Itinerar Biblic Ep. 78 Matei cap. 21

Rezumat

  • Intrarea triumfală în Ierusalim.
  • Curăţirea templului.
  • Blestemarea smochinului.
  • Pilda celor doi fii.

Dragi ascultători, aşa  cum anticipam îl însoţim acum pe Domnul Isus  în ultima săptămână a lucrării Sale publice aici pe pământ. Acest capitol 21 din Evanghelia după Matei cuprinde câteva din evenimentele care marchează această săptămână.

Consider că nu este niciodată prea mult atunci când afirmăm motivul pentru care Domnul Isus  este în Ierusalim şi care este evenimentul care va încheia această săptămână, numită şi Săptămâna Mare. Jertfa Domnului Isus  este evenimentul central, este evenimentul care a schimbat istoria întregii omeniri nu numai pentru veacurile acestea dar şi pentru veşnicie. De aceea, acest eveniment trebuie să fie mereu viu în mintea noastră a tuturor.

Să vedem deci ce se întâmplă în deschiderea acestei săptămâni. Mai întâi este vorba despre intrarea Domnului în Ierusalim. Ne amintim că nu este pentru prima oară când vine în Ierusalim, dar de fiecare dată a intrat fără să fie observat de ceilalţi. De această dată este altfel:

v.1 Cînd s’au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, în spre muntele Măslinilor, Isus a trimes doi ucenici,

v.2  şi le-a zis: ,,Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.

v.3  Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimete.“

Nu sunt puţini cei care susţin că modul în care ucenicii au adus măgarul este un miracol. Însă la fel de bine se poate ca Domnul Isus să fi făcut toate aranjamentele pentru această intrare şi atunci când ucenici sunt trimişi ei nu fac decât să spună o parolă. Cuvintele “Domnul are trebuinţă de ei” au fost suficiente.

Dar ceea ce trebuie observat aici este că şi lucrul acesta era profeţit.

v.4  Dar toate aceste lucruri s’au întîmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice:

v.5  ,,Spuneţi fiicei Sionului: ,Iată, Împăratul tău vine la tine, blînd şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mînzul unei măgăriţe.“

Este vorba aici despre o profeţie din Zaharia capitolul 9, versetul 9:

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe.”

Este impresionant faptul că fiecare detaliu a fost trecut în planul lui Dumnezeu. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării.

Acum, un alt element care trebuie luat în considerare aici este acela că Domnul Isus  comunică ceva prin acest act.

Este recunoscut faptul că există şi multiple forme de comunicare pe lângă comunicare verbală. Mai cu seamă în orient, se foloseau anumite acţiuni, sau obiecte pentru a comunica anumite lucruri. O să vedem la timpul potrivit acţiunile anumitor profeţi prin care era comunicată voia lui Dumnezeu.

Şi Domnul Isus comunica ceva acum. Până acum le vorbise în diferite feluri, atât prin vorbire directă, cât şi prin pilde. Acum a ales această cale pentru a le spune încă o dată cine este El, care este misiunea Lui.

Măgăruşul avea o anumită poziţie în societatea acelor zile. El nu era animalul desconsiderat din societatea occidentală. Nici măcar nu era un animal de rând, animalul de povară folosit de cei săraci. Cei săraci nu aveau nici măcar acest măgar de povară.

Apoi, dacă privim în istoria poporului evreu, vedem că era măgăruşul era folosit de nobili sau regi ai poporului.

Avraam, David, Ahitofel, Balaam, Saul, toţi călăreau pe măgari.

De fapt, măgăruşul era vehicolul regilor, sau oamenilor de vază pe timp de pace. Nu era un simbol al umilinţei ci unul al păcii. Calul era folosit pe timp de război iar măgăruşul pe timp de pace.

Deci Domnul Isus  venea ca un Domn al Păcii. Acesta era mesajul pe care îl aducea El. Ei aşteptau un războinic, un eliberator, iar El venea ca prinţ al păcii.

v.6  Ucenicii s’au dus, şi au făcut cum le poruncise Isus.

v.7 Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra.

v.8  Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci, şi le presărau pe drum.

v.9  Noroadele cari mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: ,,Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!“

Oamenii aceia se lasă prinşi în atmosferă şi îi fac Domnului Isus  o primire regală. Primirea aceasta era una din cele cu care erau onoraţi regii. De fapt, se prea poate ca în amintirea lor să fi revenit un episod glorios al istoriei lor, când Iuda Macabeul intra ca eliberator al Ierusalimului.

