Itinerar Biblic Ep. 69 Matei cap.13:1-30

 

Rezumat

– Pilda Semănătorului

Dragi prieteni, Duhul lui Dumnezeu este din nou pregătit să  ofere ceea ce Dumnezeu dă cu atâta dragoste pentru sufletele noastre.

Studiul nostru nu are numai un caracter informativ dau documentar, ci, scopul lui este să ne confrunte cu voia lui Dumnezeu exprimată prin intermediul Scripturii. De aceea este atât de important ca ceea ce Duhul lui Dumnezeu pune înaintea noastră să nu rămână numai o informaţie, ci să transformăm totul în experienţă de viaţă, lăsând ca vieţile noastre să devină o reflectare a caracterului Mântuitorului nostru scump.

Din ceea ce am observat în capitolul precedent, este vorba de capitolul 12, Domnul Isus, în confruntarea cu fariseii şi cărturarii, aduce în discuţie importanta problemă a păcatului care duce la moarte.

Aşa cu arătam atunci, este vorba despre acel păcat al necredinţei. Este un păcat ce se regăseşte sub diferite forme. Poate fi vorba de respingerea  Duhului Sfânt care ne arată starea de păcat şi răzvrătire faţă de Dumnezeu în care ne aflăm, sau poate fi vorba de necredinţa în minunile pe care Dumnezeu le face pentru a ne arăta slava Lui şi atribuim aceste lucrări, hazardului, paranormalului sau altor cauze. Este de fapt o respingere a lui Dumnezeu, o respingere prin care refuzăm angajarea noastră faţă de El.

Tot respingerea angajamentului nostru faţă de Dumnezeu, ne atrage Domnul Isus atenţia, poate fi şi retragerea noastră într-un sistem închis al practicilor şi obiceiurilor din care este scos de fapt Dumnezeu.

Era una din greşelile pe care Domnul Isus le semnalează cu privire la farisei şi cărturari.

Dar să mergem mai departe în incursiunea  noastră în Evanghelia după Matei, unde am ajuns acum la capitolul 13.

Daţi-mi voie să repet că această evanghelie este una din cărţile cheie în ceea ce priveşte înţelegerea Bibliei, prin legătura pe care o prezintă între Vechiul şi Noul Testament.

În acest capitol 13 avem din nou prezentat unul din discursurile importante ale Domnului Isus. Este vorba despre o serie de pilde, prin care Domnul Isus prezintă situaţia poporului evreu în raport cu Împărăţia cerurilor şi cu a doua sa venire.

            Ele arată de asemenea ce se va întâmpla cu regele după ce a fost respins tocmai de naţiunea pentru care venise.

Dar nu numai cuvintele Domnului Isus sunt interesante, ci şi acţiunile Lui:

v.1  În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă, şi şedea lângă mare.

v.2  O mulţime de noroade s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se suie să şadă într-o corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm.

Dacă luăm în considerare simbolismul prezentat în alte părţi ale Scripturii, atunci aceste cuvinte ne descriu o acţiune simbolică a Domnului. El iese din casă, ceea ce descrie situaţia în care se afla atunci. După ce a fost respins, El iese din casa lui Israel, şi se îndreaptă către neamuri (o imagine asociată cu marea).

Acest act reprezintă o mare schimbare în lucrarea Domnului Isus. În acest moment o mare mulţime de oameni se adună în jurul lui şi El se retrage pe o corabie de unde le vorbeşte.

Dacă până acum, Domnul a folosit pildele la o scară destul de redusă, de acum ele vor deveni principala formă de comunicare.

Chiar în acest discurs sunt câteva parabole pe care el le foloseşte iar pilda semănătorului este una din cele mai cunoscute:

v.3  El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde, şi le-a zis: „Iată, semănătorul a ieşit să samene.

v.4  Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o.

v.5  O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.

v.6  Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat.

v.7  O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, şi au înecat-o.

v.8  O altă parte a căzut în pământ bun, şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci.

v.9  Cine are urechi de auzit, să audă.”

