Itinerar Biblic Ep.0133 – Marcu Cap.9

 

Rezumat

·         Schimbarea la faţă.

·         Eşecul ucenicilor în scoaterea duhului necurat.

 

Începem astăzi capitolul 9 al Evangheliei după Marcu, în care avem relatarea schimbării la faţă. Aceasta poate fi găsită în primele trei Evanghelii, Evangheliile sinoptice. Apoi Marcu ne relatează faptul că, în timp ce pe munte avea loc schimbarea la faţă, ucenicii au avut parte de un eşec în încercarea de a scoate duhul necurat dintr-un copil. După aceea, Isus vesteşte iarăşi moartea şi învierea Sa. Ucenicii se ceartă între ei pentru că vor să ştie care este cel mai mare. Isus îi mustră pentru acest duh de părtinire şi îi avertizează cu privire la iad. Precum vedem, acesta este un capitol la fel de exploziv ca celelalte capitole ale Evangheliei după Marcu.

De obicei, Marcu este mai succint în relatările sale decât ceilalţi evanghelişti, dar nu la fel stau lucrurile şi în privinţa schimbării la faţă, pe care o prezintă foarte detaliat. Este interesant de aflat de ce accentuează el atât de mult acest incident. Părerea noastră este că schimbarea la faţă ne-a fost dată pentru a arăta umanitatea lui Isus, şi nu dumnezeirea Sa. Aşa cum am spus, toate Evangheliile, în afară de Ioan conţin această relatare. Evanghelia după Ioan, care se concentrează asupra dumnezeirii lui Isus, nu conţine schimbarea la faţă.

Ultimul verset al capitolului 16 din Matei spune: “Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” Există tot felul de interpretări asupra acestui verset, dar cred că este foarte clar că Domnul făcea o referire directă la schimbarea Sa la faţă. Doi oameni care se aflau acolo, Petru şi Ioan, mărturisesc despre acest lucru. Iată ce spune Petru, în a doua sa epistolă, în versetele 16-18 din primul capitol: “În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: ‘Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’ Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” Petru spune că ei fuseseră martorii puterii şi venirii Domnului nostru Isus Hristos. Când? Când au asistat la schimbarea Lui la faţă.

Dar să ne îndreptăm acum atenţia asupra relatării lui Marcu:

v.1 El le-a mai zis: ,,Adevărat vă spun, că sînt unii din ceice stau aici, cari nu vor muri pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.“

Motivul pentru care este făcută această afirmaţie, în acest moment particular. adică înainte de moartea şi învierea lui Isus, este acela că Împărăţia este în mâinile Lui, fie că mergea la cruce, fie că nu. El S-ar fi putut întoarce în cer şi ar fi fost Domnul suveran al universului. Numai că nu ne-ar mai fi mântuit nici pe mine, nici pe tine. Nu voi dezvolta acum această idee, dar este important să ne gândim la ea.

v.2  După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S’a schimbat la faţă înaintea lor.

Sigur că apare întrebarea: de ce i-a ales pe aceşti trei oameni? Voi spune de la bun început că nu i-a luat pentru că erau favoriţii Lui sau pentru că ar fi fost superiori celorlalţi. Cred că aceştia erau cei mai slabi dintre apostoli şi Isus a trebuit să-I ia cu El ca pe nişte copii mici, altfel ei nu ar mai fi venit deloc.

Am observat zilele trecute, pe stradă, cum îşi ducea o mamă cei trei copii. Pe unul îl purta în braţe, pe unul îl ţinea de mână, iar cel de-al treilea mergea în urma ei. Trebuia să se oprească din când în când pentru ca acesta să o ajungă din urmă. Eu mă uitam cât de încet înaintau şi mi-am spus că micuţul care mergea în urmă o făcea să piardă mult timp. Dar apoi mi-am dat seama că, spre deosebire de el, cel care era ţinut în braţe nu ar fi mers deloc cu ei, dacă nu l-ar fi purtat mama sa. Cred că Petru, Ioan şi Iacov erau cam la fel. Deşi par să fie un grup exclusivist, nu erau decât nişte copilaşi pe care Isus trebuia să-i poarte în braţe. Aşa că a decis să-i ia cu El când a avut loc schimbarea la faţă.

Petru spune: “am văzut cu ochii noştri mărirea Lui”. Ei L-au văzut pe Hristos glorificat, aşa cum va veni El într-o zi pe pământ. Aceasta este şi o imagine a ceea ce vom fi şi noi cândva. Biblia ne spune că vom fi ca El (1 Ioan 3:2). Vă amintiţi poate că Ioan a spus: “Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14).

