Itinerar Biblic Ep. 71 Matei cap.14

 

Rezumat

  • Moartea lui Ioan Botezătorul
  • Înmulţire pâinilor şi peştilor (cei 5000)
  • Umblarea pe ape

Dragi prieteni, aşa cum am văzut, Împărăţia Cerurilor nu este doar un concept abstract, o nouă ideologie, pe care o accepţi în funcţie de simpatiile sau preocupările pe care le cultivi. Împărăţia Cerurilor este o realitate pe care nu poţi s-o ignori. Oricine o respinge nu face altceva decât să ajungă la distrugere.

Domnul Isus a portretizat această Împărăţie în diferite moduri pentru a atrage atenţia asupra  a ceea ce este ea, care este valoare ei, cum trebuie să ne purtăm în raport cu ea şi cum trebuie să fim în interiorul ei.

Avertizarea Domnului Isus este foarte clară în ceea ce priveşte atitudinea nepotrivită faţă de Împărăţie.

După această predică cu privire la Regatul Cerurilor, Domnul Isus se întoarce în ţinuturile natale, dar este respins de cei în mijlocul cărora crescuse şi chiar de o parte a familiei Lui. Din pricina aceasta chiar lucrarea pe care o face acolo nu are proporţiile pe care le avusese în alte părţi.

Acum însă are loc un eveniment cutremurător- uciderea lui Ioan Botezătorul. Dar să nu uităm că suntem la capitolul 14 din Evanghelia după Matei. Să citim deci ce relatează Matei cu privire la acest incident:

v.1 În vremea aceea, cîrmuitorul Irod, a auzit vorbindu-se despre Isus;

v.2  şi a zis slujitorilor săi: ,,Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi, şi deaceea se

fac minuni prin el.“

v.3  Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina Irodiadei,

nevasta fratelui său Filip;

v.4  pentrucă Ioan îi zicea: ,,Nu-ţi este îngăduit s’o ai de nevastă.“

v.5  Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentrucă norodul privea pe Ioan ca

pe un prooroc.

v.6  Dar, cînd se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor, şi

a plăcut lui Irod.

v.7  Deaceea i-a făgăduit cu jurămînt că îi va da orice va cere.

v.8  Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: ,,Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan

Botezătorul!“

v.9  Împăratul s’a întristat; dar din pricina jurămintelor sale, şi de ochii celor ce şedeau la

masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea.

v.10  Şi a trimes să taie capul lui Ioan în temniţă.

v.11  Capul a fost adus într’o farfurie, şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa.

v.12  Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat, şi s’au dus de au dat de

ştire lui Isus.

Iată că ne întâlnim din nou cu această controversat personaj, Irod. Din câte putem observa era un om superstiţios. Apropo, sunt mulţi care confundă superstiţia cu credinţa. Ei bine acest om este o dovadă că a fi superstiţios nu este sinonim cu a fi credincios.

Mai sunt şi cei care susţin că superstiţia nu mai este de actualitate. Ea nu este compatibilă cu stadiul de civilizaţie de astăzi. Oare? Atunci unde încadrăm astrologia, sau horoscopul ? Dragii mei cred că oamenii fac confuzii grave în ceea ce priveşte viaţa lor spirituală. Irod este o mărturie în acest sens.

Să vedem dar ce este cu el. În primul rând, dacă am privi în arborele lui genealogic am descoperi o familie care nu a fost preocupată de altceva decât de ea însăşi şi prin orice mijloace a ţinut să domnească, să conducă. Au fost autorii multor nedreptăţi şi înşelăciuni, trădând pe oricine ar fi fost nevoie pentru a dobândi ceea ce voiau.

Irod este produsul unei astfel de familii. O persoană decăzută, întruchiparea viciilor şi slăbiciunilor umane. Acesta este Irod.

În momentul descris de Matei, Ioan era deja mort. Irod trăia acum cu negrele amintiri a ceea ce făcuse.

Motivul pentru care el îl închisese mai întâi pe Ioan a fost demascarea publică a păcatelor lui Irod, mai cu seamă faptul că luase de soţie pe cea care fusese soţia fratelui lui. Din acest motiv, Irod l-a închis pe Ioan, însă se temea să îl ucidă deoarece Ioan era iubit de oameni şi incidentul ar fi putut produce o revoltă.

Însă, vine o zi de petrecere în care fiica lui vitregă dansează pentru el. Datorită euforiei cauzate de băutură şi de dansul senzual, el promite să satisfacă orice cerere a fiicei lui. Aceasta, la îndemnul mamei ei, cere capul lui Ioan şi ea fiind deranjată de ceea ce spunea el.

Irod, un orgolios, care nu vrea să piardă respectul celor asemenea lui, porunceşte în cele din urmă să fie tăiat capul lui Ioan Botezătorul.

