Itinerar Biblic Ep. 77 Matei cap. 20

 

Rezumat

  • Pilda lucrătorilor viei.
  • Cererea mamei lui Iacov şi Ioan.
  • Vindecarea celor doi orbi.

Dragi ascultători, Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce, de fiecare dată când ne apropiem de el, în prezenţa lui Dumnezeu. O face prin prezentarea voii lui Dumnezeu, prin aflarea promisiunilor pe care El ni le face, prin prezentarea planului pe care Dumnezeul nostru îl are cu privire la izbăvirea omenirii.

Nici de această dată Dumnezeu nu face excepţie, Duhul lui cel Sfânt fiind acela care prezintă pentru noi ceea Dumnezeu vrea să aflăm şi ceea ce inima noastră are nevoie.

Suntem acum la capitolul 20 al Evangheliei după Matei. Capitolul se deschide cu pilda lucrătorilor viei, care nu este altceva decât o continuare a discuţiei pe care Domnul Isus a iniţiat-o cu privire la răsplată. Este foarte important să privim modul în care Dumnezeu vede viaţa noastră, eforturile pe care noi le facem şi răsplata pe care El ne-o dă. Să ascultăm, deci cuvintele Domnului nostru:

v.1 Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis de dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie.

v.2  S’a învoit cu lucrătorii cu cîte un leu pe zi, şi i-a trimes la vie.

v.3  A ieşit pela ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stînd în piaţă fără lucru.

v.4  ,Duceţi-vă şi voi în via mea`, le-a zis el, ,şi vă voi da ce va fi cu dreptul.` Şi s’au dus.

v.5 A ieşit iarăş pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, şi a făcut la fel.

Acest stăpân era interesat să strângă strugurii cât de repede se putea. Planul lui era clar şi nu voia să piardă nici o clipă. În schimb orarul de lucru pe care el îl oferă unora era pentru ei adevărat chilipir. Ceasul al şaselea, era deja prânzul.

Ceasul al nouălea era deja ora trei după amiaza când cea mai mare parte a zilei de lucru era trecută. Dar, stăpânul are planul lui:

v.6  Când a ieşit pela ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?”

v.7  Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” „Duceţi-vă şi voi în via mea” le-a zis el „şi veţi primi ce va fi cu dreptul.”

Trebuie remarcat faptul că acest om este deosebit de toţi ceilalţi. El i-a luat pe cei care nu i-a tocmit nimeni. Cu alte cuvinte, nu a stat să caute referinţe cu privire la ei, nu a stat să-i pună la probă de lucru, ci i-a tocmit imediat.

În cele din urmă lucrarea este făcută şi vine momentul plăţii:

v.8  Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.

v.9  Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu.

v.10  Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare.

v.11  După ce au primit banii, cîrteau împotriva gospodarului,

v.12  şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.”

v.13  Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu?

v.14 Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie.

v.15  Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?”

Numai că aici apar divergenţele. Un lucru care trebuie menţionat aici este acela că în acea vreme în Israel era prevederea legală ca plata pentru cel ce a lucrat să se facă la sfârşitul zilei deoarece ea era doar cu puţin peste necesarul de hrană a unei zile. Deci oamenii aceia aveau nevoie de acea plată. Desigur, tot în conformitate cu legile vremii, nimeni nu se aştepta să primească pentru o jumătate de zi plata pentru una întreagă. Nici cel care lucrase numai două ore nu se aştepta să primească nici măcar ca cel care lucrase o jumătate de zi.

Deci, protestul acelor oameni aveau o oarecare bază. Dar nu acesta este motivul pentru care dă Domnul Isus această pildă. Adevărul pe care Domnul Isus îl prezintă aici nu se referă la cantitatea de lucru, nici la poziția pe care o ocupă cineva. Nu acestea sunt cele care determină răsplata pe care o primeşti. Fiecare va fi răsplătit  pentru credincioşia de care dă dovadă.

Dacă Dumnezeu îţi oferă o responsabilitate, nu contează cât este ea de mare sau importantă. Nu aceasta dă măsura binecuvântării. Măsura binecuvântării este dată de credincioşia ta.

