Itinerar Biblic Ep. 93 Exod – cap. 4

 

Rezumat

·         Moise înaintea lui Faraon.

·         Exploatarea Israelului.

·         Conflictul cu Faraon.

·         Rugăciunea lui Moise.

 

    Dragi ascultători suntem din nou faţă în faţă cu cel care este Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul prin care primim cele mai importante învăţături. Spun importante pentru că am motive să le consider ca atare.

De fapt este ceea ce am văzut şi din viaţa lui Moise de până acum. El a fost pregătit în cele mai înalte şcoli ale vremii. A fost pregătit să ajungă conducătorul celei mai importante ţări de atunci – Egiptul. Au fost acestea suficiente? Nu! A fost nevoie ca el să treacă prin şcoala deşertului pentru a învăţa tot ceea ce în calitatea lui de prinţ nu a reuşit să înveţe. Acolo unde a avut experienţele cu Dumnezeu a fost adevărata lui şcoală.

Este foarte important să învăţăm ceea ce societatea oferă în sistemele ei educaţionale, dar adevăratele învăţături, cele care  duc la viaţă, sunt acelea care vine de la Dumnezeu.

De aceea să ne apropiem cu reverenţă şi deosebită atenţie faţă de acest cuvânt.

Suntem acum la capitolul 5 al cărţii Exod, unde Moise se prezintă pentru prima dată în faţa lui Faraon.

Până în acest moment, putem spune că Moise a fost încă în şcoală. Pentru el a fost un moment de pregătire. Acum urmau adevăratele misiuni pentru el. Împreună cu Aron se prezintă în faţa lui Faraon. Este de fapt şi începutul plăgilor din Egipt.

Cu privire la acestea trebuie să spunem că ele au venit împotriva idolatriei. Este de fapt războiul pe care Dumnezeu îl va purta cu zeii Egiptului.

Plăgile nu au fost rodul hazardului. Ele au fost intervenţiile lui Dumnezeu. Ele au avut de fiecare dată în vedere câte o zeitate a Egiptului.

Faraon întreabă la un moment dat “Cine este Dumnezeu? Eu nu-l cunosc şi nu voi îngădui poporului să plece. Aşa că Dumnezeu se prezintă, dar modul în care va face Faraon cunoştinţă cu Domnul nu îi va conveni. În Exod capitolul 7:5 Domnul prezintă foarte clar care este dorinţa Lui:

v.5  „Egiptenii vor cunoaşte că Eu sînt Domnul, cînd Îmi voi întinde mîna asupra Egiptului, şi cînd voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.“

Deci plăgile pe care le foloseşte Dumnezeu au un dublu scop: scoaterea poporului evreu din Egipt şi prezentarea Domnului în faţa Egiptenilor. Se spune că erau peste 3000 de zei în Egipt, iar Domnul şi-a arătat atotputernicia şi unicitatea prin acele plăgi.

Într-un anume fel nu se poate spune că religia Egiptului era una lipsită de putere. Egiptenii nu erau lipsiţi de înţelepciune. Aşa cum spuneam unele din descoperirile lor sunt şi astăzi folosite de lumea întreagă iar altele au rămas secretele lor. Problema este aceea că ei se găseau sub puterea Satanei.

Deci în cele din urmă este vorba despre un război pe care Dumnezeu îl duce împotriva Satanei.

Dar să trecem în revistă fiecare plagă şi să observăm şi ce zeitate egipteană este implicată.

Mai întâi, prefacerea apei în sânge. Atacul este îndreptat împotriva Nilului o zeitate foarte importantă a Egiptului. Revărsările Nilului făceau lunca acestuia o zonă deosebit de fertilă. Din această cauză el a fost închinat zeului Osiris, zeul fertilităţii. În fiecare primăvară, timpul revărsărilor, pe malurile Nilului se făceau anumite ritualuri pentru a celebra aducerea vieţii. În momentul în care apa a fost transformată în sânge, ea a adus moarte în loc de viaţă.

Mai trebuie adăugat aici că înţelepţii Egiptului au reuşit şi ei să reproducă această plagă.

