Itinerar Biblic Ep.0164 – Levitic Cap.16 Vers.20 – Cap.17 Vers.14

 

Rezumat

·         Ispăşirea pentru popor.

·         Locul unic al jertfelor şi valoarea sângelui.

Dragi prieteni încă nu am terminat cu cel mai important aspect legat de păcatul din viaţa omului. Este vorba despre ispăşire.

Dragi mei este foarte importantă pentru că numai prin ispăşire avem posibilitatea să întrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Este cu neputinţă să respectăm dreptatea divină, justiţia naturală a lui Dumnezeu şi să venim în contact cu El. Este cu neputinţă. Dreptatea lui Dumnezeu solicită ca noi să plătim pentru păcatul nostru. Iar această plată nu este alta decât moartea. Este ceea ce ne spune şi apostolul Pavel în Epistola către Romani:

Rom. 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Din această cauză era nevoie de ispăşire. Acum, in dragostea lui pentru noi, aşa cum a spus şi Pavel, un dar nemeritat de noi, a fost jertfa înlocuitoare, substitutul nostru în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Mai întâi a fost animalul de jertfă, dar mai apoi a fost Domnul nostru Isus Hristos.

Este foarte important să înţelegem acest aspect pentru că este o problemă foarte importantă pentru noi şi pentru Dumnezeu.

Încă de data trecută am văzut că nimeni din neamul omenesc nu se poate apropia de Dumnezeu fără această jertfă. Chiar preotul care făcea ispăşirea pentru întregul popor, trebuia să aducă mai întâi jertfă pentru el, abia apoi putea intra în locul unde aducea jertfele pentru cei din popor.

Însemnătatea acestei jertfe vine şi din faptul că ea nu se făcea săptămânal sau lunar. Era o singură zi pe an prevăzută pentru această jertfă. Oamenii aveau datoria de a nu banaliza prin folosire repetată această importantă jertfă.

Dragii mei, pentru noi această jertfă a fost adusă de chiar Fiul lui Dumnezeu odată pentru totdeauna. Depinde de credinţa noastră ca această jertfă să  devină operabilă în viaţa noastră.

După ce preotul aducea jertfa pentru păcatele sale, se făcea ispăşirea şi pentru altar, pentru locul unde erau aduse păcatele oamenilor. Abia după aceea era adusă jertfa pentru popor.

De fapt acesta este fragmentul cu care continuă, capitolul 16 din cartea Levitic şi vom începe de la versetul 20:

v.20   Cînd va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfîntul locaş, pentru cortul întîlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu.

v.21  Aaron să-şi pună amîndouă mînile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu cari au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr’un om care va avea însărcinarea aceasta.

v.22  Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într’un pămînt pustiit; în pustie, să-i dea drumul.

În această zi, marele preot îndeplinea tot acest ritual singur. Aaron stropise cu sângele “ţapului Domnului” capacul ispăşirii şi acum îşi punea mâinile pline de sânge pe capul ţapului viu şi mărturisea păcatele poporului Israel. Probabil că era o listă sordidă de păcate, dar el le spunea pe toate. Punerea mâinilor arată faptul că acum acest ţap era identificat cu păcatele poporului Israel.

Iată ce spun două versete din Biblie despre Hristos:

v.6  Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Isaia 53:6

2 Corinteni 5:21 Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Ambrosie spune: “Tâlharul ştia că rănile din trupul lui Hristos nu erau rănile lui Hristos, ci ale lui.”

Apoi Aaron dădea ţapul pe mâna unui om care nu avea nici un interes personal cu privire la el şi poporul era aşezat la o parte pentru a urmări toate acestea. În cele din urmă, ţapul viu dispărea în pustie şi nu mai era văzut sau găsit niciodată. Vestea că ţapul dispăruse era transmisă din post în post, astfel că era cunoscută la cortul întâlnirii câteva minute mai târziu.

Aşa cum această veste era transmisă din post în post, Vestea Bună despre Hristos care a luat păcatele lumii a trecut de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan la apostolul Pavel, apoi la părinţii bisericii primare, pentru ca să ajungă, în cele din urmă, la mine şi la tine. Hristos a înlăturat păcatele noastre într-un mod deplin şi definitiv. Ţapul ispăşitor şi efectul lui sunt ilustrate în câteva fragmente din Scriptură pe această temă.

v.12  cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre dela noi. Psalmul 103:12

v.17  Iată, chiar suferinţele mele erau spre mîntuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! Isaia 38:17

v.22  Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.“ Isaia 44:22

v.20  În zilele acelea, în vremea aceea, -zice Domnul-se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa, pe care o voi lăsa.“ Ieremia 50:20

v.34  Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicînd: ,Cunoaşte pe Domnul!` Ci toţi Mă vor cunoaşte, dela cel mai mic pînă la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor. Ieremia 31:34

Ce semnificaţie are Ziua ispăşirii pentru creştin? Aceasta este o zi sfântă şi pentru noi.