Domnul Isus spune chiar la un moment dat că celui care dă dovadă de credincioşie în lucrurile mici i se vor încredinţa altele mai mari şi mai importante. În aceeaşi idee se înscrie afirmaţia Domnului, devenită atât de cunoscută.

v.16 „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă; pentrucă mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Atunci când credincioşia este măsura, nu contează vechimea pe care o ai, importanţa pe care ai avut-o ci numai credincioşia ta.

Dar să înaintăm şi noi cu Domnul Isus care anunţă acum pentru acum pentru a patra oară ceea ce se va petrece cu El. Este important să observăm că El se mişcă şi pe plan fizic către Ierusalim:

v.17  Pe când Se suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici, şi le-a zis:

v.18  „Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osîndi   la moarte,

v.19 Şi-L vor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată        şi  să-L răstignească; dar a treia zi va învia.”

Domnul şi ucenicii ies din valea Iordanului şi se îndreaptă aşa cum vedem spre Ierusalim. Motivul Domnului este foarte clar: El merge către cruce. De această dată Domnul Isus le spune mai în detaliu ce avea să se întâmple cu El. Petru nu mai spune nimic de această dată. El învăţase lecţia. Însă mai erau şi alţii care nu înţeleseseră încă ce fel de Mesia era Domnul Isus:

v.20  Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei, şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere.

v.21  El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte” I-a zis ea „ca, în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.”

Este evident că ei nu au înţeles cuvintele Domnului Isus. Ei se aşteptau ca odată ce Domnul intră în mâinile romanilor să înceapă răscoala care să ducă la eliberarea poporului şi instaurarea unei noi împărăţii în care Domnul Isus să fie un rege puternic. Poate că ecourile pildei privitoare la răsplată nu se stinseseră în minţile lor şi au făcut asociere cu ceea ce a spus Domnul privitor la credincioşie.

Numai că asocierea lor a fost greşit făcută. Răspunsul Domnului o să arate lucrul acesta.

v.22  Drept răspuns Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem” I-au zis ei.

v.23  Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu, şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.”

Domnul nu spune că nu este un loc la dreapta şi la stânga Lui, locuri ale onoarei, ci doar că El nu poate da acele locuri în mod arbitrar, nici lui Ioan, nici lui Iacov, şi nimănui altcuiva. Acele locuri sunt ale celor care se pregătesc pentru ele.

Observaţi vă rog, cerul este pentru cei care-l caută. Nu faci nimic pentru a fi mântuit. Nu poţi face nimic altceva decât să crezi în Domnul Isus şi să primeşti în felul acesta minunatul lui dar. Însă atunci când vine vorba despre răsplată,  trebuie să înţelegem că ea depinde foarte mult de credincioşia de care dai dovadă aici pe pământ. Este un aspect foarte important şi se pare că foarte mulţi creştini îl pierd din vedere. Sunt atâţia care nu mai sunt preocupaţi de aşa ceva. Consideră că a fi în ceruri este suficient şi că altceva nici nu mai au nevoie.

Dragii mei, gândul acesta nu este bun. Oare nu merită Domnul nostru devotamentul şi dragostea noastră? Nu merită El eforturile noastre de a-L sluji? Aceste lucruri primesc şi răsplată din partea Lui. Dar nu răsplata este cea care trebuie să ne motiveze, ci faptul că Domnul se bucură de slujirea noastră.

Pavel avea o dorinţă aprinsă de a-L sluji pe Domnul. Pentru el, premiul ceresc era ceva ce merita tot efortul. El se destăinuia Filipenilor şi le spunea aşa:

Filipeni 3:14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

Cineva spunea că una din problemele creştinismului modern este că nu mai vrea să câştige nimic.

Dragii mei, trebuie să recunoaştem că mântuirea este un dar, ceva gratuit, dar premiile cereşti se obţin prin efort.

Desigur, nu la aceste lucruri s-au referit Ioan, Iacov şi mama lor, dar cam acesta este răspunsul pe care îl dă Domnul Isus. El chiar îi asigură că vor avea parte de necazuri, de împrejurări în care vor putea da dovadă că pot obţine acele locuri.

