Itinerar Biblic Ep. 72 Matei cap.15

 

Rezumat

  • Continuarea disputelor cu fariseii şi cărturarii
  • Certarea ucenicilor
  • Vindecarea fiicei femeii cananence
  • Hrănirea celor 4000

 

Dragi ascultători, suntem din nou iată în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu, acest Cuvânt care ne prezintă cele mai importante lucruri cu privire la viaţa noastră. În mod particular ceea ce constituie subiectul atenţiei noastre este continuarea lucrării Domnului Isus, lucrare a cărei scop a fost să aducă iertarea păcatelor pentru omenirea coruptă.

Am văzut până acum felul în care s-a desfăşurat misiunea Domnului Isus şi care au fost principalele etape ale acesteia.

Aminteam în întâlnirile noastre trecute că mesajul despre noua Împărăţie, pe care Domnul o instituia a fost mai întâi transmis Israelului. Abia când Israelul a respins mesajul în care Domnul Isus era prezentat ca Mesia, Izbăvitorul, atenţia Domnului nostru a început să se îndrepte şi către neamuri.

De acum însă, intrăm într-o nouă etapă a misiunii Sale. De acum El se îndreaptă încet, încet către cruce.

Suntem la capitolul 15 din Evanghelia după Matei şi acţiunile Domnului Isus adâncesc şi mai mult conflictul pe care îl are cu farisei şi cărturarii, oficialităţile religioase ale poporului evreu.

Dar să vedem care sunt aceste acţiuni care îi înverşunează atât de tare pe farisei şi cărturari încât caută cu orice preţ să îl omoare pe Domnul.

v.1  Atunci nişte Farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus, şi I-au zis:

v.2 ,,Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrînilor? Căci nu-şi spală mînile cînd mănîncă.`

 

Să ne aducem aminte puţin care este contextul în care îl găsim pe Domnul Isus în

acest moment. El se afla în zona oraşului Capernaum şi tocmai avusese un conflict cu câţiva dintre fariseii şi cărturarii locali. Ei i-au acuzat pe ucenici că nu respectă Sabatul şi au mâncat grăunţe culese în acea zi. După ce le răspunde acuzaţiilor lor Domnul Isus se retrage pe un câmp unde este urmat de o mare mulţime. Acolo vindecă, predică, dar şi hrăneşte această mulţime înmulţind cinci pâini şi doi peşti.

Se pare că aceste evenimente şi altele care ţineau de acum de popularitatea Domnului Isus au ajuns la urechile Marelui Preot, al cărturarilor cei mai de seamă şi a conducerii partidului fariseilor din Ierusalim. Aceştia trimit imediat emisari să-l caute pe Domnul Isus şi să vadă despre ce este vorba. Mai bine spus au venit să îl critice, să caute punctele slabe ale misiunii sale şi dacă era posibil să o distrugă.

Un element important cu privire la farisei, este acela că ei erau în special preocupaţi de păstrarea tradiţiei strămoşilor faţă de care aveau un foarte mare respect.

În acest fel ei credeau că pot depinde de înţelepciunea depozitată a predecesorilor lor.

Deşi nu avea nici unu suport biblic, spălarea mâinilor era considerată una din cele mai importante practici ale tradiţiei lor.

Aceasta era o ceremonie al cărei scop nu era neapărat igienic ci, mai degrabă, unul cu conotaţie spirituală.

Dar, asemenea unui adevărat învăţător, urmând obiceiurile acestora, Domnul le răspunde tot printr-o întrebare.

v.3  Drept răspuns, El le-a zis: ,,Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?

Remarca pe care o face Domnul Isus nu este numai una adevărată, dar foarte provocatoare. Implicaţia ei era că ei distrugeau Cuvântul lui Dumnezeu prin datinile, sau tradiţiile lor. Ei răstălmăciseră sensurile Cuvântului lui Dumnezeu într-o manieră convenabilă lor. Iată că Domnul Isus are şi exemple:

v.4  Căci Dumnezeu a zis: ,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;` şi: ,Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea.`

v.5  Dar voi ziceţi: ,Cine va zice tatălui său sau mamei sale: ,Ori cu ce te-aş putea ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu,`

v.6  nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Şi aţi desfiinţat astfel cuvîntul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre.

Un lucru pe care trebuie să îl înţelegem aici este acela că Iudaismul în general, solicita respectul faţă de părinţi şi includea sprijinul financiar ca parte a acestui respect.

