Itinerar Biblic Ep.0126 – Marcu Cap.2

 

Dragi ascultători, este uimitoare simplitatea şi naturaleţea cu care Marcu prezintă evenimentele legate de viaţa Domnului Isus.

Şi acest al doilea capitol este la fel de plin de acţiune ca primul. Este, de fapt, o continuare a capitolului 1, având în vedere că începe prin conjuncţia copulativă “şi”, folosită atât de des de Marcu. Acest cuvânt scurt este liantul care leagă şi păstrează legate toate părţile componente ale acestei Evanghelii. El uneşte întotdeauna ceea ce abia a fost spus cu ceea ce urmează. Să vedem dar cum continuă această istorisire făcută de Marcu în capitolul 2 versetul 1:

“Şi intrând iarăşi în Capernaum după câteva zile, s-a auzit că El era în casă.”

    Observaţi că Isus a intrat în Capernaum după câteva zile. Am mai spus şi în episodul trecut că Domnul Isus Îşi mutase cartierul general din Nazaretul natal, la Capernaum. Acesta a fost centrul de unde a pornit Domnul Isus în drumurile Lui, pe toată durata lucrării Sale de pe pământ.

Am văzut data trecută că Isus fusese nevoit să se retragă în locuri pustii, din cauză

că leprosul pe care îl vindecase nesocotise spusele Lui şi răspândise pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Mulţimile se strângeau în jurul lui şi îl îmbulzeau, astfel încât Domnul nu putea să-Şi desfăşoare lucrarea aşa cum ar fi trebuit.

Acesta este unul din motivele pentru care Domnul Isus nu a venit ca un taumaturg, adică, un făcător de minuni. El nu a vrut ca aceasta să fie caracteristica Sa generală. Domnul Isus nu vroia ca acest om sau oricare altul să vorbească despre minunile înfăptuite de El, pentru că Domnul venise pentru o lucrare spirituală. El a venit să moară pe cruce pentru păcatele omenirii. Acest tip de publicitate aruncă Evanghelia într-un con de umbră.

Aş vrea să spun, cu foarte mare sinceritate, că unul din motivele pentru care am obiecţii atât de puternice faţă de oamenii care pun un mare accent astăzi pe tot felul de manifestări, menite să producă o anumită atmosferă specifică primului veac, seamănă pentru mine cu a pune căruţa înaintea calului. Acum câtva timp, cineva mi-a spus: “Domnule predicator, cutare predică Evanghelia la fel ca dvs. şi are şi o misiune de vindecare.” Da, dar este el cunoscut pentru predicarea Evangheliei? Este acesta motivul pentru care vin oamenii la acele întâlniri? Se duc pentru a auzi Evanghelia şi a fi mântuiţi sau caută vindecări şi tot felul de alte experienţe emoţionale?

Cred că avem nevoie, în ziua de astăzi, să reducem experienţele de acest fel la o amploare cât mai mică. Scopul nostru şi însărcinarea noastră principală este aceea de a predica Evanghelia. În acest fragment din Evanghelia după Marcu vedem că Domnul Isus a fost împiedicat în lucrarea Sa din cauza minunii vindecării leprosului, astfel încât a fost nevoit să plece din Capernaum (nu ştim pentru câtă vreme). Dar a revenit aici ulterior.

După revenirea Lui în Capernaum, s-a auzit că Isus era în casă. Cuvântul “casă” din primul verset este articulat, ceea ce arată că era vorba despre o casă anume. Întrebarea este: despre ce casă este vorba? În primul capitol al acestei Evanghelii ni se spune că, după ce au ieşit din sinagogă, au intrat în casa lui Simon şi a lui Andrei. Aceasta ne conduce la concluzia că oamenii care l-au adus pe cel paralizat au desfăcut acoperişul casei lui Simon Petru. Este greu de imaginat că el a asistat în linişte la această scenă, lăsându-i să facă ce vor. Mai degrabă îmi imaginez că a anunţat autorităţile! La urma urmei, era casa lui!