Din nou, Domnul Isus îi abordează pe oameni acolo unde se află. Întotdeauna foloseşte acele elemente care le sunt foarte cunoscute pentru a ilustra adevăruri spirituale deosebite. Apoi, un alt motiv pentru care Domnul Isus foloseşte acest gen de vorbire este şi cel legat de faptul că pentru Domnul, credinţa este un eveniment legat de viaţa cotidiană. Credinţa nu este ceva separat, Ea face parte din viaţă, ea este viaţa.

Semănatul era ceva obişnuit în Palestina. Modul în care cultivau pământul nu este deloc diferit de modul în care se face în cele mai multe părţi ale acestei lumi.

Poate, ca aspect particular, ar trebui amintit faptul că cea mai răspândită formă de relief era muntele. De fapt, nu sunt munţi de genul pe care noi îi cunoaştem, ci dealuri stâncoase, fără prea multă vegetaţie.

Totuşi, aceşti oameni, arau printre stâncile şi pietrele de acolo pentru a planta seminţe din care să crească o recoltă. Solul fertil, era, în cazul lor, asemenea unor petice printre stânci.

După ce se zgâria foarte superficial solul cu un plug, venea cel care arunca sămânţa. Fireşte, într-o lume în care majoritatea lucrărilor agricole se face mecanizat, este greu să ne imaginăm modul în care cultivau acei oameni.

Poate că dacă Domnul Isus ar fi trăit în zilele noastre, ar fi folosit cu siguranţă alte exemple, pe care noi le-am înţelege cel mai bine.

În versetul 19 aflăm că sămânţa descrisă aici reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Câmpul reprezintă lumea în care trăim. Notaţi că nu este vorba despre Biserică în această situaţie. Domnul Isus se referă la lumea cu care biserica este înconjurată, toţi oamenii care nu l-au cunoscut pe Domnul. Biserica este chemată să arunce sămânţa. Creşterea, rodul  nu mai este în puterea Bisericii să aprecieze. Poate că unul primeşte acest cuvânt, altul nu, altul doar pentru o bucată de vreme. Noi nu ştim ce se întâmplă cu sămânţa aruncată însă suntem datori să aruncăm această sămânţă.

Interesant este că acest pasaj vine chiar înainte de momentul în care Domnul îi trimite pe ucenici la oile pierdute ale casei lui Israel. Epoca Legii se apropia acum de sfârşit. Seceratul vine întotdeauna în urma semănatului. Pentru aproximativ 1500 de ani, perioadă de proeminenţă a Legii, sămânţa a fost semănată. Acum venea vremea secerişului. Era o nouă epocă. Cred că fiecare epocă este marcată într-un fel sau altul atât de semănat, la începutul ei, cât şi secerat la sfârşitul ei.

Doresc însă să atrag atenţia că secerişul nu înseamnă altceva decât ziua judecăţii. Lucrul acesta va fi făcut şi mai clar în pildele care urmează.

Dar să ne întoarcem la datoria pe care noi o avem, aceea de a semăna Cuvântul lui Dumnezeu.

Modurile în care putem face acest lucru sunt diverse şi chiar acesta este unul din ele. Undele radio sunt un mijloc prin care semănăm Cuvântul. Prin vorbirea noastră noi suntem semănători ai Cuvântului Sfânt.

Dar să observăm mai de aproape ce spune Domnul în această pildă. El atrage atenţia că sămânţa poate cădea pe patru tipuri de sol şi trei pătrimi din aceste seminţe mor fără a aduce rod.

Nu am putea spune că este o perspectivă prea încurajatoare nu-i aşa? Dar nu este din pricina semănătorului.

Înainte de a parcurge interpretarea pe care chiar Domnul o dă acestei pilde, trebuie să luăm în considerare motivul pentru care Domnul Isus foloseşte acest gen de vorbire. Mulţi sunt cei care susţin că Domnul folosea acest gen de pilde pentru ca oamenii să înţeleagă mai uşor despre ce este vorba. Ei bine, se pare că aici este vorba despre o altă situaţie:

v.10  Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?”

v.11  Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.

v.12  Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.

v.13  De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, cu toate că văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg.

v.14  Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.

v.15  Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”

v.16  Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud !

v.17  Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit.