Următoarea plagă este aceea a broaştelor. Şi aceasta are de a face cu o zeitate. Unul din cele mai frumoase temple din Egipt era închinat zeiţei Heka, zeiţa cu cap de broască. Pentru egipteni broasca era un zeu şi se temeau să o ucidă. Dar în momentul în care au apărut peste tot în casele lor ei au fost nevoiţi să le omoare. În felul acesta ei au văzut că zeul lor este vulnerabil. Şi în acest caz magicienii Egiptului reuşesc să reproducă plaga.

Dar să mergem la următoarea plagă. Este una foarte neplăcută. Nici celelalte două nu se poate spune că au fost plăcute, dar aceasta este poate şi mai neplăcută. Este vorba de o invazie a păduchilor.

Zeul atacat în această situaţie este zeul Gheb – zeul pământului. Ei se închinau pământului, dar în această situaţie Scriptura ne spune că “ţărâna pământului” s-a transformat în păduchi care au umplut întreg Egiptul.

Acum trebuie spus că Egiptenii erau mari iubitori ai curăţeniei. Aveau o foarte largă gamă de cosmetice cu care îşi îngrijeau trupurile. Deci nu era o plagă obişnuită pentru ei.

Acesta este momentul în care magicienii şi înţelepţii Egiptului recunosc că este o putere superioară zeilor lor.

Dar aceasta nu înseamnă că s-a terminat cu problemele pentru Egipt. Următoarea plagă este aceea a muştelor. De fapt se spune că erau mai degrabă cărăbuşi. Ori Kephara era zeul cărăbuş, zeul vieţii eterne. El se găsea în toate mormintele egiptene ca speranţă a eternităţii.

Urmează acum, o boală a vitelor. Boul negru, Apis era una din zeităţile importante ale Egiptului. Dar nimic nu poate sta înaintea Domnului. Acum, El a deschis războiul cu aceste zeităţi şi nimic nu-la mai face să dea înapoi.

Până acum, Dumnezeu nu se atinsese de oameni. Ei erau deranjaţi doar de ceea ce se petrecea în jurul lor. De acum Dumnezeu îşi pune mâna şi peste ei.

Moise ia cenuşă în mâini şi o aruncă înspre cer. Întregul popor se umple de o bubă fierbinte foarte incomodă. Aici este atacată preoţimea egipteană. Ei trebuia să fie fără pată, fără nici un semn pe trupurile lor. În tot acest timp în care ei au fost bolnavi nu s-a putut oficia nici un ritual. În acest fel Dumnezeu aducea o judecată asupra tuturor religiilor Egiptului.

Următoarea urgie care se abate asupra Egiptului este cea a grindinei. Cerul este în puterea lui Dumnezeu şi nu a zeilor egipteni. Grindina trimisă de Dumnezeu este un semn clar al autorităţii Lui. Atunci când, în cele din urmă, poporul iese din Egipt, Dumnezeu îi va conduce noaptea printr-un stâlp de foc, iar ziua printr-un nor. Deci cerul este la dispoziţia lui Dumnezeu. El este locul unde s-a înălţat Domnul nostru Isus Hristos, şi este locul pe unde El va veni pentru a lua Biserica. Nici o zeitate nu a făcut astfel de promisiuni pentru că nu au nici o autoritate.

Dar să mergem mai departe pentru că natura întreagă şi orice vieţuitoare este supusă lui Dumnezeu. Lăcustele reprezintă următoarea calamitate, următoarea urgie care se abate asupra Egiptului. Interesant este faptul că în vremea sfârşitului Dumnezeu va folosi din nou lăcustele pentru a împlini lucrările Sale.