Dar iată ce spune Marcu cu privire la acest eveniment:

v.1  După cîteva zile, Isus S’a întors în Capernaum. S’a auzit că este în casă,

v.2  şi s’au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvîntul.

v.3  Au venit la el nişte oameni, cari I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi.

v.4 Fiindcă nu puteau să ajungă pînă la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus, şi, după ce l-au spart, au pogorît pe acolo patul în care zăcea slăbănogul.

v.5  Cînd le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: ,,Fiule, păcatele îţi sînt iertate!“

Slujba Domnului Isus era una de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu şi pe aceasta ar trebui să se pună accentul şi astăzi. Este nevoie să se pună accentul pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe integritatea şi caracterul său infailibil. Rugăciunea mea, în această privinţă, este: “Doamne, dă-mi mai multă încredere în Cuvântul lui Dumnezeu!” Văd la tot pasul ce a făcut acest Cuvânt în inima şi în viaţa atâtor oameni şi ştiu ce a reuşit să facă în viaţa mea. Drept urmare, ar trebui să am o tot mai mare încredere în el. Trebuie să ne aducem mereu aminte că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se va întoarce niciodată fără rod la El. Este ceea ce spune Domnul Însuşi prin intermediul lui Isaia în capitolul 55:11. Mă bucur să citesc aici, în Marcu 2:2, că Domnul le vestea Cuvântul.

Atenţia ne este îndreptată apoi spre un alt grup. Este o delegaţie compusă din cinci persoane, care se apropie venind pe drumul plin de praf spre Capernaum.

În mijlocul grupului se află un om paralizat, care nici măcar nu ar fi reuşit să ajungă până aici singur, pentru că zăcea pe un pat, un fel de targă, de fapt. Ceilalţi patru formează un cvartet – fiecare dintre ei ţine această targă de un colţ. Iată-i ajunşi la casa cu pricina, numai că nu au cum să intre. Mulţimile de oameni ocupaseră şi uşile, şi ferestrele.

Am descoperit că unul din lucrurile cele mai des întâlnite în biserică astăzi este formarea de comitete. Comitetul este cel de care depinde adesea lucrarea unui pastor. Lucrarea bisericii este făcută astăzi, în cea mai mare parte, de comitete ale diferitelor organizaţii. Cineva a spus că aceste comitete sunt alcătuite din oameni care scriu procese verbale şi irosesc timpul. Altcineva a spus că ele sunt alcătuite din oameni care, în parte, nu pot face nimic, dar adunaţi laolaltă pot decide că nu se poate face nimic. În multe cazuri, din păcate, cam aşa se întâmplă. Sunt însă şi numeroase comitete de iniţiativă care sunt plini de compasiune faţă de cei din jur, asemenea celor care îl duc pe slăbănog la Domnul Isus.

Dacă s-ar fi procedat la fel şi pe vremea lui Isus, acest grup, care bloca intrarea în casa unde era Isus, ar fi alcătuit un comitet. Cei de la uşă le-au spus că nu pot intra, cei de la ferestre le-au spus că pe acolo nu au loc, aşa că a rămas acoperişul. Pentru a reuşi, a fost nevoie ca aceşti patru oameni să desfacă acoperişul şi apoi să coboare patul prin el. Probabil că, atunci când au ajuns în prezenţa lui Hristos, au fost foarte stânjeniţi, pentru că şi-au dat seama că au întrerupt adunarea. Închipuiţi-vă ce efect a avut această coborâre pentru desfăşurarea acelei manifestări! Nu ştim despre ce anume predica Domnul Isus cu această ocazie. În orice caz, a fost nevoie de o pauză neanunţată. Sunt aproape sigur că Domnul i-a privit zâmbind pe aceşti oameni. De fapt, chiar remarcă credinţa lor şi pe baza lor se face această vindecare. Lucrul acesta m-a deranjat vreme de câţiva ani, de fiecare dată când ajungeam la acest verset. Mi se părea că acest om a fost mântuit datorită credinţei celor patru care l-au adus la Isus. “Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” Dar pe măsură ce am studiat mai profund, mi-am dat seama că nu credinţa lor l-a mântuit. Domnul Isus a apreciat credinţa lor dar sunt sigur că şi el a avut credinţa că poate fi vindecat. Acum, mai este un aspect aici pe care trebuie să-l luăm în considerare. Nu numai vindecare este importantă aici. Domnul Isus îi spune omului că păcatele îi sunt iertate şi aceasta se face pe baza credinţei lui.

Este minunat, dragul meu prieten, să ai o mamă credincioasă, dar nu vei merge în cer numai pentru aceasta. Este grozav să ai un tată credincios, dar el nu poate să te mântuiască. Trebuie voi înşivă să aveţi credinţă. Voi trebuie să fiţi cei care cred, nu părinţii voştri.

La o cercetare mai atentă, observăm că nu credinţa celor patru oameni l-a mântuit pe cel paralizat. Credinţa acestor oameni l-a adus în locul unde-L putea auzi pe Domnul Isus vorbindu-i în mod nemijlocit şi personal. “Când le-a văzut Isus credinţa” înseamnă credinţa lor de a-l aduce pe cel paralizat la Isus. După ce a văzut acest lucru, Isus S-a ocupat personal de cel paralizat şi i-a spus: “Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” aşa cu spuneam adineauri.