Când citesc despre marele preot care stă cu mâinile pline de sânge pe capul ţapului pentru ispăşire, mă gândesc la Domnul meu pe cruce.

Ioan Botezătorul L-a arătat mulţimii în felul următor: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”

Iată ce spune Ioan în 1 Ioan 1:7.

v.7  Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

Dean Law a spus foarte bine următorul lucru: “Credinţa transferă păcatele noastre; Hristos le înlătură; Dumnezeu le dă uitării.”

Dar să ne întoarcem la textul din Levitic:

v.23   Aaron să intre în cortul întîlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe cari le îmbrăcase la intrarea în sfîntul locaş, şi să le pună acolo.

  1. 24 Să-şi spele trupul cu apă într’un loc sfînt, şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor.

Ritualul Zilei ispăşirii este încheiat acum. Fără să fiu lipsit de reverenţă, îngăduiţi-mi să spun că tot ce i-a mai rămas lui Aaron de făcut a fost să strângă şi să spele totul. Nu avem nici un echivalent al acestei etape în Hristos. Când S-a încheiat lucrarea Lui, El S-a aşezat la dreapta Tatălui. Aaron nu mai îndrăznea să intre în locul sfânt vreme de un an, dar Domnul nostru stă în prezenţa Tatălui pentru că în El nu este nici urmă de păcat acum, deşi a purtat toate păcatele noastre.

Versetul 25 ne spune că grăsimea jertfei pentru păcat este considerată drept o ardere de tot. Aceasta protejează persoana lui Hristos de orice atingere a păcatului, deşi El a fost făcut păcat pentru noi.

v.26  Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel, să-şi spele hainele, şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea, să intre iarăş în tabără.

v.27  Să scoată afară din tabără viţelul ispăşitor şi ţapul ispăşitor, al căror sînge a fost dus în sfîntul locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi balega.

v.28  Cel ce le va arde, să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea, să intre iarăş în tabără.

Cel care ducea ţapul în pustie era contaminat prin contactul cu animalul viu şi trebuia să-şi spele hainele şi să se îmbăieze. Trupurile moarte ale viţelului şi ţapului erau duse în afara taberei şi arse. Cei care făceau acest lucru trebuiau să se spele după aceea. Este clar că Dumnezeu le imprima acestor oameni gândul că sunt păcătoşi, păcătoşi pierduţi. El arată astfel că El este sfânt şi că păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu. Dragi prieteni, noi am fost despărţiţi de Dumnezeu prin păcat, dar Hristos a murit pentru noi. El este Cel care a ridicat păcatul nostru când a intrat în Sfânta sfintelor cu sângele Său.

v.29 Aceasta să vă fie o lege vecinică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru.

v.30  Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.

v.31  Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege vecinică.

v.32  Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite.

v.33  Să facă ispăşire pentru Locul prea sfînt, să facă ispăşire pentru cortul întîlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării.

v.34  Aceasta să fie pentru voi o lege vecinică: odată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.“ Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.

Ziua ispăşirii este singura zi de jale şi de post dată de Dumnezeu poporului Său. În această zi nu poţi ura “Un Yom Kippur fericit”, pentru că această zi nu este sărbătorită astfel. Era o zi de întristare a sufletului din cauza păcatului. Era o zi de jale pentru păcat. Pe aceasta se bazează postul din Vechiul Testament.

Această lege pentru ziua ispăşirii trebuia respectată până când era adusă jertfa permanentă şi veşnică pentru păcat. Aceasta a fost împlinită de Hristos în moartea Lui pe cruce.

Dragii mei moartea lui a fost pentru noi. A fost pentru fiecare om de pe pământul acesta pentru ca dreptatea divină să fie împăcată şi în felul acesta lumea să fie împăcată cu Dumnezeu aşa cum spune şi apostolul Pavel în:

2 Corinteni 5:19 Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.

Nouă ne-a fost oferită această jertfă şi mai mult, ne-a fost încredinţată şi responsabilitatea împărţirii ei.

Ce facem noi în această direcţie dragii mei prieteni?

Dar, mergem mai departe la un nou capitol din cartea Levitic, capitolul 17.

Unii comentatori consideră că acest capitol este o continuare a celui precedent. Există o succesiune aici, este adevărat, dar subiectul este diferit. Acum sunt luate în consideraţie locul unic pentru jertfe şi valoarea sângelui.