Poate că ei se aşteptau ca Domnul să înceapă acum o insurecţie care să scuture jugul roman şi să aducă eliberare.

Domnul Isus  aducea eliberare, dar una mult mai importantă decât cea de sub puterea romană.

Cineva spunea că nu este o temniţă mai grea decât temniţa sufletului. Nimic nu se poate compara cu ea. Ori din această închisoare venise Domnul Isus să aducă eliberarea. El venise să scoată mizeria din sufletul oamenilor aşa cum va scoate stricăciunea umană şi din templul lui Dumnezeu:

v.12 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei,

v.13  şi le-a zis: ,,Este scris: ,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.` Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari.“

Poate v-aţi întrebat ce căutau acei vânzători de porumbei, de animale, schimbători de bani, în curtea templului. Ei bine nu este foarte greu de explicat.

La acea dată, poporul evreu era încă sub incidenţa legii Mozaice, şi o parte însemnată a ei era cea legată de jertfe. Erau acolo date prevederile legate ce jertfele ce trebuiau aduse, modul în care se aduceau ele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească animalele, tot ce era legat de jertfe.

Printre prevederile exprese ale legii era cea legată de calitatea animalelor aduse ca jertfă. Ele trebuia să fie fără cusur.

Pe de altă parte erau mulţi cei care doreau să aducă o jertfă la templu şi veneau de la mari distanţe aducând cu ei animalul  pentru jertfă. Însă odată ajunşi la templu, aici erau întâmpinaţi de cei care controlau calitatea animalului. De fiecare dată se găsea câte un cusur care zădărnicea efortul celui care l-a adus până acolo. Însă se găseau soluţii.

Dacă voia putea să-l vândă pentru hrană. Cu bani primiţi, putea să cumpere un altul de la vânzătorii acreditaţi pe lângă templu. Numai că era o problemă. În curtea templului nu se permiteau bani care aveau pe ei chipul cezarului. Aceasta contravenea unei alte prevederi legale referitoare la chipul cioplit. Dar şi pentru aceasta se găsea o soluţie. Exista o monedă a templului. Aşa se justifică prezenţa schimbătorilor de bani acolo.

După cum se poate vedea religia oferea bune oportunităţi de afaceri. Pentru mulţi ea nu mai însemna decât atât.

Dragii mei dacă suntem ispitiţi să îi condamnăm, trebuie să fim atenţi şi să ne examinăm cu atenţie pe noi înşine. Adesea, religia devine pentru unii o afacere. Nu se sfiiesc să facă comerţ chiar cu Dumnezeu. Am cunoscut persoane care încercau să cumpere binecuvântări de la Dumnezeu. Doamne, spuneau ei, dacă mă ajuţi de această dată, eu o să fac, cutare şi cutare lucru. Dragi prieteni acesta este un târg. Este o afacere. Numai că Dumnezeu nu face aşa ceva. El nu face afaceri cu noi. El oferă tot ce are de oferit din dragoste şi nu ca afacere.

Nici nu este de mirare că Domnul Isus  se înfurie. Cât de departe erau oamenii faţă de ceea ce le spusese Dumnezeu. Cât de departe ajunseseră faţă de ceea ce intenţionase Dumnezeu pentru ei.

Atitudinea lor mă face să mă întreb, Cum suntem noi? Oare ce ar face Domnul Isus  dacă ar pătrunde în templul sufletului nostru? Ar lua oare biciul? Poate că da.

Însă observaţi ce ne spune Matei imediat după acest incident:

v.14  Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat.

Oare avem ce aştepta mai mult? Chiar dacă este supărat şi ia măsuri drastice, el nu uită de cei nevoiaşi.

Dragii mei, dacă Duhul lui Dumnezeu ne spune că templul nostru nu este curat şi că Domnul ar lua biciul, el ne spune şi că este iertare, este înţelegere la Domnul nostru. Pe cei care erau în nevoie nu i-a respins şi nu o face nici cu noi.

Dar, nu se putea ca gestul lui să treacă neobservat. Imediat oficialităţile trec la măsuri:

v.15  Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cînd au văzut minunile pe cari le făcea, şi pe copii strigînd în Templu şi zicînd: ,,Osana, Fiul lui David!“ s’au umplut de mînie.

v.16  Şi I-au zis: ,,Auzi ce zic aceştia?“ ,,Da,“ le-a răspuns Isus. ,,Oare n’aţi citit niciodată cuvintele acestea: ,Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug?“

Ceea ce îi deranja pe ei mai cu seamă era ceea ce strigau copii: “Osana Fiul lui David!” Actul acesta al curăţirii Templului însoţit de identitatea pe care o afirmau copii aveau menirea de a le crea mari nelinişti. Însemna că El ave o autoritate deosebită. De fapt, aşa cum o să vedem la timpul potrivit, Marcu descrie evenimentele din această săptămână ca desfăşurându-se sub acest semn al autorităţii. Ori fariseii şi cărturarii simţeau că le este subminată autoritatea. Autoritatea lor venea de la oameni ori Domnul Isus  reclama atât autoritatea de rege al lui Israel, cât şi autoritatea de fiu al lui Dumnezeu.

