră să-i aducem pe aceşti oameni înaintea lui.

v.29  Cînd veţi aduce Domnului o jertfă de mulţămire, s’o aduceţi aşa ca să fie primită.

v.30  Vita să se mănînce în aceeaş zi; să nu lăsaţi nimic din ea pînă a doua zi dimineaţa. Eu sînt Domnul.

Jertfa trebuia adusă de bunăvoie. Acest tip de jertfă Îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl care L-a dat pe Fiul Său din dragoste pentru noi şi pe Fiul care a venit pentru bucuria care era înaintea Lui (Evrei 12:2).  Această jertfă trebuia mâncată în aceeaşi zi. Nu trebuia dat nici un prilej nici măcar pentru cea mai vagă urmă de stricăciune.

v.31  Să păziţi poruncile Mele, şi să le împliniţi. Eu sînt Domnul.

v.32  Să nu necinstiţi Numele Meu cel sfînt, ca să fiu sfinţit în mijlocul copiilor lui Israel. Eu sînt Domnul, care vă sfinţesc,

v.33  şi care v’am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sînt Domnul.“

Ei trebuiau să fie o mărturie pentru Dumnezeu. Ei nu trebuiau să meargă până la marginile pământului ca martori ai lui Dumnezeu, aşa cum ni se cere nouă astăzi. Ei erau chemaţi să-I slujească lui Dumnezeu ca popor. Restul lumii venea la Ierusalim, unde se închinau evreii Dumnezeului lor. Numele sfânt al lui Dumnezeu era reprezentat în fiecare act de închinare.

Care era motivaţia lor pentru ascultare? Dr. Bonar ne oferă cinci motive:

  1. “Eu sunt Domnul”
  2. “Eu voi fi sfinţit printre copiii lui Israel”
  3. “Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte”
  4. “Eu sunt Domnul care v-a scos din ţara Egiptului”
  5. “Dumnezeul vostru”.

“Eu sunt Domnul care vă sfinţesc”.

Credinciosul de astăzi are parte de libertate, dar libertatea nu trebuie să ducă la imoralitate. Sfinţenia şi neprihănirea lui Dumnezeu trebuie păstrate cu mare atenţie în închinarea noastră.

“Eu sunt Domnul care v-a scos din ţara Egiptului”. Dumnezeu v-a mântuit, dragi prieteni. Dumnezeu vă mântuieşte prin har. El nu v-a mântuit cu ideea că va cere de la voi fapte pe măsura acestui act. Atunci nu ar mai fi har. Eu nu sunt de acord cu versurile acelei cântări care spune: “Eu Mi-am dat viaţa pentru tine, Tu ce ai făcut pentru Mine?” Harul nu cere plată. Dar să vă întreb ceva: Îl iubiţi voi pe Dumnezeu? Vreţi să-I slujiţi?

Soţia nu pregăteşte o cină specială de ziua soţului ei pentru că e de datoria ei s-o facă. Ea face acest lucru pentru că îşi iubeşte bărbatul!

Adevăratul credincios Îi va sluji Domnului pentru că-L iubeşte.

“Eu sunt Domnul care vă sfinţesc şi care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul.” Este El Dumnezeul vostru, dragi prieteni?

Dacă este, voi Îl reprezentaţi pe El în lume. Lumea vă citeşte. Cu fiecare zi care trece se scrie un capitol din Evanghelie, prin faptele pe care le faceţi şi cuvintele pe care le spuneţi. Oamenii citesc ce spuneţi, fie adevărat sau fals. Ce spune Evanghelia după fiecare din voi?

Oamenii din lume nu citesc Biblia astăzi: ei vă citesc pe voi. Oare ce au citit până acum în voi, dragi prieteni?