Iosefus şi alţi rabini considerau că aceasta era cea mai mare poruncă din Lege. Din cauza aceasta fariseii nu puteau fi în dezacord cu exemplul Domnului Isus. Ei nu recomandau ca copii să-şi abandoneze părinţii sau să nu-i mai susţină din punct de vedere material, dar instituiseră anumite practici menite să permită eschivarea de la angajamente financiare faţă de părinţi. Astfel ei au pus la punct o practică în care bunurile lor erau proclamate “sfinte”, dedicate lui Dumnezeu şi în felul acesta ele nu mai puteau fi folosite pentru altceva decât, fie pentru uzul personal, fie pentru jertfe aduse lui Dumnezeu. O altă breşă în sistemul acesta legal era de exemplu o practică numită prozbul. Aceasta era o sustragere de la prevederea legii potrivit căreia toate datoriile erau anulate în cel de al şaptelea an. Aceşti oameni inventaseră tot felul de căi pentru a se sustrage împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.

Din această cauză, Domnul Isus îi descrie fără menajamente:

v.7  Făţărnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, cînd a zis:

v.8  ,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.

v.9  Degeaba Mă cinstesc ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti.“

Cuvântul acesta nu avea exact conotaţia pe care o are astăzi. De asemenea, nu era un cuvânt atât de ofensiv, sau jignitor, cum este astăzi. Atunci, cuvântul se folosea pentru actori. Teatrul de atunci era şi el diferit de cel de astăzi. Actorul purta o mască în timp ce îşi recita rolul. Actul acesta era ipocrizie.

Deci ceea ce le spune Domnului Isus este că ei nu sunt decât nişte actori. Ei nu fac decât să mimeze ascultarea şi respectul faţă de Dumnezeu. Închinarea lor nu era decât o piesă de teatru bine jucată dar care nu avea nici un ecou în inimile lor.

Exact acestea erau şi cuvintele pe care le spusese Dumnezeu prin Isaia generaţiei de atunci. Pentru acest motiv ei au fost duşi în robie, au fost pedepsiţi. Ori, Domnul Isus le atrăgea atenţia că se putea ca şi ei să aibă parte de acelaşi tratament.

Acum, Domnul Isus se întoarce către mulţimi. O să vedem din ce în ce mai des această practică. O să observăm că fariseii trimiteau oameni care în mod public să-l atace pe Domnul Isus şi să încerce să îl discrediteze în faţa poporului şi a autorităţilor romane. Numai că Domnul o să întoarcă mereu aceste planuri împotriva lor.  Şi de această dată El este acel care ia mulţimea martor:

v.10 Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: ,,Ascultaţi, şi înţelegeţi:

v.11  Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.“

Aceasta este o învăţătură foarte importantă dar greu înţeleasă se pare atât de farisei cât şi de ucenici. Nu cred că oamenii din vremurile noastre o înţeleg prea bine, de asemenea. În orice caz, ucenicii sunt uimiţi de curajul cu care Domnul îi înfruntă pe farisei:

v.12  Atunci ucenicii Lui s’au apropiat, şi I-au zis: ,,Ştii că Fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele, pe cari le-au auzit?“

Dar nu de simpla înfruntare este vorba aici, ci de pericolul pe care îl reprezintă asemenea atitudini.

Dragii mei, cred că şi din partea noastră se solicită o foarte mare atenţie. Este vorba aici despre responsabilitatea pe care o avem faţă de cei din jurul nostru. Cuvintele pe care Domnul Isus le foloseşte cu privire la farisei trebuie să ne dea de gândit:

v.13,14  Drept răspuns, El le-a zis: ,,Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i: sînt nişte călăuze oarbe; şi cînd un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amîndoi în groapă.“

Este un lucru foarte grav, cu consecinţe grave, atunci când prin faptele noastre, sau cuvintele noastre îi conducem pe oameni la pierzare. Domnul Isus ne spune clar: aceia nu sunt ai lui. Şi cine nu este al Lui este smuls din rădăcină.