Dragii mei un anumit lucru trebuie să observăm aici. Este vorba despre faptul că întregul univers este la dispoziţia lui Dumnezeu şi nimic nu poate mişca fără îngăduinţa Lui. Noi avem senzaţia că ceea ce se petrece în natură este supus legilor ei, ceea ce este foarte adevărat. Dar Dumnezeu este cel care a făcut aceste legi şi El poate interveni oricând pentru a modifica pe oricare dintre ele. Noi numim acest lucru minune, sau miracol. Dar ceea ce trebui să remarcăm este faptul că dacă în ceea ce priveşte natura, fie că este vorba despre boli, vieţuitoare sau fenomene naturale, este vorba autoritate absolută, totul se mişcă în conformitate cu voia Lui, în ceea ce priveşte omul este diferit. Nouă ne-a fost oferită posibilitatea alegerii. Noi putem alege să ascultăm de El. Dacă Dumnezeu ar vrea să intervină în deciziile noastre, ar putea să o facă oricând ar voi. Observaţi ce se petrece cu Faraon. Inima lui, decizia lui este în mâna lui Dumnezeu. Credeţi că Dumnezeu nu ne-ar putea face să credem în El? Ba da! Aşa cum întreaga natură este la dispoziţia Lui şi inima noastră ar putea fi la fel de uşor supusă. Însă El investeşte încredere în noi. Lasă ca urmarea lui, relaţia cu El să fie la alegerea noastră.

Să mergem mai departe, la plaga care loveşte zeul suprem al Egiptului – zeul Ra, zeul Soare. Cât de popular este acest, ne putem da seama şi după ruinele construcţiilor egiptene. Majoritatea sunt împodobite cu discul care îl reprezintă pe acest zeu.

Întunericul care se abate asupra ţării arată clar cine este adevăratul Dumnezeu. Magii Egiptului au rămas de mult în urmă cu puterea lor de a copia manifestările lui Dumnezeu.

Mă gândesc că atunci când Dumnezeu a îngăduit acestor magi să reproducă, să copieze într-un fel ceea ce făcea Moise în numele lui, El a vrut să arate lumii că Satan are o anumită putere. Deci nu este vorba numai de o minciună a lui. El are o anumită putere, dar ea este dramatic limitată. El nu poate să treacă peste autoritatea pe care Dumnezeu o are. Dumnezeu va fi întotdeauna Cel care are autoritatea absolută. El este cel care are şi dreptul asupra vieţii şi a morţii.

De fapt, lucrul acesta este prezentat şi în cea din urmă dintre urgiile care se abat asupra Egiptului.

Ultima urgie care se abate asupra Egiptului este moartea întâilor născuţi. În religia egipteană, primul născut aparţinea zeilor Egiptului. Cu alte cuvinte Dumnezeu a luat ceea ce era închinat zeilor Egiptului pentru Sine. Dumnezeu îi învăţa pe Egipteni cine este El. El este unicul şi Atotputernicul Dumnezeu. De asemenea El i-a adus pe evrei la recunoaşterea puterii sale divine.

Este foarte important să înţelegem că a fost un scop foarte bine definit în ceea ce priveşte plăgile Egiptului. Dumnezeu i-a provocat pe egipteni să facă o diferenţă între zeii lor şi El, Dumnezeul cel adevărat.

Apoi şi poporul evreu a avut de învăţat din aceste experienţe. Trebuie menţionat că în tot timpul acesta, ţinutul lor a fost scutit de toate urgiile la care a fost supus Egiptul.

Prin aceasta ei au putut învăţa nu numai puterea lui Dumnezeu, dar şi dragostea pe care El o are pentru poporul Evreu.

Dar să ne întoarcem acum la Moise. La momentul potrivit vom vorbi despre fiecare urgie în parte. Acum ne întoarcem la capitolul 5 al cărţii Exod, unde Moise şi Aron se prezintă în faţa lui Faraon pentru a pleda în favoarea eliberării poporului.

v.1 Moise şi Aaron s’au dus apoi la Faraon, şi i-au zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea.“

Primul pas pentru eliberarea poporului era aducerea de sacrificii în deşertul Paran. Moise şi Aron nu se înfăţişează înaintea lui Faraon spunându-i: “Hei, noi ne-am săturat de Egipt şi acum vrem să plecăm!” În primul rând ei cer permisiunea de a pleca să se închine. Era o pregătire a lui Faraon în ceea ce privea momentul plecării poporului din Egipt. Observaţi acum reacţia lui Faraon:

v.2  Faraon a răspuns: ,,Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece?“ Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece.“

Faraon face aici două afirmaţii asupra cărora aş vrea să ne îndreptăm mai mult atenţia. În primul rând el spune: Eu nu ştiu cine este Dumnezeu. Apoi, el spune: Nu am nici o intenţie în a lăsa poporul să plece.

