Itinerar Biblic – Episodul 575 – PSALMII 39:1-40:9

 

Tema: Un psalm pentru înmormântări

 

Dragi ascultători, ne aflăm din nou în faţa unor psalmi remarcabili.

Cel cu care deschidem întâlnirea noastră de astăzi, psalmul 39, este un psalm ce ne descoperă slăbiciunea, fragilitatea, nimicnicia umanităţii. Ne pune înainte deşertăciunea existenţei omului. Acest psalm a fost folosit foarte des la înmormântări. De altfel, este şi  potrivit pentru o astfel de ocazie.

Câţiva comentatori ai Bibliei consideră că aceasta este probabil „cea mai frumoasă dintre elegiile Psalmirii”. Iată ce scria un comentator pe nume Perowne despre acest psalm: (citez) „Sfântul cântăreţ şi-a ţinut zăvorâte sentimentele pentru multă vreme; şi deşi se frământau în el gânduri fără linişte, el nu le dădea glas. Nu putea suporta gândul că sufletul său va fi privit fără pic de înţelegere sau milă de lumea din afară. Cel mai mult se temea ca nu cumva, în timp ce el îşi mărturisea nedumeririle, de pe buzele sale să zboare un cuvânt care să-i facă pe cei nelegiuiţi să-L vorbească de rău pe Dumnezeu. Şi când, în sfârşit, nu-şi mai poate reprima trăirile prea puternice, el vorbeşte cu Dumnezeu, nu cu vreun om. Şi o face ca un om care simte cât de deznădăjduită este problema vieţii, dacă nu este văzută în lumina lui Dumnezeu.” (am încheiat citatul)

Psalmistul vorbeşte deci despre slăbiciunea, păcătoşenia, micimea omenirii şi o face cu o convingere profundă. Ca să fim sinceri, viaţa omului este, fără îndoială, cel mai mare eşec din universul lui Dumnezeu. În afara unei relaţii cu Dumnezeu, viaţa omenească nici nu are vreun sens. Totul este deşertăciune sub soare. Fără Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu înseamnă nimic.

În ceea ce-l priveşte pe autor, acesta este David, din nou,  dar este o specificaţie care ne atrage atenţia: Psalmul  îi este dedicat lui Iedutun. Cine este acest Iedutun? Poate că el a scris muzica pentru acest psalm. El a fost unul dintre cei trei conducători, dirijori de cor şi de orchestră care se ocupau de închinarea lui Israel. Asaf şi Heman erau ceilalţi doi. David, dulcele psalmist al lui Israel, se alăturase acestor trei bărbaţi în lucrarea muzicală.

Să ascultăm frumoasele cuvinte ale acestui psalm:

Ps. 39:1

v.1    Ziceam: ,,Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frîu gurii, cît va sta cel rău înaintea mea.„

 

Psalmul se referă la un subiect despre care David preferă să nu vorbească de faţă cu omul din lume. El este convins că „cel rău nu va înţelege, aşa că mai bine îmi pun un fermoar la gură”.

Ps. 39:2

v.2  Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuş durerea mea nu era mai puţin mare.

Dar David dorea să spună ceva şi, într-un final, îşi deschide inima înaintea lui Dumnezeu.

Ps. 39:3

v.3  Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvîntul pe limbă, şi am zis:

Acum el Îi vorbeşte Domnului:

Ps. 39:4

v.4  ,,Doamne, spune-mi care este sfîrşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cît de trecător sînt.„

David recunoaşte caracterul fragil al vieţii omeneşti şi întreabă: „Care este scopul vieţii? Ce anume dă un sens existenţei?”

Aceasta este o întrebare obişnuită astăzi. Tinerii îşi pun această întrebare, dar pentru că nu ştiu ce să răspundă, sfârşitul lor este adesea tragic.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, generaţia care ieşise din război nu-şi dorea altceva decât să trăiască o viaţă liniştită, într-o căsuţă frumoasă şi să nu-şi mai asume nici un fel de responsabilităţi. Numai că lucrurile nu au mers aşa cum speraseră ei. Viaţa a continuat să fie plină de tot felul de tensiuni şi presiuni. A venit la rând o altă generaţie tânără şi până şi cei care proveneau din cămine creştine se întrebau: „La asta se reduce viaţa? Care este înţelesul, care este sensul vieţii?” Aceasta era şi întrebarea lui David.

Este posibil ca şi creştinii să trăiască astfel încât viaţa să nu aibă nici un sens. Dacă sunteţi părinţi creştini, trăiţi o viaţă care îi deschide pe copiii voştri faţă de Dumnezeu sau îi îndepărtaţi de creştinism prin felul în care trăiţi? Sunt mulţi cei care au fugit de acasă din cauza unui exemplu prost şi acum vagabondează prin lume, făcând tot felul de lucruri rele. Mulţi provin din „familii bune”. După toate aparenţele, familiile lor erau bune, dar exemplul oferit de părinţi îi făcea pe copii să spună că viaţa nu are nici un sens.