Oricum, cererea lor aduce tensiune în rândul ucenicilor.

v.24  Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi.

Credeţi că ceea ce i-a supărat pe ceilalţi ucenici a fost că Iacov şi Ioan au avut îndrăzneala să facă o asemenea cerere? Din ceea ce spune Domnul Isus în continuare, şi din alte situaţii în care am putut să-i vedem pe ucenici, cred că ceea ce i-a supărat a fost că ei au cerut acest lucru. Fiecare de acolo credea că lui i se cuvine locul. De aceea Domnul Isus îi cheamă deoparte şi le ţine o lecţie de care aveau mare nevoie aşa cum şi noi cred că avem:

v.25  Isus i-a chemat, şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.

v.26  Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru;

v.27  şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob.

v.28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”

Principiul acesta expus de Domnul Isus, bazat pe paradoxul slujirii, nu era unul la modă în acele zile. Lumea de atunci era animată de dorinţa de a domina, forţa era cea care era apreciată şi care impunea respect. Cei slabi, cei care nu opuneau rezistenţă, erau înlăturaţi. Acestui sistem Domnul Isus îi opune unul foarte nepopular, acela al slujirii voluntare. Împărăţia Cerurilor se deosebea de cea a lumii şi principiile ei erau altele.

Un exemplu era chiar Domnul Isus. El a venit să slujească, iar slujirea Lui va atinge nivelul absolut, pentru că va merge dincolo de ceea ce, cei mai mulţi consideră a fi limita – viaţa.

Cu cât se apropia mai mult de momentul crucial al crucificării, Domnul Isus îi informa pe ucenici tot mai mult despre misiunea Lui aici pe pământ. Ei trebuiau să înţeleagă care era ea, care erau coordonatele ei.

În acelaşi timp, Domnul nu evita mulţimile care se ţineau după El.

v.29 Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus.

Domnul Isus împreună cu ucenicii se îndreptau de la Ierihon către Ierusalim. Este acelaşi drum despre care vorbeşte Domnul Isus când îl aminteşte pe cel căzut între tâlhari. Acel om cobora dinspre Ierusalim către Ierihon. Domnul face acum drumul în direcţie inversă pentru a muri între tâlhari.

Dragul meu, El a făcut aceasta nu pentru că nu avea încotro. El a făcut-o pentru că a ales să o facă. A ales să o facă deoarece noi nu avem alternativă.

Nimic nu ar fi putut să ne scape pe oi de sub puterea păcatului dacă  nu ar fi fost El.  De aceea este necesar să înţelegem cât de important este ceea ce a făcut Domnul nostru.

Oricum, şi de această dată este urmat de o mulţime de oameni, şi din nou, în acea mulţime, oameni care au nevoie de ajutor, de vindecare:

v.30  Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus, şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Oamenii aceştia ştiau ce voiau pentru că nimeni nu reuşea să-i reducă la tăcere:

v.31  Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Dar ceea ce trebuie să ne atragă atenţia aici este acurateţea cu care ei îl identifică pe Domnul Isus. Ei recunosc regalitatea Domnului Isus. Pentru ei, El este fiul lui David, cu alte cuvinte, prinţul, moştenitorul tronului. Dacă vă aduceţi aminte şi femeia cananeancă l-a numit fiu al lui David, dar ea nu avea nici un drept să-L numească astfel. În calitate de Fiu al lui David, Domnul Isus era rege doar al Israelului. Aceşti oameni aveau însă dreptul să-L numească astfel şi nu ezitau să o facă.

Pentru noi, Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, este Izbăvitorul, şi trebuie să ne folosim de acest drept.

Domnul Isus îi aude pe cei doi:

v.32  Isus S-a oprit, i-a chemat, şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?”