Ei bine aceste afirmaţii categorice acum, se vor schimba pe parcurs. În foarte scurt timp, Faraon va face cunoştinţă cu Domnul iar modul în care se va întâmpla aceasta va fi unul teribil pentru egipteni. Moise şi Aron îl avertizează cu privire la aceasta:

v.3 Ei au zis: ,,Ni S’a arătat Dumnezeul Evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentruca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.“

Acesta este un bun verset. Lumea din jurul nostru este sub puterea războiului şi a bolilor. Oare nu ne spune ceva cu privire la închinare? Oare nu cumva lumea de astăzi a uitat să se închine lui Dumnezeu? Cred că trebuie să ne dea de gândit acest verset.

Nici lui Faraon nu-i prea păsa de acest verset. Nu avea de gând să ia în considerare cuvintele lui Aron şi Moise. Mai degrabă îi consideră nişte instigatori ai poporului.

v.4  Şi împăratul Egiptului le-a zis: ,,Moise şi Aaron, pentruce abateţi poporul de la lucrul lui? Plecaţi la lucrările voastre.“

v.5  Faraon a zis: ,,Iată că poporul acesta s’a înmulţit acum în ţară, şi voi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?“

Moise şi Aron se întâlniseră  deja cu poporul şi expuseseră deja problema plecării din Egipt. De acum poporul aştepta cu nerăbdare momentul. Faraon intuise şi el acest lucru şi acum căuta o modalitate de a-i face să renunţe la această idee. Pentru aceasta vrea să-i facă pe evrei să se teamă mai mult de egipteni şi ca atare modifică norma lor de lucru:

v.6  Şi chiar în ziua aceea, Faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor norodului şi logofeţilor:

  1. 7 ,,Să nu mai daţi poporului paie ca mai înainte pentru facerea cărămizilor; ci să se ducă singuri să strîngă paie.

v.8  Totuş să le cereţi acelaş număr de cărămizi, pe cari le făceau mai înainte; să nu le scădeţi nimic din ele, căci sînt nişte leneşi; de aceea strigă mereu: ,Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru.`

  1. 9 Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru, şi să nu mai umble după năluci.“

Probabil egiptenii se gândeau că in moment ce poporul vrea un concediu şi au dorinţa de a se plimba prin deşert, atunci norma pe care o fixaseră ei nu era suficientă. Era mult sub posibilităţile lor. Creşterea normei îi va scuti pe Egipteni de orice bătaie de cap din partea evreilor. Numai că abia de acum vor începe bătăile de cap pentru ei. Dar, decretul lui faraon se pune în practică:

v.10 Isprăvniceii poporului şi logofeţii au venit şi au spus poporului: ,,Aşa vorbeşte Faraon: ,Nu vă mai dau paie;

v.11  duceţi-vă singuri de vă luaţi paie de unde veţi găsi; dar nu vi se scade nimic din lucrul vostru.“

v.12  Poporul s’a răspîndit în toată ţara Egiptului, ca să strîngă mirişte în loc de paie.

v.13  Isprăvniceii îi sileau, zicînd: ,,Isprăviţi-vă lucrul, zi de zi, ca şi atunci cînd erau paie!“

v.14  Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. ,,Pentruce“, li se zicea, ,,n’aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi, care vă fusese hotărît?“

Observăm aici o metodă veche de conducere care a fost mai totdeauna eficientă. Egiptenii puseseră conducători peste evrei pe unii de ai lor, evrei. Aceştia erau urâţi de popor, iar ei, la rândul lor îi urau pentru că erau urâţi. Din această cauză ei erau mai zeloşi în munca pe care o făceau, aceea de a-i supraveghea pe evreii care lucrau.