Cuvântul grecesc pentru “schimbarea la faţă” este metamorphon, de unde vine cuvântul românesc metamorfoză. Schimbarea a avut loc în trupul lui Isus – nu a fost doar o lumină sau un efect venit din exterior. Schimbarea, transfigurarea era lumina care strălucea dinlăuntrul Lui. Înclin să cred că Adam şi Eva erau îmbrăcaţi astfel, cu o lumină care izvora din ei. Aşadar, schimbarea la faţă ne învaţă despre umanitatea perfectă a lui Isus, şi nu despre dumnezeirea Lui. Dar să mergem mai departe:

v.3  Hainele Lui s’au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care nici un nălbitor de pe pămînt n’o poate da.

Haina I-a devenit albă, mai albă decât îşi poate imagina sau poate crede cineva, tocmai pentru că această lumină venea dinlăuntrul Lui. Nici un înălbitor minune al zilelor noastre nu ar putea produce un alb de o asemenea strălucire. Totul venea din interior, nu din exterior.

v.4  Ilie li s’a arătat împreună cu Moise, şi sta de vorbă cu Isus.

Ilie era reprezentantul profeţilor. Moise era reprezentantul Legii. Ni se spune că atât Legea, cât şi Profeţii au mărturisit despre moartea lui Isus. Moise ştia de venirea lui Hristos, pentru că, iată ce ne spune următorul verset, din Evrei 11:26, despre Moise: “El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise ştia că va veni Hristos. Toţi profeţii vorbesc despre suferinţa Sa şi despre slava ce are să-i urmeze.

v.5  Petru a luat cuvîntul, şi a zis lui Isus: ,,Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.“

v.6  Căci nu ştia ce să zică, atît de mare spaimă îi apucase.

Petru era purtătorul lor de cuvânt aici, dar şi în alte ocazii. În general, Simon Petru vorbea când nu ştia ce să spună. Şi de cele mai multe ori nimerea cu oiştea-n gard. Aşa s-a întâmplat şi aici.

v.7  A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s’a auzit un glas, care zicea: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit: de El să ascultaţi!“

Acum toată atenţia este concentrată asupra Domnului Isus Hristos. Cuvântul Său este definitiv. Nu-i punem pe Moise şi Ilie pe picior de egalitate cu El.

v.8  Îndată, ucenicii s’au uitat împrejur, şi n’au mai văzut pe nimeni decît pe Isus singur cu ei.

“Isus singur” sau, altfel spus, “numai Isus” ar trebui să fie capul de afiş al vieţii noastre. Acesta este subtitlul Evangheliei după Marcu, şi acesta este principiul de bază pentru fiecare credincios. Şi acest principiu este exprimat prin doar două cuvinte foarte simple: “numai Isus”.

v.9  Pe cînd se pogorau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, pînă va învia Fiul omului dintre cei morţi.

Vedeţi voi, viaţa şi învierea lui Isus Hristos trebuie să meargă mână în mână cu această relatare despre schimbarea Sa la faţă. Schimbarea la faţă nu mântuieşte pe nimeni. Ea prezintă idealul sau ţelul. Dar acest ţel nu poate fi atins decât prin moartea lui Hristos pe cruce şi prin învierea Lui dintre cei morţi. Observaţi că El pune mereu alături moartea şi învierea Sa.

v.9  Pe cînd se pogorau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, pînă va învia Fiul omului dintre cei morţi.

v.10  Ei au păstrat în ei lucrul acesta, şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi,

Ei nu ştiau absolut nimic despre înviere. Când Isus a înviat, ei au alergat la mormântul Lui, dar nu se aşteptau să găsească un Mântuitor viu. Nimeni nu merge la cimitir să vadă un om viu, ci se duce să-şi plângă morţii.

v.11  Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: ,,Pentruce zic cărturarii că trebuie să vină întîi Ilie?“

v.12  El le-a răspuns: ,,Ilie va veni întîi; şi va aşeza din nou toate lucrurile; tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat.

v.13  Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.“

Domnul Isus a arătat foarte clar că, atunci când va spune cineva: “Isus nu putea aduce Împărăţia pentru că, aşa cum spune proorocul, Ilie trebuia să vină mai întâi”, i se poate spune că Ioan Botezătorul a venit în duhul lui Ilie. Dacă ei L-ar fi primit pe Isus ca Mesia, Ioan ar fi fost împlinirea profeţiei. Dar de vreme ce nu L-au primit pe Isus ca Mesia, la prima Lui venire pe pământ, profeţia referitoare la Ilie ca înainte mergător al lui Isus se va împlini la cea de-a doua venire a Lui pe pământ.

