Itinerar Biblic Ep. 98 Exod – cap.11; 12:1-12

 

Rezumat

·         Moartea întâilor născuţi.

·         Jalea din Egipt.

·         Paştele în Egipt.

·         Ieşirea din Egipt.

 

Dragi ascultători, uneori suntem atât de îndărătnici când este vorba să facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem. Deşi nu avem nici un motiv raţional pentru a ne împotrivi Lui, alegem să ne răzvrătim faţă de El privându-ne singuri de o binecuvântată relaţie pe care am putea să o avem cu El.

Este exact atitudinea pe care a avut-o Faraon. Deşi avea toate dovezile că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat, că El are puterea să facă orice doreşte, nu capitulează în hotărârea lui de a nu lăsa poporul să plece din Egipt după voia lui Dumnezeu.

Cred că adesea noi îl determinăm pe Dumnezeu să treacă la măsuri radicale prin refuzul nostru de a accepta revelaţia Lui.

Faraon a ajuns într-o astfel de situaţie. Deja poporul trecuse prin foarte multe. Majoritatea zeităţilor Egiptului au fost înfrânte de Domnul. Poporul a văzut că aceşti zei nu au nici o putere. Chiar înţelepţii poporului au fost cei care au recunoscut că acolo era degetul lui Dumnezeu. Şi cu toate că Faraon însuşi ajunge să se pocăiască, el nu o face cu toată inima. Pentru el era mai important să păstreze autoritatea de Faraon, să nu capituleze decât să accepte faptul că Dumnezeu este cel care are autoritatea.

De fapt aceasta este problema noastră. Ne este teamă să abdicăm. Nu vrem să cedăm în faţa autorităţii divine. Vrem să fim liberi, spunem noi. Dar aceasta este o mare înşelăciune. Omul nu se naşte liber. Încă de la naştere el este rob păcatului. Venind la Dumnezeu omul este pus în poziţie de libertate nu de robie.

Pentru Faraon era greu să înţeleagă acest lucru, la fel de greu cum este pentru mulţi dintre noi.

Dealtfel, Dumnezeu, prin această ultimă urgie va portretiza acest lucru.

Suntem acum la capitolul 11 din cartea Exod unde se desfăşoară confruntarea finală dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului.

v.1 Domnul a zis lui Moise: ,,Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra Egiptului. După aceea, vă va lăsa să plecaţi de aici. Cînd vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni de aici.

v.2  Vorbeşte cu poporul, ca atunci fiecare să ceară dela vecinul său şi fiecare dela vecina ei, vase de argint şi vase de aur.“

v.3  Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor. Chiar Moise era foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon şi înaintea poporului.

Domnul începe să facă dreptate în cazul evreilor. Pentru ani de zile ei lucraseră pentru egipteni şi aceştia se îmbogăţiseră. Acum Dumnezeu face ca ei să capete trecere în ochii Egiptenilor şi să primească multe daruri.

Este un adevăr aici reflectat şi în alte locuri din Scriptură care oferă o bună imagine în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni.

Proverbe 16:7 „Cînd sînt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.”

Este ceea ce găsim în cartea proverbelor. Dacă noi căutăm să fim după voia lui Dumnezeu, el va transforma radical relaţiile noastre cu cei din jur.

La fel s-a întâmplat în cazul lui Moise şi Aron. Chiar egiptenii au început să-i placă. Este lucrarea lui Dumnezeu dragi prieteni. Dacă noi ne facem adesea probleme din pricina unor oameni cărora am vrea să le vorbim de Dumnezeu şi dragostea Lui dar ei ne resping, trebuie să ne amintim mai des aceste cuvinte.

Pe de altă parte, este foarte adevărat că unii se împotrivesc cu încăpăţânare. Ei bine, Faraon a fost un astfel de om, dar cei din jur au fost schimbaţi. Chiar dacă unii se împotrivesc, Dumnezeu va scoate alţii în jurul nostru care îl vor respecta pe El.