Dragii mei şi astăzi avem nevoie de purtători de targă – de oameni cu acest fel de credinţă, care să-i aducă pe cei nemântuiţi în biserică, pentru ca ei să poată auzi Evanghelia. Mulţi oameni suferă în prezent de o paralizie sufletească, o paralizie cauzată de păcat, de indiferenţă sau de prejudecăţi. Foarte mulţi oameni nu vor ajunge să intre într-o biserică în care se predică Evanghelia, dacă voi nu apucaţi de un colţ targa pe care se află, pentru a-i aduce înăuntru. Asta au făcut cei patru oameni. Ei au avut atâta credinţă încât l-au adus pe acest sărman om la Isus. Domnul a avut apoi posibilitatea să i se adreseze direct şi să-i spună: “Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”

Dar, la fel ca şi în alte situaţii, pe lângă cei ce fac bine, apar şi contestatarii:

v.6  Unii din cărturari, cari erau de faţă, se gîndeau în inimile lor:

v.7 ,,Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decît numai Dumnezeu?“

Iată-i pe oponenţii lui Isus. Ei nu-şi spun gândurile cu glas tare. Deşi greşesc în prima privinţă, au dreptate în a doua. Acest Om nu hulise – acesta era un neadevăr. Dar era adevărat că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele.

Nici un judecător nu poate să-i lase nepedepsiţi pe cei care încalcă legea. Datoria lui este să aplice legea. Dumnezeu este conducătorul moral al acestui univers şi trebuie să-Şi apere Legea Sa. Dumnezeu nu poate să încalce Legea. Nu poate pentru că este drept. El respectă legile pe care le-a făcut, şi legile Lui sunt implacabile. Ele nu s-au schimbat nici astăzi şi, conform acestor legi, noi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertare pentru păcat şi El ne iartă. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi de gândul că Dumnezeu ne iartă datorită inimii Sale mari. Nu. Dumnezeu ne iartă datorită faptului că Hristos a plătit datoria păcatelor noastre. Domnul Isus nu spunea nici un fel de blasfemie. El este Dumnezeu. Şi putea să ierte păcatele pentru că a venit pe pământ cu scopul de a aduce mântuirea pentru mine, pentru tine şi pentru omul paralizat.

Dar să vedem răspunsul Domnului Isus:

v.8  Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gîndeau astfel în ei, şi le-a zis: ,,Pentru ce aveţi astfel de gînduri în inimile voastre?

Aceşti oameni nu au spus nimic cu glas tare, dar aşa gândeau în inima lor. Domnul Isus încearcă să-i provoace la discuţie, dar ei ştiu, din experienţă, că nu pot ieşi învingători dintr-o confruntare cu El. Aşa că decid că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să tacă. Şi Domnul le-a zis mai departe:

v.9  Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: ,,Păcatele îţi sînt iertate“, ori a zice: ,,Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă?“

Aceasta este o întrebare la care ei nu aveau cum să răspundă. Ei tac în continuare, aşa că Domnul poate să le mai spună ceva. El le cunoştea gândurile. În Evanghelia după Ioan 2:25, este scris: “Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” Acum Domnul Isus îi punea cu adevărat în încurcătură pe aceşti cărturari. Este mai uşor să ierţi păcatele acestui om sau să-l faci să se ridice şi să umble? Deşi nu au răspuns, sunt sigur că ar fi spus că ambele variante sunt la fel de imposibile. Numai Dumnezeu le putea face şi pe una, şi pe cealaltă. Acest răspuns este corect şi de aceea i-a spus Domnul Isus celui paralizat să-şi ridice patul şi să umble:

v.10  Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele,

v.11  ,,Ţie îţi poruncesc“, a zis El slăbănogului, -,,scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.“

Un comentator scoţian spunea că Isus i-a poruncit celui paralizat să se ridice, să-şi ia patul şi să umble, ca să arate că acesta nu va mai reveni la starea dinainte, nu va mai fi la pat niciodată, ci va merge ca un om perfect sănătos. Vindecările Domnului Isus nu erau făcute cu jumătate de măsură. Se întâmplă la fel şi cu vindecarea sufletului nostru. Când Domnul Isus vine cu iertarea Sa, el nu numai că uită, şterge păcatele noastre dar ne dă şi o natură nouă, care urăşte păcatele. El merge până la capăt cu cei care doresc vindecare deplină.