Aceasta este istoria sfârşitului acelui care este descris de Domnul Isus ca fiind cel mai mare din cei născuţi din femeie.

El a fost însă un neprihănit, care nu a făcut compromisuri cu păcatul.

Dar, Irod şi familia lui, soţia şi fiica acesteia este exemplificarea decăderii umane.

Umanismul susţine că omul are totuşi o constituţie morală sănătoasă şi doar circumstanţele sunt acelea care determină să facă răul. Sunt mulţi susţinători ai acestei opinii şi astăzi. Mereu auzim lucruri oribile care se petrec cu semeni ai noştri iar scuzele sunt jalnice. De cele mai multe ori vinovaţii invocă probleme din trecutul lor, din copilărie, circumstanţe care fac din ei în cele din urmă victime care trebuie mai degrabă compătimite şi nu condamnate. Sunt sigur că după standardele unora, Irod trebuie mai degrabă compătimit.

Dragii mei, într-un anume sens, este de compătimit, pentru că este o victimă, o victimă a domnului întunericului, dar să nu uităm că el a ucis chiar şansa reabilitării lui.

Ioan a fost glasul care I-a arătat cum este privit de Dumnezeu. Dragii mei aceasta este ceea ce contează. Nu cum ne privesc oamenii ci cum ne priveşte Dumnezeu. Dacă în ochii lui Dumnezeu suntem cum trebuie, oamenii nu au prea multe de spus.

Fiecare om este responsabil pentru alegerea pe care o face. Dumnezeu nu forţează mâna nimănui, el lasă la latitudinea noastră în ce tabără vrem să fim.

El ne face o invitaţie plină de dragoste, dar nu ne obligă la nimic. Totul depinde de noi.

Din acest punct de vedere nici Irod nici alţii asemenea lui nu au scuze. Cei care lasă răul să intre în viaţa lor, vor descoperi că vor deveni foarte repede robii lui.

Domnul Isus  a venit să aducă eliberarea. Lumea în care se afla însă era una care l-a respins. Chiar şi Irod era acum pe urmele lui. Acesta este motivul pentru care pleacă din acea zonă:

v.13 Isus, cînd a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într’o corabie, ca să Se ducă

singur la o parte, într’un loc pustiu. Noroadele, cînd au auzit lucrul acesta, au ieşit din

cetăţi şi s’au luat după El pe jos.

Domnul Isus nu a plecat din laşitate, ci pentru că nu voia ca Irod să intervină în vreun fel în desfăşurarea planului Său, pentru că vedeţi, Domnul nu reacţiona la ceea ce se întâmpla. El avea agenda Lui, planul lui a cărui împlinire o urmărea.

Deja popularitatea Domnului atinsese cote foarte înalte. Chiar dacă el a plecat de acolo cu o barcă, mulţimea a călătorit pe jos pentru a fi acolo unde era El. Oare ce îi atrăgea pe acei oameni?

Cred că ceea ce ei găseau la Domnul Isus era foarte diferit de ceea ce le ofereau fariseii şi cărturarii lor. Domnul Isus oferea compasiune şi dragoste veritabilă. Era în permanenţă preocupat de ei şi de binele lor.

Oriunde mergea mulţimile mergeau după El pentru că vedeau sinceritate şi neprefăcătorie.

v.14  Cînd a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s’a făcut milă de ea, şi a

vindecat pe cei bolnavi.

Se pare că au fost foarte mulţi cei care aveau nevoie de vindecare, deoarece se apropia seara şi se pare că Domnul încă nu terminase cu ei.

Dar, vedeţi, ce mare diferenţă este între grija Domnului Isus faţă de oameni şi grija pe care o avem noi unii faţă de alţii. Ucenici, care erau şi ei oameni ca şi noi, cu o gândire foarte pragmatică, identifică imediat o posibilă problemă:

v.15  Cînd s’a înserat, ucenicii s’au apropiat de El, şi I-au zis: ,,Locul acesta este pustiu, şi

vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de

mîncare.“

Dar Domnul Isus nu este de aceeaşi părere:

v.16  ,,N’au nevoie să plece“, le-a răspuns Isus; ,,daţi-le voi să mănînce.“

Ei bine, tocmai aceasta era problema ucenicilor. Ei făcuseră deja evaluarea resurselor lor şi aveau soluţia – să meargă în altă parte. Să se descurce singuri. Este important să observăm această atitudine pentru că o avem deseori.

Nu de puţine ori, Domnul ne invită pe noi să facem anumite lucruri. Sunt situaţii în care oamenii aşteaptă hrană, aşteaptă cuvântul lui Dumnezeu iar noi ne declinăm responsabilitatea şi spunem şi noi la fel ca ucenicii: să se descurce fiecare cum poate.

Este un alt aspect pe care doresc să îl observăm aici şi anume că nu întâmplător Domnul îi implică pe ucenici.