În ceea ce îl priveşte pe Faraon, acum o să aibă de a face cu judecata lui Dumnezeu manifestată atât în ceea ce priveşte oamenii cât şi animalele.

v.4 Moise a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Pela miezul nopţii, voi trece prin Egipt;

v.5  şi toţi întîii născuţi din ţara Egiptului vor muri, dela întîiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, pînă la întîiul-născut al roabei care stă la rîşniţă, şi pînă la toţi întîii-născuţi ai dobitoacelor.

v.6  În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n’au fost şi nu vor mai fi.

v.7  Dar dintre toţi copiii lui Israel, dela oameni pînă la dobitoace, nici măcar un cîne nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între Egipteni şi Israel.

v.8  Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor pogorî la mine şi se vor închina pînă la pămînt înaintea mea, zicînd: ,,Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!“ După aceea, voi ieşi. Moise a ieşit dela Faraon, aprins de mînie.

v.9  Domnul a zis lui Moise: ,,Faraon n’are s’asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile Mele în ţara Egiptului.“

v.10  Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon; Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n’a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.

Aceste cuvinte ar fi trebuit să schimbe radical atitudinea lui Faraon, dar nici gând să se întâmple aşa ceva. Cred că este bine să ne verificăm şi noi atitudinile, pentru că adesea avem tendinţa să fim la fel de îndărătnici. La Faraon este vorba de o îndărătnicie iraţională, dar a cui este oare raţională, atunci când se împotriveşte lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte această ultimă urgie, semnificaţia este una aparte. Întâii născuţi, atât ai oamenilor cât şi ai animalelor, aparţineau zeilor Egiptului. Acum Dumnezeu este cel care solicită dreptul asupra lor. El va arăta diferenţa dintre copii lui Israel şi cei ai Egiptului. Nu este vorba despre o diferenţă dintre neamuri şi evrei ci este vorba despre o diferenţă făcută de sângele mielului. Aşa cum o să vedem Dumnezeu a oferit un mijloc de protecţie pentru fiecare familie. Credinţa însă va fi aceea care va face diferenţa.

Dar să mai privim puţin la ce înseamnă primul născut.

Spre deosebire de celelalte urgii, aceasta nu a fost un generală. Nu au suferit toţi oamenii la fel. Acesta a fost un act selectiv al Domnului. De această dată a fost vorba de întâii născuţi atât ai animalelor cât şi ai oamenilor. Întâii născuţi erau cei care adunau întreaga atenţie a familiei. Ei erau moştenitorii averii familiei. La moartea capului familiei, întâiul născut devenea capul ei. Într-un fel, ei erau speranţa de viitor a familiei. Lucrul acesta este foarte bine să-l reţinem, pentru că el are o semnificaţie deosebită în cadrul acestei plăgi. Să nu uităm că aceste urgii erau îndreptate împotriva zeilor Egiptului. Ori, întâi născuţi ai Egiptului erau dedicaţi zeităţilor Egiptului. Viitorul Egiptului, cu alte cuvinte, era închinat zeităţilor Egiptului. Însă Domnul vine să arate egiptenilor şi lui Faraon că nimeni nu poate fi stăpânul viitorului cu excepţia lui Dumnezeu. Din această cauză, Domnul îi anunţă că va veni îngerul morţii peste toţii întâi născuţii din Egipt. Numai că Dumnezeu nu lansează doar o ameninţare. Împreună cu avertizarea anunţă şi izbăvirea din acesta urgie.

De fapt este punctarea unui eveniment de o importanţă extraordinară. Înainte ca acest lucru să se întâmple Dumnezeu îi spune lui Moise câteva lucruri pe care evreii trebuia să le facă în pregătirea acestui eveniment.