Acum urmează tălmăcirea cuvintelor referitoare la ceea ce întinează, la ceea ce profanează. Aşa cum spuneam, nici ucenicii nu au înţeles prea bine despre ce este vorba.

v.15  Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: ,,Desluşeşte-ne pilda aceasta.“

v.16  Isus a zis: ,,Şi voi tot fără pricepere sînteţi?

v.17  Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pîntece, şi apoi este aruncat afară în hazna?

v.18  Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.

v.19  Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.

v.20  Iată lucrurile cari spurcă pe om; dar a mînca cu mînile nespălate nu spurcă pe om.“

Acesta este un important principiu spiritual. Cu alte cuvinte, spune Domnul Isus, ceea ce strică, ceea ce afectează în mod negativ viaţa noastră este ceea ce vine din inimă.

Dacă privim în jurul nostru, mă refer aici la societatea în care trăim, lucrul acesta se vede foarte clar. Suntem într-o perioadă de instaurare a unei “noi moralităţi” care se aseamănă foarte bine cu ceea ce spune Isaia că se petrecea în zilele lui:

v.20  Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, cari spun că întunerecul este lumină, şi lumina întunerec, cari dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!

Aceia dintre noi care cred în Biblie sunt priviţi cu dispreţ, consideraţi drept retrograzi. Dar ceea ce societatea promovează este cu adevărat moralitate? Sau este moralitate în afara Bibliei? Se pare mai degrabă că ceea ce caracterizează inima noastră este exact ceea ce spune Domnul Isus: gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, bârfe şi tot ce este mai decăzut. Dacă aceasta poate fi numită moralitate, atunci nu putem fi prea departe de ziua judecăţii. Suntem într-o situaţie periculoasă şi trebuie să ne dăm seama de aceasta.

Dar, Domnul Isus pleacă mai departe şi din Capernaum ajunge în ţinuturile Tirului şi Sidonului.

v.21 Isus, după ce a plecat de acolo, S’a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

Aşa cum aminteam, neamurile sunt acum în atenţia Domnului nostru. După ce a fost respins de Israel, El duce mesajul Împărăţiei Cerurilor şi la neamuri.

Dar deja vestea despre ajunsese în aceste ţinuturi. Nici nu ajunge bine acolo şi este solicitat să vindece:

v.22  Şi iată că o femeie cananeană, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: ,,Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.“

Acum, atitudinea Domnul Isus este cam intrigantă pentru că nu îi adresează nici un cuvânt şi este necesară intervenţia ucenicilor:

v.23  El nu i-a răspuns nici un cuvînt. Şi ucenicii Lui s’au apropiat şi L-au rugat stăruitor: ,,Dă-i drumul, căci strigă după noi.“

Dar, vedeţi, Domnul Isus avea un motiv pentru această atitudine. Dacă privim la originea acestei femei, vedem că ea este de fapt o mixtură de naţionalităţi, fiecare fiind  violent respinsă de evrei. Cananiţii care au supravieţuit peste veacuri, atunci când Evrei au pornit la cucerirea teritoriilor din ţara promisă, au fost împinşi înspre nord, în partea Feniciei. Ei erau consideraţi de evrei ca fiind cei mai stricaţi oameni şi nu avea chiar nici o legătură cu ei.

Domnul Isus, să nu uităm, se prezintă ca fiind împlinirea profeţiilor ce vorbeau despre un rege pentru evrei.

v.24  Drept răspuns, El a zis: ,,Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel.“

Această femeie nu putea să aibă nici o legătură cu ei până nu recunoştea acest lucru. Şi ascultaţi ce răspunde femeia:

v.25  Dar ea a venit şi I s’a închinat, zicînd: ,,Doamne, ajută-mi!“

Dar Domnul Isus testează cât de tare este convingerea ei. Era ea doar o oportunistă? Sau era o credincioasă adevărată. Acum, eu cred că nu pentru Sine avea Domnul nevoie de dovezi. El a dovedit în atâtea rânduri că ştia ce este în inima şi mintea oamenilor înainte ca ei să spună ceva. Dar aşa cum o să vedem, Domnul Isus o dă ca exemplu pentru ceilalţi:

v.26  Drept răspuns, El i-a zis: ,,Nu este bine să iei pînea copiilor, şi s’o arunci la căţei!“

v.27  ,,Da, Doamne“, a zis ea, ,,dar şi căţeii mănîncă fărămiturile cari cad de la masa stăpînilor lor.“

v.28  Atunci Isus i-a zis: ,,O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.“ Şi fiica ei s’a tămăduit chiar în ceasul acela.

Credinţa ei a fost mare. Domnul Isus a arătat uceniciilor cât de mare era ea.