Să nu uităm că ucenicii au fost trimişi să anunţe venirea regelui. Domnul Însuşi a transmis semnale clare în acest sens, dar a fost respins. Din acel moment, apare o schimbare în strategia Domnului. De acum El investeşte mult mai mult în ucenici, cei care aveau să continue lucrarea pe care a început-o El. De acum ei erau în centrul atenţiei Lui. Ei erau tot mai mult implicaţi în lucrarea pe care o făcea.

Acesta este şi motivul pentru care Domnul le cere lor să hrănească mulţimile.

Cred că acest episod constituie o bună lecţie pentru noi în ceea ce priveşte reacţia pe care ar trebui să o avem faţă de cei din jurul nostru.

Domnul Isus ne face o mare onoare în a ne implica în cea mai nobilă, cea mai înălţătoare misiune care poate exista vreodată, mântuirea sufletelor. Însă El doreşte implicarea noastră directă în această misiune.

Dar, nu trebuie să ne speriem, el nu ne lasă fără ajutor. De fapt nici pe ucenici nu i-a lăsat. Observaţi că nici nu condamnă scepticismul lor:

v.17  Dar ei I-au zis: ,,N’avem aici decît cinci pîni şi doi peşti.“

v.18  Şi El le-a zis: ,,Aduceţi-i aici la Mine.“

Un alt lucru pe care trebuie să-l observăm aici este  faptul că Domnul acceptă, de fapt chiar solicită contribuţia ucenicilor. Nu contează cât de mică este ea, numai că observaţi, este tot ce aveau.

Dumnezeu ne aşteaptă cu tot ce avem. Nu contează cât de mult sau puţin este, Domnul aşteaptă tot ce avem. Şi, nu este o aşteptare egoistă, ci este o aşteptare în dragoste pentru că el completează tot ce rămâne pentru ca lucrarea să fie făcută din abundenţă.

v.19  Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pîni şi cei doi peşti, Şi-a

ridicat ochii spre cer, a binecuvîntat, a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au

împărţit noroadelor.

  1. 20 Toţi au mîncat şi s’au săturat; şi s’au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele

de fărămituri.

Am spus abundenţă şi este exact ceea ce s-a întâmplat. Acolo unde Dumnezeu binecuvântează nu este sărăcie, pentru că El nu binecuvântează cu zgârcenie.

Dar din nou, Domnul face partea Lui dar şi ucenicii trebuie să o facă pe a lor.

Oare care a fost reacţia ucenicilor când au văzut că nu se mai termină pâinea şi peştii din coş? Uimire, încântare?

Nu aţi avut niciodată această experienţă? Am fost în situaţii în care în mod pragmatic şansele de reuşită erau practic inexistente, dar când Dumnezeu şi-a dat binecuvântarea ea venit din abundenţă. Nu reuşeam decât să asistăm uimiţi eu şi ceilalţi lucrători la ceea ce Dumnezeu făcea în mod atât de minunat. Bineînţeles şi noi a trebuit să ne facem partea.

Dragii mei această minune a Domnului, pentru că este o minune, este cu atât mai uimitoare cu cât nu este vorba despre o sută, cinci sute sau o mie de persoane. Este vorba aici despre un număr mult mai mare de persoane:

v.21  Ceice mîncaseră, erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

Oamenii aceia cu siguranţă nu mâncaseră mai nimic în acea zi. Amintiţi-vă că ei nu au venit pregătiţi pentru acea călătorie. Domnul Isus trecuse marea pentru a scăpa de mulţime dar ei au mers imediat după El. Dar, li se dă atâta hrană încât mai rămân şi resturi.

Mă gândesc acum la mulţimi mult mai mari de oameni care au nevoie de o hrană pentru sufletele lor. Oare, suntem noi în stare că ducem această hrană pentru inimile lor?

Cu siguranţă Domnul aşteaptă pâinea şi peştii noştri pentru le binecuvânta şi a hrăni aceste mari mulţimi. Dar, suntem noi gata să le dăm?

Dar iată că se încheie şi acest episod. Domnul Isus îşi îmbarcă ucenicii şi îi trimite de cealaltă parte a mării:

v.22  Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea

Lui de partea cealaltă, pînă va da drumul noroadelor.

Iată că în cele din urmă, Domnul Isus dă drumul mulţimii să plece. Deci, această înmulţire a pâinilor a fost în planul Lui. Vedeţi, nimic din ceea ce a făcut Domnul Isus nu a fost cauzat de circumstanţe, ci totul a fost planificat, pregătit.

Poate că unii s-au gândit că Domnul Isus a fost prea ocupat cu vindecările şi nici nu a observat că se apropie seara şi oamenii aceia aveau nevoie de hrană. Dar nu a fost aşa. El ştia de la bun început ce avea de făcut.