În primul rând, pentru evrei va începe de acum o nouă epocă, iar calendarul va marca şi el acest lucru. Dar să amintesc că suntem acum în capitolul 12:

v.1  Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:

v.2  ,,Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună; ea va fi pentru voi cea dintîi lună a anului.

De acum înainte acesta va fi începutul anului religios pentru Israel. De fiecare dată când vor ajunge la acest reper calendaristic ei îşi vor aduce aminte că acela a fost momentul izbăvirii lor din Egipt.

Dragii mei şi noi avem câteva sărbători care ne aduc aminte de momentul în care s-a înfăptuit izbăvirea noastră. Însă, în acelaşi timp, pentru unii, acel timp însemna manifestarea judecăţii. În acelaşi fel aceste sărbătorii pentru unii dintre noi oamenii, reprezintă aducerea aminte a judecăţii care va veni.

Dar să ne întoarcem la următorul eveniment important:

v.3  Vorbiţi întregei adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: ,În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă.

Acesta este începutul Paştelor. De acum înainte poporul evreu va sărbători paştele. Mai târziu, lumea creştină va prelua şi ea această sărbătoare, pentru că Mielul divin, Domnul Isus Hristos a venit în lume şi a devenit El paştele nostru.

Dar să observăm mai întâi două aspecte legate de această sărbătoare. Este vorba despre sânge şi familie. Dumnezeu va aduce mântuire pentru Israel, şi fiecare familie va fi izbăvită pe baza credinţei ei. Israelul era deja un popor, o naţiune pe care Dumnezeu o va izbăvi.

Să mergem mai departe:

v.4  Dacă sînt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cît poate mînca fiecare din mielul acesta.

v.5  Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied.

Iată încă două aspecte legate de celebrarea paştelor. Mai întâi, mielul trebuia să fie mâncat în întregime, dacă nu de o singură familie, de două sau de câte era nevoie. Apoi, mielul trebuia să fie fără vreun cusur şi la vârsta de un an.   Era nevoie ca acesta să fie la calitatea cerută de Domnul. Acum şi aceasta avea o semnificaţie deosebită. Mielul sau iedul trebuia să fie cel mai bun exemplar al rasei şi generaţiei sale. El era exemplarul pe care păstorul îl păstra pentru perpetuarea speciei, pentru înmulţirea turmei sale. Aduceţi-vă aminte de Iacov şi de şiretlicurile pe care le folosea pentru a creşte turma lui. Toate exemplarele frumoase şi puternice erau în turma lui pe când cele mai slabe ajungeau în turma unchiului său.

Iată deci că şi în acest caz este implicat viitorul. Dumnezeu cerea în felul acesta viitorul lor, ori acesta era un act al credinţei. Ei arătau în felul acesta că se încred în Dumnezeu, că întreaga lor nădejde de acum este pusă în Dumnezeu.

Dar mielul sau iedul trebuia să mai îndeplinească o condiţie:

v.5  Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied.

v.6  Să-l păstraţi pînă în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara.

Mielul sau iedul trebuia ales şi ţinut timp de două săptămâni în casa lor. El era mielul de jertfă şi întreaga familie începea să-i acorde atenţie. Gândiţi-vă la modul în care se ataşau copii de el. Cei din casă, în fiecare zi probabil se jucau cu el şi apoi se gândeau că într-o zi va fi sacrificat. În cele din urmă când a fost sacrificat, familia întreagă era îndurerată.

Dragii mei, nu este întâmplător lucrul acesta. Păcatul produce durere în inima lui Dumnezeu. Este vorba despre inima de tată a lui Dumnezeu care este îndurerată de răzvrătirea noastră. Ispăşirea, izbăvire nu se poate face fără durere. Va fi mare durerea lui Dumnezeu atunci când fiul Lui, Domnul Isus va fi atârnat pe cruce. Dar El a făcut asta pentru ca noi să nu mai suferim. El a suferit durerea în locul nostru. Dar noi trebuie să înţelegem aceasta.