Dar iată că de la scena glorioasă din vârful muntelui coborâm pe pământ şi asistăm la eşecul total al ucenicilor.

v.14 Cînd au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor şi pe cărturari întrebîndu-se cu ei.

v.15  De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s’a mirat, şi a alergat la El să I se închine.

v.16  El i-a întrebat: ,,Despre ce vă întrebaţi cu ei?“

v.17  Şi un om din norod I-a răspuns: ,,Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de un duh mut.

v.18  Oriunde îl apucă, îl trînteşte la pămînt. Copilul face spumă la gură, scrîşneşte din dinţi, şi rămîne ţapăn. M’am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n’au putut.“

Aceasta este de fapt o descriere a creştinătăţii din zilele noastre. Domnul Isus este deja în prezenţa Tatălui, în trupul Său glorificat. Apostolii sunt acolo cu El. Cea mai mare parte din Biserică se află în ceruri, la fel şi Moise şi Ilie. Muntele schimbării la faţă ilustrează cerurile aşa cum arată ele astăzi.

Dar uitaţi-vă la acest pământ şi la problemele de aici, de jos. Băiatul acesta reprezintă pământul cuprins de nebunie al zilelor noastre. Dacă am putea să privim pământul aşa cum îl vede Dumnezeu sau aşa cum îl văd îngerii, am ajunge la concluzia că omul care locuieşte pe acest pământ este nebun.

El pare să fie posedat de demon prin felul în care se poartă şi prin faptele lui. Lucrul cel mai trist este că tatăl şi-a adus copilul la apostoli, dar aceştia nu au putut face nimic. Tragic este că, în acest moment, biserica este neajutorată în faţa nevoii acestei lumi.

În prezent, biserica, în forma ei organizată, se implică, disperată, în tot felul de proteste şi marşuri şi alte acţiuni, în timp ce lumea critică biserica susţinând că nu se implică destul! Dar problemele sociale nu sunt treaba noastră! Noi ar trebui să fim în stare să-i prezentăm copilului posedat de demon un Mântuitor care să-i redea minţile şi să-l aducă  într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Din nefericire, ce s-a spus despre apostoli se poate spune şi despre biserica din prezent: “şi n-au putut”. Ucenicii nu au putut şi nici noi nu putem. Iar Domnul Isus spune:

v.19  ,,O neam necredincios!“ le-a zis Isus. ,,Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.“

Ce lucru minunat! “Aduceţi-l la Mine!” Noi încercăm orice altceva în loc să-l aducem pe omul pierdut la Isus Hristos.

v.20  L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pămînt, şi se svîrcolea făcînd spumă la gură.

v.21  Isus a întrebat pe tatăl lui: ,,Cîtă vreme este de cînd îi vine aşa?“ ,,Din copilărie“, a răspuns el.

v.22  ,,Şi de multe ori duhul l-a aruncat cînd în foc, cînd în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.“

Acesta era un caz grav. Poate că nu atât de grav ca acela cu omul posedat de demoni din ţinului Gadarei, care trăia printre morminte de mulţi ani de zile. Acela era un om matur, în timp ce aici avem un copil. Deşi la o vârstă fragedă, probabil că starea în care se afla era la fel de gravă ca starea celuilalt. Tatăl copilului a strigat cu lacrimi înaintea Domnului şi şi-a pus toată încrederea în El. Când procedăm aşa, El vine în ajutorul nostru.

v.23  Isus a răspuns: ,,Tu zici: ,Dacă poţi!`… Toate lucrurile sînt cu putinţă celui ce crede!“

Isus S-a întors către tatăl copilului şi i-a cerut să creadă. Oare tatăl era răspunzător pentru starea copilului? Aici nu se pune problema dacă Domnul poate face ceva, pentru că El poate face orice. Întrebarea este: “Poţi tu să crezi?” sau: Dacă poţi să crezi, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.

v.24  Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrămi: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“

Acesta este strigătul disperat al credinţei tatălui!

v.25  Cînd a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat, şi i-a zis: ,,Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta, şi să nu mai intri în el.“

v.26  Şi duhul a ieşit, ţipînd şi scuturîndu-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: ,,A murit!“

v.27  Dar Isus l-a apucat de mînă, şi l-a ridicat. Şi el s’a sculat în picioare.