Acest psalm este cât se poate de relevant pentru generaţia tânără de astăzi. David se ruga astfel: „Doamne, fă-mi cunoscut sfârşitul meu şi măsura zilelor mele, dă scop şi sens vieţii mele.”

Ps. 39:5

v.5  Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricît de bine s’ar ţinea. –

Acest verset se încheie cu indicaţia „Oprire” – opreşte-te, priveşte şi ascultă! Gândeşte-te la acest lucru, dragul meu prieten. Scurtimea vieţii omeneşti pe pământ ar trebui să ne dea de gândit. Există unele animale sau unii copaci care au viaţă mult mai lungă decât cea a omului. Pe lângă acestea, viaţa omului este doar o suflare.

Ps. 39:6

v.6  Da, omul umblă ca o umbră, se frămîntă degeaba, strînge la comori, şi nu ştie cine le va lua.

William Thackeray, un romancier englez care era creştin, a scris un roman intitulat „Bâlciul deşertăciunilor”. Mie mi-a plăcut foarte mult această carte. Este o satiră inteligentă la adresa unui grup de oameni, o clică de fapt, cu o poziţie socială din care făcuseră un simbol. Fiecare membru al grupului îşi juca rolul minuscul, comitea micile păcate, ducând o viaţă de nimic în fond. Toţi au trăit şi au murit cu aceeaşi micime sufletească şi acelaşi duh de ceartă.

„Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori şi nu ştie cine le va lua.” Nimic nu s-a schimbat din zilele psalmistului şi până astăzi. Gândiţi-vă la creştinii care adună averi aici, pe pământ, şi le lasă urmaşilor lor necredincioşi. Vedem tot timpul astfel de lucruri. Psalmistul vedea aşa ceva în jurul său şi se întreba: „Care este scopul în toate acestea?”

Ps. 39:7

v.7    Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea

David a venit la Dumnezeu mărturisind că nădejdea lui este la Domnul. Dragul meu prieten, dacă nu te întorci la Dumnezeu, nu vei găsi sensul vieţii.

Ps. 39:8

v.8  Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!

David îşi dorea să fie un exemplu bun.

Ps. 39:9

v.9  Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.

El nu dorea să-şi expună gândurile înaintea mulţimii pentru că toţi erau mai degrabă pesimişti.

Ps. 39:10

v.10  Abate-Ţi loviturile de la mine! Îmi iese sufletul supt loviturile mînii Tale.

David simţea disciplina lui Dumnezeu în viaţa sa şi aceasta avea un scop anume. Cât de mare este nevoia de a avea o perspectivă corectă asupra vieţii! Nu mormântul este ţelul nostru! Nu acesta trebuie să fie sfârşitul! Afirmaţia: „Din ţărână ai venit, în ţărână te vei întoarce” nu se referă la sufletul omului. Ne aşteaptă veşnicia. Cât de glorioasă ar trebui să fie această aşteptare a unei veşnicii cu Domnul!

Ps. 39:12

v.12  Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrămilor mele! Căci sînt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.

Dragi prieteni, aşa cum ştiţi deja, noi suntem doar străini şi călători pe acest pământ, dar problema este că nu gândim aşa. Noi vrem să ne aranjăm bine colţişorul nostru pe pământ crezând că-l vom avea pentru totdeauna. Vrem să ne înfăşurăm în haina unei false siguranţe. Dar ar trebui să ne trăim viaţa conştienţi de acest adevăr: suntem străini şi călători pe acest pământ. Suntem într-o călătorie, în căutarea unui oraş al cărui „meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Să nădăjduim în Domnul, după exemplul psalmistului! În Domnul este nădejdea noastră.

Ps. 39:13

v.13  Abate-Ţi privirea de la mine, şi lasă-mă să răsuflu, pînă nu mă duc şi să nu mai fiu!

Cu alte cuvinte, dă-mi puterea să trăiesc astfel încât viaţa mea să-i facă pe oamenii din jur să se gândească la veşnicie.  Ajută-mă, Doamne, să trăiesc o viaţă care să-i atragă pe oameni spre Tine, nu să-i îndepărteze!