Deci, înţelegerea acestor cuvinte nu depinde de capacitatea intelectuală. Nu este vorba aici despre măsura în care acei oameni înţelegeau sau nu acele cuvinte ci de măsura în care inima lor era deschisă pentru acest cuvânt.

Vedeţi, tocmai aici este mare diferenţă în ceea ce priveşte cuvântul. El poate rămânea multă vreme în mintea cuiva, dar solul îl reprezintă inima. Condiţia predării inimii nu este întotdeauna înţelegerea. Cei mai mulţi nu se predau Domnului, nu vor să recunoască izbăvirea pe care o dă el, nu pentru că nu înţeleg, ci pentru că nu vor să accepte ca El să domnească peste inimile lor.

Chiar dacă au ochi şi urechi, chiar dacă au capacitate de înţelegere decizia este în cele din urmă o problemă de inimă, de credinţă. De aceea, din acest punct de vedere, se poate spune că ei nu înţeleg chiar şi atunci când aparent nu au nici o dificultate în perceperea mesajului. Este ceea ce se petrece în cazul primului tip de sol:

v.19  Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum.

La nivelul minţii el a avut puterea de percepere. Dar Cuvântul nu a ajuns şi la inima lui. Nu a fost un efort de credinţă pentru acceptarea voii lui Dumnezeu. De aceea nici nu este greu pentru inamicul Satan să fure mesajul. Este exemplul solului de lângă drum.

Urmează acum, solul stâncos:

v.20  Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie;

v.21  dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.

Această stare este una opusă celei pe care tocmai am prezentat-o. Aici omul care aude mesajul este entuziasmat, este credinţă, dar superficială. Este mai mult emoţie, fără convingere solidă. Şi cei din această categorie sunt o pradă uşoară. Îngrijorările, necazurile stinge repede entuziasmul lor.

Urmează cea de-a treia categorie. Sămânţa căzută între spini:

v.22  Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor.

Cred că este un foarte bun exemplu în ceea ce priveşte influenţa pe care lumea o exercită asupra credinciosului. În acest caz avertizarea sau îndemnul lui Pavel adresat romanilor este cu atât mai relevant – Romani 12:

v.2  Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.

            Provocarea lui Pavel vine să ne îndemne la o acţiune progresivă de schimbare, creşterea progresivă de schimbare, creştere, metamorfoză. Aceasta pe când lumea încearcă să ne aşeze în tiparele ei, să ne înghesuie, mai bine spus în tiparele ei.

Dragii mei, este o bună atenţionare. Satan este într-o permanentă luptă de a face zadarnică sămânţa aruncată. El încearcă prin tot ce-i stă în putinţă să strice lucrarea lui Dumnezeu. Se foloseşte de tot ce poate pentru a strica mărturia. De aceea este nevoie să fim într-o permanentă examinare.

În cele din urmă vine solul cel bun:

v.23  Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.”

Este vorba aici despre acei oameni care aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl aşează în inima lor.  Credinţa este aceea care face din acest cuvânt hrana inimii lor. În inima lor acest cuvânt creşte şi în cele din urmă ajunge la maturitate aducând roade.

Vedeţi, este nevoie de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Vom vedea mai târziu, cazul famenului etiopian, care este ajutat de Filip să înţeleagă ceea ce citea din cartea Isaia. Dar este nevoie şi de voinţă. El voia să înţeleagă ceea ce citea. Apoi este nevoie de credinţă pentru a accepta ceea ce Duhul Sfânt îţi prezintă ca fiind voia lui Dumnezeu.

Deci, dragul meu prieten fie că eşti unul care semeni Cuvântul, fie că eşti unul care eşti sol pentru acest cuvânt, ambele situaţii presupun atenţia noastră. Uneori putem  fi descurajaţi în încercarea noastră de a semăna Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu uităm că datoria noastră este să semănăm. Dumnezeu este cel care face să crească rodul.

În ceea ce priveşte ascultarea cuvântului şi împlinirea lui, să nu uităm că avem mereu un inamic care vrea să fure sămânţa să o împiedice să se dezvolte. Dumnezeu ne promite ajutorul său. Să i-L cerem.

Dar să mergem mai departe, pentru că Domnul Isus continuă discursul său cu o altă pildă legată de Împărăţia Cerurilor:

v.24  Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui.