Ca şi în alte situaţii Domnul Isus  nu le răspunde decât prin citarea unei profeţii. După aceasta pleacă  şi retrage în Betania, la casa Mariei şi Martei, care locuiau împreună cu fratele lor Lazăr, pe care Domnul Isus  îl înviase din morţi. De aici va veni în Ierusalim şi se va întoarce seara, până când va fi prins şi judecat. Minunată familie trebuie să fi fost aceasta dacă Domnul a ales să petreacă ultimele zile ale vieţii lui pe pământ în casa lor.

v.17  Şi, lăsîndu-i, a ieşit afară din cetate, şi S’a îndreptat spre Betania, şi a mas acolo.

Dar, a doua zi Domnul se întoarce în Ierusalim. De această dată nu mai are parte de aceeaşi primire.

Fiindcă am atins din nou acest eveniment al intrării Domnului în  Ierusalim doresc să atrag atenţia asupra câtorva aspecte legate de ceea ce în general este numită Intrarea triumfală. Mai întâi, trebuie observat faptul că numai anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia se împlinesc aici. El venea acum în calitate de mântuitor. Va mai fi o intrare în care, Domnul va veni atunci ca judecător al casei lui Israel.

Apoi, ceea ce avem noi redat în evanghelii este o imagine compusă a intrării Domnului în Ierusalim. De fapt sunt mai multe intrări el Domnului Isus în Ierusalim. O primă intrare are loc în ziua de Sabat. În acea zi nu era posibil să găsească   schimbătorii de bani în Templu. El a intrat în mod triumfal, dar intră în Templu şi priveşte în jur. Este ceea ce ne relatează Marcu:

v.11  Isus a intrat în Ierusalim, şi S’a dus în Templu. Dupăce S’a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania, cu cei doisprezece.

Această intrare este intrarea în calitate de preot. El era Mare Preot care venea  aducă ispăşirea.

A doua zi era prima zi a săptămânii, Duminica. Era o zi de lucru pentru schimbătorii de bani. Este momentul în care este curăţit templul. El intrase în calitate de rege. Este episodul pe care îl relatează Matei.

În cea de a treia zi, care era Lunea, Domnul Isus  plânge pentru cetate. Este o zi în care face multe vindecări şi dă multe învăţături. De asemenea face profeţii cu privire la cetatea Ierusalimului. Era intrarea unui profet.

Toate aceste intrări sunt perfect compatibile cu rolul Domnului Isus. El este şi Mare Preot, şi rege şi profet. De fiecare dată El a atras atenţia aspra Lui şi a Misiuni sale, dar de fiecare dată nu a fost luat în seamă.

De fapt chiar acea intrare măreaţă, triumfătoare, era o sărbătoare a scoaterii lui din scenă. La numai o săptămână, probabil aceleaşi persoane care ovaţionaseră intrarea Lui în Ierusalim vor striga împotriva Lui dorindu-i moartea Erau oameni care se lăsau prinşi de atmosferă şi cu mare uşurinţă puteau ovaţiona sau puteau huidui.

Dragii mei trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce se întâmplă cu noi. Recunoaşterea Domnului Isus  nu este numai o emoţie uşoară creată de atmosfera din jur. Această recunoaştere trebui să vină dintr-o examinare atentă a faptelor, cuvintelor despre Domnul Isus, a ceea ce spune Biblia, a ceea ce demonstrează mulţimile de vieţi schimbate din jurul nostru care stau mărturie cu privire la puterea regeneratoare a Duhului Sfânt.

Dar să ne întoarcem la momentul în care Domnul Isus  intră din nou în Ierusalim.

v.18  Dimineaţa, pe cînd Se întorcea în cetate, I-a fost foame.

Domnul Isus era pe deplin uman. Spun aceasta pentru că unii au spus că, de fapt, Domnul Isus a fost om şi abia în ultima săptămână, divinitatea a coborât peste El. Domnul Isus  a fost Dumnezeu şi a fost om pe tot parcursul şederii lui aici pe pământ.