Se vorbeşte mult astăzi despre mărturia personală, dar cum rămâne cu mărturia vieţii trăite după voia lui Dumnezeu? Se întorc oameni la Dumnezeu pentru că văd cum trăim noi, sau se îndepărtează de Dumnezeu când văd modul nostru de trai? Gândiţi-vă că viaţa voastră are unul din aceste două efecte, timp în care ne apropiem şi de următorul psalm. Acest psalm nu este nici el un oarecare. Împreună cu psalmul 41 ei sunt doi psalmi mesianici care încheie secţiunea Geneza a Psalmilor. Sunt numiţi psalmi mesianici pentru că sunt citaţi ca atare în Noul Testament, ceea ce le acordă o importanţă deosebită.

Noi vom parcurge doar psalmul 40 astăzi, urmând ca în viitoarea noastră întâlnire să încheiem secţiunea geneza şi să deschidem secţiunea exod. Deci, psalmul 40:

Ps. 40:1

v.1 Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S’a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.

Acesta este psalmul cel mai potrivit după Psalmul 39. Se observă o continuitate în aceşti psalmi. Un punct de vedere ar fi acela că acest psalm exprimă experienţa lui David provocată de fuga sa de Absalom. Acest punct de vedere este corect până la un punct. Psalmul 40 este citat în Epistola către Evrei într-un mod deosebit. În acest psalm, Cel care celebrează cu laudă şi mulţumire Învierea, triumful şi Înălţarea este Însuşi Domnul Isus. Acesta este cu adevărat un psalm mesianic care ne arată că moartea lui Hristos nu a fost o înfrângere. A fost o mare biruinţă. Când spune: “Îmi pusesem nădejdea în Domnul şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele”, este vorba despre strigătul izvorât de pe cruce.

Ps. 40:2

v.2  M’a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stîncă, şi mi-a întărit paşii.

Chinul şi moartea lui Hristos sunt asemănate cu o groapă înfiorătoare – groapa pieirii. Nu putem concepe cât de îngrozitoare a fost moartea lui Hristos pe cruce.

Ps. 40:3

v.3  Mi-a pus în gură o cîntare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s’au temut, şi s’au încrezut în Domnul.

Acest verset menţionează o cântare nouă – este cântarea răscumpărării. “Mulţi vor vedea aceasta, şi se vor teme, şi se vor încrede în Domnul.” (lit.) Ce vor vedea? Vor vedea moartea şi învierea Domnului Isus Hristos.

Ps. 40:4

v.4  Ferice de omul, care îşi pune încrederea în Domnul, şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi!

Domnul Isus Hristos este exemplul omului care îşi pune încrederea în Dumnezeu, care nu acordă atenţie celor mândri şi celor care spun minciuni.

Ps. 40:5

v.5  Doamne, Dumnezeule, multe sînt minunile şi planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trîmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc.

Dumnezeu ne-a arătat ce simte pentru noi trimiţându-L pe Fiul Lui să moară pe cruce pentru noi. Am auzit că unii oameni de ştiinţă cred că s-ar putea să existe viaţă şi pe alte planete, nu numai pe Terra. Nu sunt expert în acest domeniu, dar nu exclud această posibilitate. Totuşi, vă pot asigura de un lucru: nu va exista o altă cruce pe o altă planetă. Numai aici a murit Fiul lui Dumnezeu pe cruce. “Tu ai înmulţit, Doamne, Dumnezeule, lucrările Tale minunate şi gândurile Tale faţă de noi”. Crucea ne descoperă, ne demonstrează cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi.

Fragmentul care urmează este citat în Epistola către Evrei:

Ps. 40:6-9

v.6  Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mîncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.

v.7  Atunci am zis: ,,Iată-mă că vin! -în sulul cărţii este scris despre mine-

v.8  vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.

v.9  Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne!

Psalmul 40 urmează în chip minunat după cel precedent în care este vorba despre fragilitatea vieţii omeneşti.

“Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare; ci mi-ai străpuns urechile.” Observaţi cum este citat acest verset în Evrei 10:5: “De aceea, când intră în lume, El zice: ‘Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.’” Ce înseamnă aceasta? Este cumva un citat greşit? Criticii Bibliei vor spune: “Aha! Uite o greşeală, o contradicţie în Biblie. În Psalmul 40 este scris: ‘ci mi-ai străpuns urechile’, iar în Evrei apare: ‘Mi-ai pregătit un trup’”.

Duhul Sfânt este autorul Bibliei, dragi prieteni. El a scris Vechiul şi Noul Testament. El a scris şi Psalmii, şi Epistola către Evrei, şi are tot dreptul să schimbe ce a scris. El are întotdeauna un motiv foarte bun pentru a face acest lucru.

Să ne gândim puţin la context. În Exod 21 există o lege referitoare la slujitori şi stăpâni. Dacă un bărbat ajungea rob în slujba altuia, el putea fi eliberat după şapte ani. Se putea întâmpla ca, în perioada de robie, el să întâlnească o femeie tot roabă de care să se îndrăgostească, apoi să se căsătorească şi să aibă copii. Când venea momentul ca robul să fie eliberat, el putea pleca, dar ce se întâmpla cu soţia şi copiii lui, care ar fi rămas în robie? Ce putea face bărbatul aflat în această situaţie? El putea decide să rămână ca sclav din dragoste pentru soţia lui sau pentru stăpânul lui.