Acest capitol avea o semnificaţie practică pentru vremea marşului prin pustie şi perioada în care Israelul avea tabăra în jurul Cortului întâlnirii. Prezintă consideraţii mai degrabă etice decât ceremoniale. Animalele domestice curate, folosite ca hrană, trebuiau înjunghiate în faţa Cortului. Numai versetele 8 şi 9 din acest capitol se referă în mod explicit la aducerea de jertfe.

După împrăştierea poporului pe tot cuprinsul ţării (Palestina), unii dintre ei ajunseseră să trăiască la distanţe mari de Cortul întâlnirii. Nu era nici practic, nici posibil, ca toţi aceştia să-şi aducă animalele la uşa Cortului şi să le înjunghie acolo. În Deuteronom, Dumnezeu a revizuit aceste instrucţiuni atunci când poporul a fost gata să intre în Ţara promisă (Deuteronom 12:15, 16 şi 20-25).

De ce a dat Dumnezeu astfel de instrucţiuni? Israel abia ieşise din Egipt, unde fusese înconjurat de idolatrie. Evreii se închinaseră idolilor egiptenilor şi pericolul revenirii la idolatrie era încă prezent. Ei se închinaseră zeilor naturii din Egipt. Cuvântul tradus prin “idoli” în versetul 7, este redat într-o altă traducere prin “demoni”, iar în ebraică este seirim, care înseamnă “cei păroşi”. Acest cuvânt se referă la ţapii păroşi. Egiptenii îl venerau pe Mendes, zeul ţap. Şi grecii aveau un zeu ţap – Pan – cunoscut din literatura şi arta greacă. El este reprezentat ca având coarne, coadă şi copite despicate. Creştinismul medieval a identificat ulterior această reprezentare cu diavolul. Cuvântul “panică” provine din această perioadă în care diavolul provoca teroare în rândurile oamenilor.

Israelului îi era interzis să omoare orice animal în afara locului desemnat la uşa Cortului întâlnirii pentru a împiedica astfel poporul să aducă jertfe zeului ţap.

Apoi aflăm că sângele  nu trebuia mâncat sub nici o formă. Acest lucru era cu desăvârşire interzis. Motivul este expus foarte clar: sângele reprezintă viaţa. Acest motiv are două aspecte:

  1. Viaţa este sacră – nici animalele măcar nu erau înjunghiat fără nici un folos;
  1. Sângele vorbeşte despre jertfa lui Hristos. Era mijlocul prin care se făcea ispăşirea, simbolul împăcării şi prototipul jertfei substituţionare a lui Hristos. Viaţa este un lucru sfânt şi trebuie protejată. Numai Hristos trebuie să-Şi dea viaţa pentru ca păcătosul să aibă viaţă. Sângele şi viaţa sunt sinonime. Omul nu trebuia să mănânce sânge sub nici o formă. Dar el trebuie “să bea sângele lui Hristos”, adică să-şi însuşească, prin credinţa în sângele vărsat de Hristos, viaţa lui Hristos. El Şi-a dat această viaţă pentru ca noi să trăim. Să iubim şi să lăudăm sângele lui Isus Hristos! Şi să vorbim despre el! În bisericile noastre se vorbeşte în surdină despre acest subiect.

Dragi prieteni, dacă ezitaţi să vorbiţi despre păcat, există pericolul de a diminua importanţa sângelui lui Hristos.

Dar să vedem ce spune textul biblic:

v.1  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2  ,,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi tuturor copiilor lui Israel, şi spune-le: ,Iată ce a poruncit Domnul.

v.3  Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră,

v.4  şi nu-l aduce la uşa cortului întîlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea cortului Domnului, sîngele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sînge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.

Aceste instrucţiuni nu erau numai pentru Moise şi Aaron, ci şi pentru fiii lui Aaron şi pentru întregul popor Israel. Este evident că Dumnezeu se apropie acum de zona personală, de viaţa privată a poporului. După ce a făcut deosebirea dintre animalele curate şi cele necurate, în capitolul 11, acum Dumnezeu dă instrucţiuni precise cu privire la felul în care trebuie mâncate animalele curate. Viaţa oamenilor din poporul Său trebuia să fie diferită de cea a popoarelor păgâne din jur. Acelaşi lucru este repetat şi în următorul capitol, după cum vom vedea la vremea potrivită.

Parcă vă aud – pe unii dintre voi, cel puţin – spunând: “Oare despre ce este vorba aici? Nu înţeleg nimic!” Aceasta este o altă lege neobişnuită şi nu priveşte ritualul aducerii de jertfe.