Acţiunea continuă aici, chiar dacă de această dată nu este vorba de o minune. Aşa cum am mai spus, această Evanghelie este plină de acţiune.

v.13  Isus a ieşit iarăş la mare. Toată mulţimea venea la El; şi El învăţa pe toţi.

v.14  Cînd trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezînd la vamă. Şi i-a zis: ,,Vino după Mine!“ Levi s’a sculat, şi a mers după El.

Aceasta este chemarea lui Levi sau Matei. Matei aparţinea seminţiei lui Levi. Gândiţi-vă la faptul că acest om aparţinea seminţiei preoţeşti şi nu era, nici mai mult, nici mai puţin decât un vameş! De asemenea, aici am putea avea un răspuns la întrebarea privitoare la cele zece seminţii pierdute. Acesta este unul din multele locuri în care găsim o persoană din altă seminţie decât Iuda.

Cele zece seminţii nu sunt pierdute. Iată chiar aici una din aceste seminţii – un bărbat din seminţia lui Levi devine ucenic al Domnului Isus. Vă amintiţi, poate, că Matei nu spune nimic în Evanghelia sa despre faptul că a dat un ospăţ la care a invitat câţiva prieteni, care nu puteau fi decât oameni păcătoşi.

v.15  Pe cînd şedea Isus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi au şezut şi ei la masă cu El şi cu ucenicii Lui; căci erau mulţi cari mergeau de obicei după El.

v.16  Cărturarii şi Fariseii, cînd L-au văzut mîncînd cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: ,,De ce mănîncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?“

Aţi observat probabil că aceste trei versete menţionează de trei ori faptul că la ospăţ erau invitaţi vameşii şi păcătoşii. După toate aparenţele, nu exista nici un om bun pe listă. Nimeni din elita cetăţii nu se afla acolo. Remarcaţi şi faptul că vameşii sunt trecuţi înaintea păcătoşilor. Ei erau cei care încasau taxele şi impozitele acelei vremi.

v.17  Isus, cînd a auzit acest lucru, le-a zis: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.“

Uimitor răspuns! Nu chemi doctorul când toată lumea este sănătoasă. Numai când eşti bolnav vrei să chemi medicul. Domnul Isus a spus că nu a venit să-i cheme pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. El a spus acest lucru pentru că de faţă erau numai păcătoşi. În ziua aceea, în acel loc se strânseseră oameni de un singur fel. Nu se afla acolo nici un om neprihănit, dar fariseii erau convinşi că ei sunt neprihăniţi!

v.18 Ucenicii lui Ioan şi Fariseii obicinuiau să postească. Ei au venit şi au zis lui Isus: ,,Pentruce ucenicii lui Ioan şi ai Fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?“

Ei erau sub Lege, dar Legea nu conţinea nici un fel de instrucţiuni cu privire la post. Dumnezeu a dat poporului Său şapte sărbători, nu zile de post. Dar nu problema postului era cea care îi ardea pe ei. Ei nu erau mulţumiţi de Domnul Isus pentru întreg comportamentul lui şi nu numai pentru acest aspect legat de post.

v.19  Isus le-a răspuns: ,,Oare pot posti nuntaşii cîtă vreme este mirele cu ei? Cîtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti.

v.20  Vor veni zile, cînd va fi luat mirele dela ei, şi atunci vor posti în ziua aceea.

Cu alte cuvinte, Isus le spune că este mult mai important să aibă o relaţie personală cu El, să se bucure de părtăşia cu El, decât să postească. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, dragi prieteni. Una este să fii un om religios şi să arborezi o mină pioasă, şi alta este să te bucuri de părtăşia cu Domnul Isus Hristos şi să-L iubeşti.

v.21  Nimeni nu coase un petec de postav nou la o haină veche; altfel, petecul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face.

v.22  Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.“

Domnul ne oferă două ilustraţii pentru această viaţă de dragoste şi părtăşie cu El. El spune că nu a venit să îmbunătăţească Legea. Nu a venit să adauge ceva la Legea mozaică. Nu a venit să dezvolte sau să înnoiască acest sistem. Domnul Isus nu a venit să pună un petic la o haină veche, ci să ne dea o haină nou-nouţă.