“Atunci stăpânul lui să-l ducã înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.” (Exod 21:6).

Psalmistul se referă la acest obicei când spune: “mi-ai străpuns urechile”. Când a venit pe pământ, Domnul Isus a avut urechea străpunsă cu o sulă? În nici un caz! Lui I-a fost dat un trup. El a luat asupra Sa umanitatea noastră. Domnul Isus S-a identificat cu noi şi a devenit rob. Şi a devenit jertfă. “Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare” – Dumnezeu nu Îşi găsea plăcerea în jertfele animale din Vechiul Testament, dar acestea prefigurau jertfa Domnului Isus Hristos.

Să notăm şi ce spune Isaia despre acest subiect: “Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi.” (Isaia 50:5). Acest verset profeţeşte umilinţa Robului Hristos care urma să vină pe pământ. Când Domnul Isus a venit pe pământ şi a fost răstignit pe cruce, urechea Lui nu a fost străpunsă; Lui Îi fusese dat un trup şi acel trup a fost ţintuit în piroane pe cruce. Domnul Isus a luat cu El în cer acest trup glorificat care va purta semnele cuielor. El va purta veşnic aceste semne şi cicatricele rănilor astfel ca noi să putem fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu fără vină şi fără pată. El a făcut mult mai mult decât orice rob cu urechea străpunsă. Domnul Şi-a dat trupul să fie răstignit pentru că ne iubeşte. El nu a dorit să se întoarcă în cer fără noi.

Aşadar, Psalmul 40 este un psalm mesianic care ne revelează dragostea Domnului Isus Hristos manifestată în răstignirea Sa pe cruce.

Este gestul suprem. Este cel mai concret semn al iubirii lui Dumnezeu.

Ştiu că unii vor spune, dar au mai fost oameni crucificaţi. Şi astăzi, mai sunt popoare unde creştinii practică crucificarea şi oamenii se oferă de bună voie pentru împlinirea acestui ritual.

Aşa este! Este foarte adevărat. Domnul Isus nu a fost singurul crucificat. Există şi astăzi acei oameni care de bună voi îndură chinurile crucii. Dar, nici una dintre aceste persoane nu a fost şi nu este fiul lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost şi rămâne singurul cu acest statut. Apoi, să nu uităm, El a fost pus pe cruce nu pentru ceea ce a făcut El ci pentru ceea ce am făcut noi. Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare este faptul că El a purtat pe cruce blestemul păcatelor noastre.

Acesta este un lucru, dragi prieteni, pe care noi nu avem încă capacitatea să-l înţelegem. Cred că abia atunci când va avea loc judecata şi va fi pronunţată sentinţa: noi oamenii vom înţelege ce povară reprezintă păcatele noastre în raport cu sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu. Cred că numai atunci vom înţelege cât de mare a fost preţul plătit de Domnul, iar preţul acesta a fost plătit pentru noi.

Dragi prieteni, numai atunci când înţelegem dimensiunea păcatului nostru, înţelegem cât de mult a plătit Domnul pentru noi.

La un moment dat chiar Domnul a exprimat acest lucru. Este vorba despre episodul în care Domnul se afla în casa fariseului Simon şi o femeie cu moravuri îndoielnice s-a apropiat de El şi a plâns pe picioarele lui şi i le-a şters cu părul Ei. Vă aduceţi aminte episodul?

Fariseul a cârtit atunci, gândindu-se că Domnul greşea, lăsând-o pe acea femeie să se apropie de El.

Atunci Domnul i-a dat acel răspuns reprezentat de pilda datornicilor. Cine iubeşte mai mult? A fost întrebarea Domnului? Răspunsul corect al fariseului a fost: Cel căruia i se iartă mai mult?

Vedeţi, dragi prieteni, nu de răspunsuri corecte ducem noi lipsă. Ceea ce avem nevoie este să ne recunoaştem vina. Asemenea fariseului şi noi tindem mereu să ne comparăm cu alţii şi să diminuăm în felul acesta povara păcatului nostru. Este însă o greşeală. Păcatele noastre au fost suficient de grele încât să fie nevoie ca Domnul să moară pe cruce pentru ele.

Dragi prieteni, sunteţi conştienţi de acest lucru? Atunci mulţumiţi-i chiar acum lui Dumnezeu pentru dragostea Lui cea mare.

 

Rămâneţi în binecuvântarea celui ce este DRAGOSTE!