Că este şi Dumnezeu o demonstrează imediat:

v.19  A văzut un smochin lîngă drum, şi S’a apropiat de el; dar n’a găsit decît frunze, şi i-a zis: ,,Deacum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!“ Şi pe dată smochinul s’a uscat.

Nu ştiu dacă acest incident trebuia să simbolizeze ceva legat de poporul evreu. Este drept că se fac adesea referiri la acest popor folosindu-se imaginea smochinului. În acest caz însă este vorba despre altceva.

Am mai spus că în această ultimă săptămână, Domnul Isus foloseşte timpul atât pentru a mai comunica oamenilor că El este Mesia, cât şi pentru a da lecţii ucenicilor, lecţii de care ei vor avea marea nevoie atunci când El nu va mai fi.

Acesta este motivul care mă face să cred că blestemarea smochinului are menirea de a-i învăţa ceva pe ucenici. Altfel, gândiţi-vă la mulţimea de posibilităţi pe care Domnul Isus ar fi avut-o dacă ar fi fost vorba numai de hrană. Ucenicii sunt la început foarte miraţi de ceea ce văd:

v.20  Ucenicii, cînd au văzut acest lucru, s’au mirat, şi au zis: ,,Cum de s’a uscat smochinul acesta într’o clipă?“

Dar Domnul Isus  le dezvăluie acum un principiu:

v.21  Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s’a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: ,Ridică-te de aici, şi aruncă-te în mare,` se va face.

v.22  Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.

Am putea numi acest principiu puterea rugăciunii?  Sau, la fel de bine l-am putea numi puterea credinţei. În ambele cazuri este vorba de autoritate. Credinţa, rugăciunea aduc o anumită autoritate. Nu este vorba de autoritatea de a-i porunci lui Dumnezeu ce să facă. Am auzit persoane care gândesc că fiind copii lui putem să-i pretindem anumite lucruri. Este nevoie să păstrăm totuşi limitele. Este mai de grabă vorba despre autoritatea care vine din relaţia pe care o ai cu Dumnezeu.

Spuneam la un moment dat că relaţia noastră cu Dumnezeu este aceea care aduce întărirea credinţei noastre. Este întărirea care vine din cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta  aduce autoritate, aduce credinţă, aduce putere în rugăciune.

De fapt, Domnul Isus a anticipat puţin ceea ce aveau să întrebe preoţii cei mai de seamă şi bătrânii lui Israel:

v.23 Isus S’a dus în Templu; şi, pe cînd învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului, şi I-au zis: ,,Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?“

Amintiţi-vă ce făcuse Domnul Isus  în Templu şi care au fost cuvintele lui. El vorbea despre Templu ca despre casa Tatălui Său. Ori, ei au remarcat imediat acest lucru. Însă răspunsul Domnului Isus aduce în scenă o problemă serioasă legată de autoritate:

v.24  Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.

v.25  Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau dela oameni?“ Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: ,,Dacă vom răspunde: ,Din cer,` ne va spune: ,Atunci de ce nu l-aţi crezut?`

v.26  Şi dacă vom răspunde: ,Dela oameni,` ne temem de norod, pentrucă toţi socotesc pe Ioan drept prooroc.“

v.27  Atunci au răspuns lui Isus: ,,Nu ştim!“ Şi El, la rîndul Lui, le-a zis: ,,Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.

Observaţi tactica preoţilor. Ei căutau un motiv pentru a-l judeca pe Domnul. Dacă ar fi spus atunci că este Fiul lui Dumnezeu ei ar fi considerat că huleşte şi ar fi avut motive să-l omoare cu pietre. Dar Domnul Isus  întoarce tactica chiar împotriva lor. Le pune şi el o întrebare iar prin această întrebare preoţii şi bătrânii dau examenul autorităţii.

De cine se tem ei? De Dumnezeu, preferă o minciună, de Domnul Isus , de romani? Nu, de oameni!

Aveau oamenii aceştia autoritate? De unde venea ea?

Ei nu erau învestiţi de Dumnezeu ci de oameni. Autoritatea lor venea de la oameni, de fapt se temeau  de oameni. Erau gata să facă compromisuri pentru a păstra poziţia pe care o aveau.