Mai târziu, pe vremea Domnului Isus, romanii au procedat la fel, alegând din mijlocul poporului pe cei ce aveau să adune taxele pentru administraţia romană. Numele lor era acela de vameşi. Poporul îi ura foarte mult pentru că trecuseră de partea asupritorilor. Este interesant atunci când ne apropiem de evanghelii să vedem că Domnul Isus nu i-a dispreţuit pe aceşti oameni ci s-a apropiat de ei, a petrecut timp cu ei  iar unul dintre aceştia i-a devenit ucenic. Este vorba despre Matei. Un altul, pe nume Zacheu, a fost şi el mântuit de Domnul Isus şi viaţa acestuia a fost schimbată.

Atunci când Dumnezeu intervine în viaţa omului ea se schimbă, nimic nu mai rămâne la fel.

Oamenii aceştia nu erau prea iubiţi nici de popor, nu erau iubiţi nici de egipteni, din pricina slujbei lor. Egiptenii îi băteau pentru că poporul nu făcea normele ce le-au fost cerute. Egiptenii erau hotărâţi să exploateze poporul la maximum. Din pricina aceasta chiar poporul trecea cum prin momente mult mai dificile iar Moise şi Aron erau priviţi ca principalii vinovaţi.

Dacă ei erau priviţi ca vinovaţi, Moise îl vede vinovat pe Dumnezeu.

v.20  Cînd au ieşit dela Faraon, au întîlnit pe Moise şi pe Aaron, care îi aşteptau.

v.21  Şi le-au zis: ,,Să vă vadă Domnul, şi să judece! Voi ne-aţi făcut urîţi lui Faraon şi slujitorilor lui; ba încă le-aţi dat sabia în mînă ca să ne omoare.“

  1. 22 Moise s’a întors la Domnul, şi a zis: ,,Doamne, pentruce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentruce m’ai trimes?

v.23  De cînd m’am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n’ai izbăvit pe poporul Tău.“

Dragi prieteni comportamentul nostru este foarte curios adesea. Atunci când ne este greu ne plângem fără să ne gândim că s-ar putea să fie şi mai rău. Poporul se plânsese pentru că le era greu. Primesc din partea lui Dumnezeu înştiinţarea că o să fie eliberaţi. Numai că pentru început trebui să parcurgă o fază mai dificilă. Dar acesta era un test al credinţei lor, pe care nu îl trec.

Moise se întoarce şi el către Domnul şi se plânge şi el că nu vede nici o urmă a izbăvirii promise.

Mă gândesc că şi noi procedăm adesea la fel. Noi suntem izbăviţi de sub puterea păcatului. Dumnezeu ne-a promis o nouă viaţă, ne-a promis un cer nou şi un pământ nou. Din toate acestea parcă nu vedem decât necazuri şi suferinţă. Nu mai ştim cum să procedăm.

Am vrea să vedem toate aceste lucruri împlinindu-se chiar acum, fără să mai fim nevoiţi să trecem prin frustrările căderilor, prin necazurile acestei lumi.

Numai că, vedeţi, trecem printr-o şcoală. Cu toate necazurile prin care treceau evreii ei nu doreau din toată inima să plece. Vor fi momente pe parcursul călătoriei lor prin deşert în care vor dori să se întoarcă în Egipt. Dumnezeu i-a scos pe ei din Egipt dar a fost mult mai greu să scoată Egiptul din ei. Mă întreb acum, nu este la fel cu noi? Prin Domnul Isus, prin mântuire noi suntem scoşi din lume, dar se pare că este mai greu să iasă lumea din noi, concepţiile ei, valorile ei.

Este destul de greu să le părăsim şi dacă nu o facem, ceea ce este de la Dumnezeu nu poate locui pe deplin în noi. Aceasta pentru că este vorba despre două aspecte fundamentale, păcatul şi neprihănirea. Neprihănirea nu poate locui împreună cu păcatul.

Dumnezeu nu putea să facă din ei poporul pe care voia să-l facă până când ei nu erau cu totul desprinşi de Egipt, de idolatria Egiptului, de mentalitatea  Egiptului.