Israelul trebuia şi el să înţeleagă că izbăvirea are un preţ.

Un alt aspect important aici este acela că întreaga comunitate a lui Israel trebuia să procedeze aşa cum poruncise Domnul. Cuvântul folosit aici pentru adunare este cuvântul care mai târziu va fi folosit pentru Biserica Domnului Isus.

Dragii mei, în Biserica Domnului Isus intră numai acei care au fost stropiţi cu sângele lui. Un alt lucru important este că numai cei care fac parte din Biserica Lui vor fi luaţi la El.

Deci, în cea de a 14-a zi a lunii, în seara acelei zile, mii de miei şi iezi au fost ucişi. Noi facem adesea din sărbătoarea paştelor o sărbătoare. Numai că pentru foarte mulţi atunci nu a fost o sărbătoare. Pentru toţi aceia care nu au pus sângele mielului pe tocurile uşilor a fost o noapte de jale. Cred că mulţi dintre cei care ignoră însemnătatea paştelor, ar trebui să fie mai de grabă zile de jale. Paştele înseamnă izbăvire. Ceea ce a instituit Dumnezeu în acele zile este imaginea a ceea ce va face Domnul Isus peste sute de ani pentru întreaga omenire.

v.7  Să ia din sîngele lui, şi să ungă amîndoi stîlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mînca.

  1. 8 Carnea s’o mănînce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s’o mănînce cu azimi şi cu verdeţuri amare.

v.9  Să nu-l mîncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atît capul, cît şi picioarele şi măruntaiele.

v.10  Să nu lăsaţi nimic din el pînă a doua zi dimineaţa; şi, dacă va rămînea ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.

v.11  Cînd îl veţi mînca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mînă; şi să-l mîncaţi în grabă; căci sînt Paştele Domnului.

Spuneam că întregul eveniment este o imagine a ceea ce avea să se întâmple cu Domnul Isus. Chiar şi modul în care trebuia să fie unsă uşa vorbeşte despre cruce. Sângele trebuia pus pe pragul de sus şi pe cele două părţi laterale. Fără să bănuiască ei măcar, evreii vorbeau despre crucea Domnului Isus.

Iată dragi prieteni cum întreaga istorie e vorbeşte despre Domnul Isus. Cât de bine pregăteşte Dumnezeu nu numai acest eveniment al scoaterii poporului din Egipt, dar şi venirea Domnului Isus şi jertfa lui de pe Golgota. Totul a fost prevăzut până în cel mai mic detaliu.

De asemenea sunt foarte multe simboluri legate de acest eveniment.

De exemplu, Domnul prevedea ca mielul să fie mâncat cu azimi, cu pâine nedospită. Motivul pentru care se cerea o asemenea condiţie era acela de a le aminti peste veacuri, graba cu care au fost scoşi din Egipt. Există şi o a doua semnificaţie a acestei pâini pe care o vom discuta la momentul potrivit.

Pâinea nedospită era însoţită de ierburi amare. Împreună cu acestea trebuia mâncat mielul de paşte. Ierburile amare simbolizau amărăciunea robiei egiptene.

Dacă privim peste veacuri la timpul Domnului Isus şi la învăţăturile Lui, vom observa că şi El a folosit aceste imagini pentru a vorbi despre păcatul din viaţa omului.

Domnul Isus atrăgea atenţia asupra faptului că păcatul este ceva ce evoluează în inima omului asemenea dospelii până când aduce numai amărăciune în viaţa omului.

Dragi prieteni, paştele este o referire la situaţia întregii omeniri în ceea ce priveşte păcatul şi intervenţia lui Dumnezeu pentru înlăturarea lui.

Dar să mergem mai departe la următoarea prevedere legată de pregătirea paştelui. Mielul trebuia prăjit pe foc. El nu era oferit pentru deliciul culinar, de aceea trebuia gătit în cel mai simplul mod cu putinţă. Apoi, el trebuia consumat în întregime, sau, trebuia ars în foc, în aşa fel încât nimic să nu mai rămână din el.