Domnul Isus  nu face în schimb nici un compromis. Observaţi că nu din laşitate refuză El să le dea răspunsul. Imediat le va spune o pildă din care ei vor înţelege clar mesajul Domnului.

v.28  Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s’a dus la cel dintîi, şi i-a zis: ,Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!`

v.29  ,Nu vreau,` i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, şi s’a dus.

v.30  S’a dus şi la celălalt, şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: ,Mă duc, doamne!` Şi nu s’a dus.

v.31  Care din amîndoi a făcut voia tatălui său?“ ,,Cel dintîi,“ au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: ,,Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

v.32  Fiindcă Ioan a venit la voi umblînd în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v’aţi căit în urmă ca să-l credeţi.

Afrontul adus de Domnul Isus  acestor lideri religioşi este foarte mare. Domnul Isus  îi asemuieşte cu cel care nu ava respect faţă de tatăl lui şi promite dar nu face nimic. Cu alte cuvinte le spune că nici măcar puterea de a se pocăi nu o mai aveau.

Jignirea este cu atât mai mare cu cât cei cu are sunt comparaţi nu sunt alţii decât cei mai dispreţuiţi oameni din Israel.

Dar nici următoarea pildă nu îi menajează:

v.33 Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, şi a plecat în altă ţară.

v.34  Cînd a venit vremea roadelor, a trimes pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod.

v.35  Vierii au pus mîna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorît, iar pe altul l-au ucis cu pietre.

v.36  A mai trimes alţi robi, mai mulţi decît cei dintîi; şi vierii i-au primit la fel.

v.37  La urmă, a trimes la ei pe fiul său, zicînd: ,Vor primi cu cinste pe fiul meu!`

v.38  Dar vierii, cînd au văzut pe fiul, au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorîm şi să punem stăpînire pe moştenirea lui.`

v.39  Şi au pus mîna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorît.

v.40  Acum, cînd va veni stăpînul viei, ce va face el vierilor acelora?

Mesajul pildei este foarte clar. O să vedem că au înţeles exact mesajul. Nu au avut nevoie de explicaţii suplimentare. Ba mai mult chiar ei eu dat răspunsul cu privire la judecată:

v.41  Ei I-au răspuns: ,,Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor.“

Vedeţi cât de drastici sunt ei cu alţii?

Dragii mei, cred că este o bună lecţie pentru noi. Doamne fereşte-ne de orbire spirituală! Este posibil ca uneori să vezi păcatul în alţii dar tu să te consideri îndreptăţit.  Sau chiar să vezi păcatul dar să nu doreşti curăţirea şi eliminarea lui din viaţa ta.

Domnul Isus  le comunica clar acestor oameni în termeni pe care ei îi cunoşteau foarte bine, cine era El şi care era misiunea Lui dar ei erau împietriţi.

El este stânca despre care vorbeau Scripturile, dar pe care ei, cei care aveau în permanenţă Scriptura în mâini nu reuşeau să o vadă:

v.42  Isus le-a zis: ,,N’aţi citit nici odată în Scripturi că: ,Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri?`

v.43  Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.

v.44  Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.“

Tot ce înţelegeau ei era că autoritatea lor era subminată.

Dragii mei este o strategie pe care Diavolul o aplică şi astăzi. O aplică pentru că ştie că funcţionează. Mereu el ne minte cu privire la autoritatea pe care o avem. Atunci când suntem clar confruntaţi cu păcatul din viaţa noastră el vine cu minciuni menite să abată atenţia noastră în altă parte.

Preoţii şi bătrânii erau confruntaţi cu păcatul din vieţile lor şi preocuparea lor era aceea de a păstra poziţiile pe care le aveau.

Oare nu face la fel şi cu noi? Autoritatea Domnului apare în viaţa noastră şi ne arată care este problema noastră, problema numită păcat, dar noi vrem să scăpăm de El pentru că ni se pare că este subminată autoritatea noastră. Ne întrebăm adesea şi noi: “Ce vor spune oamenii?” Ştiu că am nevoie de Dumnezeu, de iertare, dar, ce vor spune oamenii?

Chiar şi în viaţa celor pocăiţi mai apare păcatul. Este ceea ce spune Scriptura. Suntem invitaţi să ne pocăim de ele, să venim înaintea lui Dumnezeu pentru iertare. Dar, ne gândim, ce vor spune ceilalţi? Ei ştiu că eu sunt pocăit că eu umblu cu Dumnezeu: Cum să vadă ei că am căzut?

Fariseii căutau prilej să-l piardă:

v.45  După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei,

v.46  şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentrucă ele îl socoteau drept prooroc.

Ce facem noi? În faţa unor astfel de situaţii trebuie să ne aducem aminte de ce spune Domnul nostru:

,,Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s’a făcut smochinului acestuia;”  Ajută-ne Doamne!