Dragi ascultători, Domnul are planul Lui atât în ceea ce priveşte echiparea, sau formarea noastră, cât şi în ceea ce priveşte hrănirea sau izbăvirea altora.

Acum, ucenici trec pe celălalt ţărm iar El are ceva important de făcut:

v.23  După ce a dat drumul noroadelor, S’a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.

Se înoptase, şi El era singur acolo.

Oare nu ne spune nimic acest lucru? Este interesant că atunci când a luat pâinea în mâini nu s-a rugat ci a binecuvântat. Dar imediat ce a terminat s-a dus să se roage.

Cred că este o lecţie. Rugăciunea nu era o cerşeală. El binecuvânta, dar rugăciunea era starea de vorbă cu Tatăl, părtăşie.

Dacă Domnul Isus se retrăgea să stea de vorbă cu Dumnezeu Tatăl, cu cât mai mult avem noi nevoie. Dar, din nou, aici nu era vorba de a cere ceva de la Dumnezeu ci de a   petrece timp cu El. Noi ne rugăm de cele mai multe ori doar atunci când avem nevoie de ceva. Să învăţăm deci de la Domnul nostru.

Dar, în timp ce Domnul este în rugăciune, ucenicii sunt singuri pe mare. Vă mai amintiţi cu siguranţă episodul în care ucenicii erau tot pe mare şi inamicul lor şi al nostru, Satan vroia să-i distrugă. Atunci Domnul era cu ei şi potoleşte furtuna. Dar acum ei sunt singuri:

v.24  În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vîntul era

împotrivă.

Dar nu vor fi singuri pentru mult timp. Domnul vine la ei:

v.25  Cînd se îngîna ziua cu noaptea (Greceşte: în a patra strajă.), Isus a venit la ei,

umblînd pe mare.

Această a patra strajă era de fapt de la ora trei dimineaţa până se lumina de ziuă. Ucenicii erau poate obosiţi, poate se luptau cu valurile, dar în acele momente nici nu ştiu prea bine ce se petrece:

v.26  Cînd L-au văzut ucenicii umblînd pe mare, s’au spăimîntat, şi au zis: ,,Este o

nălucă!“ Şi de frică au ţipat.

Dragii mei, la fel o să se întâmple şi atunci când Domnul va veni să ia Biserica Sa la Sine. Probabil nu vom şti ce se întâmplă, vom fi speriaţi, până când vom vedea despre ce este vorba. Dar cu cât mai speriaţi vor fi cei care nu vor fi luaţi, pentru că acela este începutul sfârşitului.

Domnul se apropie de ei pentru a-i linişti:

v.27  Isus le-a zis îndată: ,,Îndrăzniţi, Eu sînt; nu vă temeţi!“

Ei bine cel mai îndrăzneţ dintre ei, Petru vrea să facă acelaşi lucru:

v.28  ,,Doamne“, I-a răspuns Petru, ,,dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.“

v.29  ,,Vino!“ i-a zis Isus. Petru s’a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să

meargă la Isus.

v.30  Dar, cînd a văzut că vîntul era tare, s’a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a

strigat: ,,Doamne, scapă-mă!“

Este un act îndrăzneţ al lui Petru şi consider că este o lecţie pentru noi. Petru a văzut cu ochii lui minunea de pe munte. Şi el a avut coşul cu pâine în mână şi a văzut ce însemna binecuvântarea Domnului. Ştia că poate cere de la Domnul. Chiar dacă nu a mers până la capăt, el a fost singurul care a păşit afară din barcă.

Dragii mei, am auzit numeroase comentarii cu privire la acţiunea lui Petru. Era acuzat de mândrie, sau spuneau unii că teama la îndemnat la un gest disperat, sau era acuzat pentru necredinţa lui care l-a făcut să se scufunde. Nu ştiu dacă aceasta este ceea ce trebuie să vedem din pasajul acesta.

Cred că acţiunea lui este mai degrabă o lecţie pentru trecere la acţiune. Vedeţi, corabia, era cuprinsă de valuri, ei nu erau siguri dacă este sau nu este Domnul şi din punct de vedere raţional era mai indicat să stea acolo. Dar dacă era Domnul, dacă El vine pe ape? Nu este oare mai sigur cu el pe ape decât într-o corabie în mijlocul furtunii?

Poate ne-am obişnuit prea mult să ne angajăm numai în acţiuni sigure, acolo unde raţiunea noastră ne garantează reuşita. Ei bine, Petru ne provoacă la a păşi pe ape. Pericole? Da sunt! Dar, Domnul este acolo pe ape, El însuşi, şi are mâna întinsă.

Dragii mei, este un îndemn pentru noi, este un îndemn să ieşim din corabia noastră şi să păşim către acei care sunt în afara ei. Este pentru formarea noastră şi izbăvirea lor.