Sub Lege contau foarte mult faptele oamenilor, iar aceste fapte se asemănau cu o haină veche mâncată de molii. Domnul nostru a pregătit o haină nouă, a neprihănirii, care va  fi dată păcătosului care se încrede în Hristos. Aceasta îi va permite să stea înaintea Dumnezeului atotputernic. Acesta este lucrul minunat şi glorios pe care-l spune Domnul în aceste versete. Domnul nostru nu a venit să extindă sau să reproiecteze sistemul sau religia Legii din Vechiul Testament. El a venit cu ceva cu totul nou. Şi această noutate consta în faptul că El a venit să moară pentru păcatele lumii.

Vinul cel nou este pus în burdufuri noi. Haina nouă îl îmbracă pe omul cel nou. Haina neprihănirii vine peste cel care a devenit un copil al lui Dumnezeu prin credinţă. Acesta este un lucru extraordinar!

În ultima parte a acestui capitol ajungem la o zi de Sabat în lanurile de grâu. Apoi, capitolul 3 începe cu o zi de Sabat în sinagogă. Am văzut aceste două incidente şi în Evanghelia după Matei, şi în Evanghelia după Luca. Este important să reţinem ce s-a întâmplat aici, pentru că acesta este momentul rupturii totale cu toţi conducătorii religioşi. Din acest moment, ei au început să-I plănuiască moartea.

În incidentul cu spicele de grâu, Isus spune că El este Domn al Sabatului. În sinagogă, El face bine în ziua Sabatului. Întrebarea care se pune este: a încălcat El Sabatul în vreuna din aceste împrejurări? Când l-a vindecat pe omul cu mâna uscată, a încălcat legea Sabatului? Cu siguranţă că nu. El a venit să împlinească Legea. Dar aici descoperim că Isus îi dă o interpretare. El descoperă oamenilor faptul că este Domn al Sabatului şi că, a face bine este lucrul cel mai important.

v.23  S’a întîmplat că într’o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grîu. Ucenicii Lui, pe cînd mergeau, au început să smulgă spice de grîu.

În greacă, cuvântul tradus aici este sporima care înseamnă lanuri semănate cu grâne. Ar putea fi vorba despre orz sau grâu. Indiferent ce fel de grâne erau, cert este că ucenicii smulgeau boabele şi le mâncau, iar fariseii au interpretat gestul lor ca fiind recoltat şi treierat în ziua de Sabat. Legea îngăduia oamenilor să culeagă spicele – în Deuteronom 23:24, 25 citim:

“Dacă intri în via aproapelui tău, vei putea să mănânci struguri, după plac, până te vei sătura; dar în vas să nu iei. Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în holdele aproapelui tău, să n-o pui.” De fapt, ucenicii respectau Legea. Dacă ar fi adunat spicele într-un vas, aceasta ar fi însemnat că recoltează. Dar fariseii au folosit propria interpretare şi au spus că ucenicii au încălcat Legea.

v.24 Fariseii I-au zis: ,,Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?“

v.25  Isus le-a răspuns: ,,Oare n’aţi citit niciodată ce a făcut David, cînd a fost în nevoie, şi cînd a flămînzit el şi cei ce erau împreună cu el?

Domnul nu a insistat asupra faptului că ucenicii nu au încălcat Sabatul. De fapt, El a refuzat să discute cu ei despre acest lucru. Dar apelează la o împrejurare din viaţa lui David, împăratul lor, în care el încălcase în mod clar Legea mozaică, dar fusese îndreptăţit. Vedeţi voi, litera Legii nu trebuia impusă atunci când ar fi adus greutăţi unui slujitor al Domnului care nu făcea altceva decât să-I slujească. Acesta a fost cazul lui David, şi Domnul Isus foloseşte acest exemplu aici.

În cele din urmă Domnul Isus atacă frontal problema:

v.27  Apoi le-a zis: ,,Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat;

v.28  aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.“

Acesta este un principiu important referitor la ziua de Sabat şi la semnificaţia ei. Legea a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru Sabat. Un alt principiu la fel de important este acela că Domnul Isus este Domn şi al Sabatului. Amândouă aceste principii sunt la fel de importante. Reţineţi şi faptul că noi nu mai trăim astăzi sub vechiul sistem mozaic de legi, care o include şi pe cea referitoare la ziua de Sabat, pentru că acesta era o parte a legământului dintre poporul Israel şi Dumnezeu (Exod 31:12-17).

Incidentul cu spicele de grâu şi ziua de Sabat, precum şi cel de la începutul capitolului 3, cu ziua de Sabat şi sinagoga, ar trebui luate în consideraţie împreună.

Chiar dacă ele sunt despărţite în Biblie în două capitole succesive, noi le discutăm împreună pentru că aduc în discuţie importante atitudini cu privire la Împărăţia Cerurilor.