Se pune aici întrebarea dacă acesta este unul din cazurile în care Isus înviază pe cineva din morţi. Eu cred că da, însă nu voi dezvolta aici acest subiect.

v.28  Cînd a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: ,,Noi de ce n’am putut să scoatem duhul acesta?“

v.29  ,,Acest soi de draci“, le-a zis El, ,,nu poate ieşi decît prin rugăciune şi post.“

S-a descoperit că, în răspunsul dat de Isus ucenicilor aici, cuvântul “post” nu apare în manuscrisele cele mai bune. Accentul este pus pe rugăciune. Dragi prieteni, biserica este slabă astăzi pentru că rugăciunea ei nu are putere.

v.30  Au plecat de acolo, şi au trecut prin Galilea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.

v.31  Căci învăţa pe ucenicii Săi, şi zicea: ,,Fiul omului va fi dat în mînile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.“

Observaţi din nou că Isus pune moartea şi învierea Sa împreună. El nu vorbeşte separat despre aceste două evenimente importante.

v.32  Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, şi se temeau să-L întrebe.

Ucenicii nu prea înţelegeau ce este cu această înviere din morţi. Isus le vorbeşte despre moartea Lui şi noi ne-am aştepta ca ei să-L fi întrebat măcar câte ceva. Dar ei au îndrăznit să se certe între ei cu privire la care va fi cel mai mare în Împărăţia lui Dumnezeu, imediat după ce El a vorbit despre moartea Lui. Ar fi trebuit să le fie ruşine de purtarea lor. Aceasta nu este prima dată când Isus le vesteşte moartea şi învierea Sa, dar ei tot nu înţeleg.

v.33  Apoi au venit la Capernaum. Cînd era în casă, Isus i-a întrebat: ,,Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?“

v.34  Dar ei tăceau, pentrucă pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare.

v.35  Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece, şi le-a zis: ,,Dacă vrea cineva să fie cel dintîi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!“

Acesta este principiul spiritual al măririi prezentat în toată simplitatea şi profunzimea lui.

v.36  Şi a luat un copilaş, şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe, şi le-a zis:

v.37  ,,Oricine prim eşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M’a trimes pe Mine.“

Isus îşi exemplifică principiul luând în braţe un copil.

v.38  Ioan I-a zis: ,,Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţînd draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentrucă nu venea după noi.“

v.39  ,,Nu-l opriţi“, a răspuns Isus, ,,căci nu este nimeni, care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.

v.40  Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.

v.41 Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentrucă sînteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.

Se crede despre Ioan că era un apostol mai timid decât ceilalţi, dar iată-l aici cu o atitudine neîndurătoare. Isus respinge orice spirit sectar. Observaţi că temelia unităţii la care Se referă Isus este “în Numele Meu”. Ceea ce se face în Numele lui Isus nu poate fi negat de nici un ucenic. Cu toate acestea, în zilele noastre se pune eticheta “Isus” pe lucrurile care nu sunt făcute, de fapt, în Numele Lui.

Isus revine, în versetul 42, la copilaşul pe care-l luase în braţe ceva mai devreme. Cu toate că vorbeşte cu blândeţe despre copil, avertismentul este sever.

v.42  Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gît o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.

Apoi adaugă:

v.43  Dacă mîna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decît să ai două mîni, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,

Vă daţi seama cine este Cel care vorbeşte despre iad aici? Mulţi oameni spun despre Isus că nu putea fi decât blând şi bun. Dragi prieteni, El este singurul care a vorbit despre iad. Pavel nu a făcut-o niciodată. De vreme ce Isus a vorbit despre iad, am face bine să ascultăm ce spune. El a spus că va fi un loc şi acest loc este numit iad. Eu sunt convins că este vorba despre un loc şi că acesta arată exact aşa cum l-a descris Isus.

Versetele 44 şi 46 nu se găsesc în manuscrisele cele mai bune. Aşa că nu le vom menţiona nici noi.

Isus vorbeşte despre mână, despre picior şi despre ochi.

v.45  Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decît să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,

v.46  unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

v.47  Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decît să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei,

Ochiul poate duce la păcat. Gândiţi-vă la Eva care a văzut că pomul era bun de mâncat.

v.48  unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

v.49  Pentrucă fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare.

v.50  Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii.“

Aceste afirmaţii sunt puţin mai neobişnuite. Ideea este că atât sarea cât şi focul curăţă. Focul are acest efect curăţitor prin arderea impurităţilor. Sarea pătrunde şi dizolvă stricăciunea şi opreşte răspândirea impurităţilor.

Dacă avem sare – lucrarea curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu – dacă aceasta lucrează în noi, ne sfinţeşte şi ne aduce pace.