Domnul foloseşte aceeaşi termeni ai semănatului pentru a comunica adevăruri importante cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, Domnul porneşte mai departe cu ceea ce începuse deja.

Am notat mai devreme că numai o pătrime din cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu păstrează acest cuvânt în inima lor. Restul îl resping. Dar şi în această mică parte a celor care păstrează acest cuvânt se întâmplă ceva:

v.25  Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat.

v.26  Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina.

Cu această ocazie privirile ne sunt îndreptate către o altă situaţie. Observaţi ce spune Domnul; omul acela a adormit. În timp ce omul dormea, a venit inamicul, adică Satan şi a semănat neghină.

Dragii mei, Satan nu este un curajos, care vine să ne înfrunte în faţă. Arma lui este înşelăciunea. Acesta este modul lui de operare. El aşteaptă nevegherea noastră pentru a opera.

Un alt aspect interesant aici este cel legat de neghină. Ceea ce este tradus de obicei cu neghină este de fapt o plantă puţin diferită de ceea ce defineşte acest cuvânt în vocabularul nostru. Planta aceasta seamănă mai degrabă cu o secară, iar în primele faze ale dezvoltării seamănă foarte mult cu grâul. Acesta este motivul pentru care stăpânul pământului nu îngăduie slujitorilor să smulgă această plantă, ci să mai aştepte:

v.27  Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?”

v.28  El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” şi robii i-au zis: „Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?”

v.29  „Nu” le-a zis el „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea.

v.30  Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grînarul meu.”

Cuvintele acestea au o semnificaţie specială Ele sunt în ton cu învăţăturile despre maturitate spirituală pe care le găsim în special în Epistole. De exemplu, acolo se vorbeşte foarte mult despre roadele pe care le aduce cineva. Pavel identifică roadele Duhului Sfânt ca fiind acelea care dau măsura maturităţii noastre. Ascultaţi numai care sunt aceste roade:

v.22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,

v.23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

v.24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

v.25  Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

Este vorba nu numai despre a fi în Împărăţie dar şi ce faci în interiorul ei. Cine este cel care te conduce, cel căruia te supui? Este el regele sau inamicul? Roadele tale indică foarte clar situaţia ta.

Poate la început, este greu să-ţi dai seama care este statutul unei persoane în raport cu Împărăţia. El arată la fel ca ceilalţi, se îmbracă ca fel, vorbeşte la fel, dar, se poate ca el să fie neghină. Se poate ca el să fie planta inamicului.

Neghina, creşte puternică şi consumă hrana grâului. Neghina este un parazit, strică recolta. Existenţa ei este periculoasă şi orice agricultor caută combaterea ei.

Domnul Isus ne atrage atenţia asupra acestui fapt. Roadele constituie indicii de care avem nevoie pentru depistarea unor astfel de elemente.

Dragii mei, după cum uşor putem vedea, Domnul Isus ne atrage atenţia cu privire la ceea ce se întâmplă atunci când este proclamat Cuvântul lui Dumnezeu, el este atacat de la bun început. Chiar şi atunci când ajunge în terenul bun, diavolul încearcă să arunce şi el plantele lui.

Eu nu mă gândesc aici la persoane care sunt în Biserici şi sunt neghine, deşi este o situaţie posibilă. Mă gândesc mai degrabă că la fiecare din noi, Satan, inamicul, vine cu neghina. Alături de lucrurile frumoase care le învăţăm din Scriptură, lucrurile bune pe care Duhul lui Dumnezeu ni le arată, Satan vine cu mizeriile lui. Vine să infesteze. Şi este cu atât mai periculos cu cât, la început nu se deosebesc foarte bine. Abia când încep să aducă roade, ne dăm seama despre ce este vorba.

Sunt atâtea alte lucruri care sunt neghine ale Satanei în viaţa noastră. Invidie, bârfă, nemulţumire, răzvrătire, toate acestea sunt neghine care întreţinute la nesfârşit alungă din inima noastră bucuria izbăvirii noastre.

Să luăm deci aminte, dragi prieteni şi să veghem, Iacov ne spune:

v.4:7 Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi dela voi.

Să veghem dar…