Oare de ce ia mai întrebat Domnul pe cei doi de ce aveau nevoie? Oare nu era evident că le lipsea vederea? Dragul meu prieten, când vii la Domnul Isus, El vrea să ştie tot ce ai tu nevoie. Dacă ai nevoie de mântuire, atunci cere-I mântuire, dacă ai nevoie de vindecare, cere-i vindecare. Bineînţeles, El este cel care alege în cele din urmă, la care dintre cereri să răspundă.

Adesea, noi solicităm Domnului lucruri care fie nu ne sunt de nici un folos, fie sunt chiar periculoase pentru noi. Iacov, chiar spune la un moment dat, de ce nu întotdeauna Domnul răspunde la aceste solicitări:

Iacov 4:3 „Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre”

Vedeţi, nu este vorba de răutate. Atunci când Domnul Isus ne cere să ne spunem dorinţele, nu o face pentru că nu le ştie.

Nici pentru că vrea să ne certe, ci adesea pentru că vrea să ne auzim pe noi ce cerem. Atunci când ne rugăm, şi mai ales atunci când insistăm pentru anumite lucruri ne este mai uşor să înţelegem ce cerem.

Mai ales în cazul mântuirii este nevoie să înţelegem ce implică ea. Ea implică recunoaşterea harului deplin al lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi alăturat crucii atunci când este vorba de mântuire. Orice am încerca să alăturăm ei, înseamnă profanare, înseamnă idolatrie. Apropo, idolatrie nu este altceva decât recunoaşterea absolutului ce îl caracterizează pe Dumnezeu şi închinarea la ceva ce este mai puţin decât Dumnezeu. Acest  lucru este valabil şi în cadrul jertfei Domnului Isus. Dacă susţinem că mai este nevoie şi de altceva pentru mântuirea noastră, spunem că ea nu este ceea ce Domnul a intenţionat să fie. Deci… să judecăm singuri.

Dragii mei, când este vorba de mântuire, avem cel mai preţios şi cel mai de preţ dar care putea fi făcut vreodată. Să nu desconsiderăm niciodată acest dar. Să nu lăsăm pe nimeni să ne închidă gura când este vorba despre aşa ceva.

Cei doi nu au lăsat mulţimea să-i îndepărteze de Domnul şi efortul lor a fost răsplătit din plin.

v.32  Isus S-a oprit, i-a chemat, şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?”

v.33  „Doamne” I-au zis ei „să ni se deschidă ochii!”

v.34  Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El.

Domnul Isus i-a vindecat şi ei au mers după El. Observaţi, vă rog, cât de schimbată este atitudinea Domnului Isus. Altă dată le spunea să nu mai spună nimănui ceea ce făcuse El.  Acum nu le mai spune aşa ceva, mai mult, le îngăduie să vină după El.

Dragii mei, această schimbare are loc pentru că de acum Domnul intra în linie dreaptă. Cea mai mare parte a lucrării Lui se încheiase, acum urma apogeul ei. Cât de importantă este ea, ne putem da seama şi după întinderea pe care o are. Toată viaţa Domnului Isus până la acest moment este descrisă în 20 de capitole, pe când ultimei săptămâni îi sunt acordate nu mai puţin de 8 capitole. Este evident cât de însemnat este ceea ce s-a petrecut în această săptămână.

De acum lucrurile se vor derula într-un ritm mult mai mare. După intrarea oficială în Ierusalim, fiecare zi a Domnului Isus va fi ocupată cu ultimele eforturi de a-i face pe oameni să înţeleagă cine este El şi care este misiunea Lui.                                                                                                            De asemenea, pe măsură ce vom parcurge aceste capitole, vom învăţa noi lucruri cu privire la persoana Domnului Isus şi cu privire la Împărăţia Cerurilor. Dar lucrul pe care nu trebuie să-l uităm este că finalitatea este crucea. Iar crucea nu a venit ca urmare a ceea ce a făcut sau spus Domnul Isus, nu a venit ca urmare a conflictului Său cu oficialităţile religioase, ci a venit datorită păcatului nostru. Nu putem înţelege nimic din ceea ce a făcut Domnul Isus dacă nu înţelegem ceea ce a făcut El în finalul acestei săptămâni petrecute în Ierusalim. Să luăm deci aminte la aceste lucruri.