Dacă citiţi cu atenţie, veţi observa că aceste animale erau hrana poporului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu le cere evreilor să-L aducă şi pe El la masa lor. În felul acesta, zeii păgâni erau alungaţi.

De ce era Dumnezeu atât de sever în această privinţă? Dacă aveau de gând să mănânce miel la cină, evreii trebuiau să-l aducă la uşa Cortului întâlnirii. Animalul care urma să fie mâncat trebuia înjunghiat la uşa Cortului. Acest lucru era necesar din cauza trecutului acestui popor. Printre păgâni, carnea era oferită idolilor înainte de a fi mâncată. Dumnezeu punea un fel de obstacol pentru blocarea drumului care urma să-i împiedice pe copiii Lui să urmeze din nou calea idolatriei, a întunericului spiritual şi a judecăţii.

În timpul robiei lor în Egipt, deşi erau sclavi, evreii au devenit închinători la idoli, la fel ca egiptenii. Dumnezeu nu i-a salvat din Egipt pentru că ar fi fost ei superiori în vreun fel. Dumnezeu i-a salvat pe evrei din Egipt pentru că auzise strigătul lor disperat de ajutor şi pentru că făcuse un legământ cu Avraam, Isaac şi Iacov. Când Dumnezeu face un legământ, putem fi siguri că se va ţine de cuvânt. De unde ştiu că evreii se închinau la idoli în Egipt? Iată ce spune Scriptura, în Ezechiel 20:6-8

v.6-8  În ziua aceea, Mi-am ridicat mîna spre ei, ca să-i duc din ţara Egiptului într’o ţară, pe care o căutasem pentru ei, ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările. Atunci le-am zis: ,,Lepădaţi fiecare urîciunile cari vă atrag privirile, şi nu vă spurcaţi cu idolii Egiptului! Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru!“  Dar ei s’au răzvrătit împotriva Mea, şi n’au vrut să Mă asculte. Niciunul n’a lepădat urîciunile, cari îi atrăgeau privirile, şi n’au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gînd să-Mi vărs mînia peste ei, să-Mi sleiesc mînia împotriva lor, în mijlocul ţării Egiptului.

Dumnezeu încearcă să-i despartă pe evrei de trecutul lor sordid din Egipt. Ei veneraseră animale, iar sângele vărsat şi carnea jertfită erau folosite în închinarea la idoli.

Aş dori să mai adaug aici că înjunghierea animalelor pentru hrană încă mai este asociată cu închinarea la idoli printre hinduşi.

Un animal curat destinat mâncării trebuia omorât la uşa Cortului întâlnirii. Sângele era vărsat acolo. Era pus pe altar şi grăsimea era ofertă ca jertfă de mireasmă plăcută. Darul era o jertfă de mulţumire sau pentru pace. Ce rămânea din animal era dat înapoi proprietarului şi de acum acesta putea să înceapă să-l gătească. Vedeţi acum de ce le displăcea creştinilor evrei să mănânce carne cumpărată într-un templu păgân.

Să  trecem acum la versetul 11 care este unul din versetele cheie ale acestei cărţi.

v.11  Căci viaţa trupului este în sînge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire.

Viaţa este în sânge. Acest lucru este reafirmat în versetul 14. Acest principiu stă la baza oricărei jertfe.

v.14  Căci viaţa oricărui trup stă în sîngele lui, care este în el. De aceea am zis copiilor lui Israel: ,Să nu mîncaţi sîngele niciunui trup; căci viaţa oricărui trup este sîngele lui: oricine va mînca din el, va fi nimicit.

Isus Hristos a spus un lucru remarcabil în Ioan 6:54-56

 v.54  Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, are viaţa vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

 v.55  Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură.

  v.56   Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el.

Datorită faptului că viaţa trupului este în sânge, Isus spune că noi trebuie să acceptăm sângele Său vărsat pentru păcatele noastre, cu credinţă, şi astfel primim viaţa. Isus Şi-a vărsat sângele, dându-Şi astfel viaţa, pentru că viaţa trupului este în sânge.

Acesta este un adevăr veşnic. Acest adevăr ne explică de ce jertfa lui Abel a fost mai bună decât a lui Cain. Sângele face ispăşire pentru suflet. Sângele lui Hristos este singurul lucru care poate spăla păcatele. Nu este nimic jignitor în sânge; ofensa este în păcatul nostru.

Iată de ce dragi prieteni, trebui ca noi să respectăm acest sânge al Domnului Isus, sînge care a curs pentru noi.