Dragii mei, nimic nu poate înlocui credinţa. Ea este aceea care ne aduce binecuvântările. Un lucru însă pe care doresc să îl semnalez, este acela că este nevoie să demonstrăm credinţa noastră.

Nu că Dumnezeu are nevoie de asigurări suplimentare, dar credinţa noastră poate fi inspirativă pentru alţii. Este deci nevoie să demonstrăm credinţa noastră.

Însă Domnul nu stă prea mult nici în aceste ţinuturi. Sămânţa a fost aruncată. De acum se întoarce din nou în ţinuturile Galileii unde face din nou o mulţime de vindecări:

v.29,30  Isus a plecat din locurile acelea, şi a venit lîngă marea Galileii. S’a suit pe munte, şi a şezut jos acolo. Atunci au venit la El multe noroade, avînd cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţi bolnavi I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit;

v.31  aşa că noroadele se mirau, cînd au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.

Aşa cum mai spuneam şi altădată, inamicii Domnului Isus nu puneau la îndoială vindecările pe care le făcea Domnul. Cum ar fi putut, pentru că ele nu erau cazuri izolate, care nu puteau fi dovedite, care ar fi putut fi suspectate că sunt false, erau sute de persoane care beneficiaseră de vindecările acestea. Pentru că nu le puteau contesta, contestau persoana care le făcea, şi în mod special autoritatea lui.

Aceasta era ceea ce nu le convenea liderilor religioşi. Ei nu voiau să recunoască că Domnul Isus este cel despre care se profeţise, Unsul, alesul lui Dumnezeu. Numai că cei care beneficiază de atingerea lui Dumnezeu nu pot să nu recunoască aceasta. Oamenii vedeau că este mâna lui Dumnezeu. Vedeau grija pe care Domnul o avea faţă de ei.  Iată acum o nouă înmulţire a hranei:

v.32  Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le-a zis: ,,Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lîngă Mine, şi n’au ce mînca. Nu vreau să le dau drumul flămînzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.“

v.33  Ucenicii I-au zis: ,,De unde să luăm în pustia aceasta atîtea pîni ca să săturăm atîta gloată?“

v.34, .35    ,,Cîte pîni aveţi?“ i-a întrebat Isus. ,,Şapte“, I-au răspuns ei, ,,şi puţini peştişori“ Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pămînt.

v.36  A luat cele şapte pîni şi peştişorii, şi, dupăce a mulţămit lui Dumnezeu, a frînt, şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului.

v.37  Au mîncat toţi şi s’au săturat; şi s’au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de fărămituri.

v.38  Cei ce mîncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

v.39  În urmă Isus a dat drumul noroadelor, S’a suit în corabie, şi a trecut în ţinutul Magdalei.

Această minune pare similară celei în care au fost înmulţite cinci pâini şi doi peşti. De această dată sunt şapte pâini şi mai mulţi peştişori.

Este interesant însă că ucenicii reacţionează la fel ca prima dată. Atunci când este vorba să fie hrăniţi acei oameni care, aşa cum vedem, de trei zile stăteau după Domnul Isus, ucenicii spun că nu au de unde să aducă hrană pentru acea mulţime.

Cred, că este aici o dovadă că şi în ceea ce priveşte credinţa avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ucenicii au fost în atâtea situaţii cu Domnul, l-au văzut potolind furtuna, înviind morţi, vindecând tot felul de boli, înmulţind chiar pâinea şi peştii şi totuşi, în faţa situaţiei concrete, eşuează.

Şi noi eşuăm de atâtea ori. De ce? Pentru că avem nevoie de sprijinul lui Dumnezeu.

Este vorba despre credinţă care duce la credinţă, este vorba despre relaţie cu Dumnezeu. Amintiţi-vă de omul care se roagă Domnului: Doamne ajută necredinţei mele. Chiar şi apostolii ajung la un moment dat la concluzia aceasta:

Luca 17:5  Apostolii au zis Domnului: ,,Măreşte-ne credinţa!“.

Dragii mei, Domnul Isus nu se supără pe ucenici, nu-i ceartă. El ne cunoaşte atât de bine. Însă avem nevoie de credinţă. Şi El este gata să ne ajute. Pavel spune în epistola sa către romani următoarele cuvinte:

Romani 1:17  în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.`

Aceasta este viaţa noastră dragii mei… credinţa… nimic nu o poate înlocui.