Motivul acestei recomandări ţine de practicile magiei egiptene care folosea tot felul de lucruri în mod special rămăşiţele jertfelor aduse zeilor lor. Dumnezeu vrea să evite astfel de practici. Pe de altă parte, este un simbol al jertfei totale a Domnului Isus. El nu a păstrat nimic pentru Sine ci a oferit totul.

Acestea erau prevederile în ceea ce privea pregătirea mielului. Acum urmează prevederi în ceea ce-i privea pe ei, modul în care aveau să mănânce mielul:

v.11  Cînd îl veţi mînca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mînă; şi să-l mîncaţi în grabă; căci sînt Paştele Domnului.

Evreii nu puteau sta la masă în modul specific orientalilor. Pentru ei masa este un eveniment foarte important, o mare plăcere, o mare bucurie. Au un întreg ritual legat de masă. După ritualul legat de curăţire, se îmbracă comod şi apoi încep să mănânce.

Dumnezeu le spune că aceasta nu este o masă obişnuită. Nici nu era paştele lor ci al Domnului. Cu o ţinută de călătorie, cu toiagul în mână trebuia să mănânce mielul pentru că acum urma evenimentul central: judecata.

v.12  În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întîii-născuţi din

ţara Egiptului, dela oameni pînă la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor

zeilor Egiptului; Eu, Domnul.

Dragii mei, aceasta era raţiunea tuturor acelor pregătiri – judecata. Dumnezeu va aduce judecate lui asupra Egiptului. Dumnezeu va aduce judecata asupra întregii omeniri. Nimeni nu se va putea sustrage acesteia. Cei care voiau să scape de judecată trebuia să se pregătească pentru ea.

Vă invit să recreaţi acea imagine în minţile dumneavoastră. Imaginaţi-vă că după urgiile pe care Dumnezeu le adusese împotriva Egiptului, în Gosen încă mai era verdeaţă şi hrană. Să ne aducem aminte că prin urgiile prin care trecuseră, egiptenii pierduseră, animale, vegetaţia a fost distrusă de lăcuste, iar ultima urgie adusese întunericul peste ţara lor dar ocolise Gosenul. Deci, cu siguranţă mulţi dintre ei mergeau la evrei pentru a cumpăra hrană de la ei. Nu ne spune chiar Cuvântul Domnului că evreii căpătaseră trecere înaintea egiptenilor?

Ori în aceste condiţii este cu neputinţă ca ei să nu fi aflat de ceea ce se pregătea. Ei mai aflaseră şi despre ploaia cu pietre, când unii dintre ei şi-au pus familiile la adăpost şi au fost salvate. Probabil că şi acum, unii dintre ei au făcut ceea ce ceruse Domnul evreilor.

Numai că erau probabil intrigaţi de modul în care trebuia pregătit mielul. Era contrar obiceiurilor lor. De aceea, era o solicitare mare pentru ei să facă ceea ce era împotriva tradiţiilor lor.

Dragi prieteni, adesea a trăi după voia lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la obiceiurile tale şi la tradiţiile pe care ţi le-ai format. Relaţia cu Dumnezeu este una dinamică, este una vie, în care totul se desfăşoară pe baza respectului şi a iubirii.

Cu siguranţă că aceia dintre egiptenii care au ascultat recomandările venite din partea lui Dumnezeu au fost izbăviţi. Dar toţi aceia care nu au ascultat s-au întâlnit cu îngerul trimis pentru judecarea Egiptului.

Dragii mei, nu obârşia noastră, nu obiceiurile, nu condiţia socială, nimic din toate aceste nu ne pot izbăvi de la judecată decât sângele Domnului Isus.  Iar pentru aceasta este nevoie de credinţă. Iar ea vine în urma auzirii. Cel ce are urechi, să audă!