Itinerar Biblic Ep. 60 Matei – Capitolul 6:1-22

 

Rezumat:

  • Motivaţiile interioare care guvernează acţiunile exterioare.
  • Neprihănirea este o chestiune de inimă nu de comportament
  • Relaţia supuşilor Împărăţiei Cerurilor cu Dumnezeu.

 

Dragi ascultători, suntem din nou înaintea cuvintelor Domnului Isus, cuvinte care prezintă un nou statut pus la dispoziţia omenirii, prin dragostea lui Dumnezeu.

În momentul începerii misiunii sale aici pe pământ, Domnul Isus anunţa iminenţa Împărăţiei Cerurilor. În Predica de pe Munte, Domnul Isus  prezintă profilul cetăţeanului acestei împărăţii. De la Fericirile care prezintă un prim profil spiritual, Domnul Isus  merge mai departe într-o analiză actualizată a câtorva dintre poruncile Decalogului, porunci pe care Domnul Isus  le aduce la nivelul atitudinii. Dacă Legea scotea în evidenţa starea de păcat a omului şi sublinia incapacitatea lui de se salva, modul în care Domnul Isus pune acum lucrurile, scoate în evidenţa necesitatea harului lui Dumnezeu şi a părtăşiei permanente pe care trebuie să o întreţinem cu Dumnezeu.

Aceasta este nota în care s-a încheiat capitolul 5 al Evangheliei după Matei.

Acum suntem la capitolul 6 un capitol în care continuă importanta Predică de pe Munte.

În această parte a predicii Domnul Isus  se ocupă de partea externă a religiei. Dacă în capitolul 5 a vorbit foarte mult despre starea interioară, despre modul în care suntem noi în raport cu Legea lui Dumnezeu, despre acea neprihănire a noastră care trebuie să o depăşească pe cea  a fariseilor.

Dacă în capitolul 5 era vorba despre neprihănirea pe care trebuie să o posedăm, acum Domnul Isus vorbeşte despre neprihănirea pe care trebuie să o practicăm.

Să vedem deci despre ce este vorba:

v.1 Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată dela Tatăl vostru care este în ceruri.

În primul rând Domnul Isus atrage atenţia asupra faptului că religia poate fi practicată cu ostentaţie. Un lucru care trebuie observat aici este acela că Domnul Isus  nu aduce un concept nou.

Chiar şi în Iudaism, credincioşii erau îndemnaţi ca ceea ce fac să fie făcut nu de dragul popularităţii ci pentru răsplata pe care Dumnezeu o va da în ziua judecăţii.

Deci nu era ceva nou. Numai că erau prea puţini cei ce făceau acest lucru.

Dragii mei nu este nevoie ca învăţătura să fie greşită ci inima să nu vrea să asculte. Iudeii nu aveau o învăţătură greşită, nu cel puţin în problema pe care o studiem noi astăzi, în schimb aveau o atitudine greşită faţă de păcat.

Domul Isus  face această introducere pentru că va aborda acum, trei din practicile ce aveau o valoare specială în Iudaism. Domnul Isus va vorbi despre fiecare dintre ele şi va arătă ce aşteaptă Dumnezeu şi ce au făcut oamenii din aceste practici.

v.2  Tu, dar, cînd faci milostenie, nu suna cu trîmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.

v.3  Ci tu, cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta,

v.4  pentruca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Foarte mulţi comentatori disting o anumită undă de ironie în cuvintele Domnului Isus . Tot ce este posibil, pentru că aşa cum spuneam nu practica în sine era greşită ci modul în care fariseii şi saducheii transformaseră aceasta în mijloc publicitar. O primă practică despre care vorbeşte Domnul Isus  este cea a milosteniei. Mulţi dintre fariseii care doreau să atragă atenţia asupra lor, atunci când voiau să facă o milostenie, alegeau unul din cele mai aglomerate locuri din oraş şi trimiteau pe cineva care să sufle din trompetă înaintea lor. Deşi scopul era acela de a strânge săracii pentru a li se împărţii bani, atrăgea în acelaşi timp atenţia asupra celui ce făcea milostenia.

Acum, nici astăzi nu suntem prea departe de această practică. Mai noi binefacerile se televizează, se fac spectacole de caritate şi multe alte mijloace de fundraising.

În felul în care procedau acei oameni, Domnul Isus  le spun că nu vor mai primi nici o răsplată. Nu cred că cei de astăzi care procedează la fel vor fi răsplătiţi mai mult. Ca să înţelegem mai bine această problemă cred că trebuie să răspundem unei întrebări legitime: de ce dăruim? de ce facem milostenie?

Acum este foarte adevărat că sunt mai multe moduri de a dărui. Unii vor să dăruiască în văzul tuturor. Au nevoie de asigurarea că gestul lor a fost înregistrat, apreciat. Alţii vor să facă sacrificii pe care nimeni să nu le ştie.

Nu ştiu dacă aceasta trebuie să fie preocuparea noastră. Mult mai importantă mi se pare motivaţia. Care este motivul pentru care dăruieşti. Nu sunt puţini cei care au probleme serioase cu personalitatea lor. Au mereu nevoie de apreciere, de atenţia celor din jur. Dragii mei chiar dacă psihologia o consideră o problemă comportamentală, ea este în esenţă o problemă spirituală. De ce? Să explic!

Atunci când am fost creaţi de Dumnezeu, ne-a fost atribuită o valoare specială, eram coroana creaţiunii, eram cei cu care Se întâlnea Dumnezeu pentru a avea părtăşie. Odată cu intervenţia păcatului, valoarea aceasta a fost şi ea afectată. Nu în ce îl priveşte pe Dumnezeu. El a demonstrat că încă avem valoare pentru El şi este atât de mare încât Domnul Isus  a venit aici pe pământ să moară pentru noi. Din păcate, nu sunt puţini cei care ignoră acest lucru. Ei nu consideră valoarea pe care Dumnezeu le-o atribuie. Sunt mereu în căutarea aprecierii oamenilor, suportului lor. Ori, aceasta este  o problemă spirituală. Să respingi ceea ce îţi oferă creatorul acestei lumi şi să cauţi ceea ce îţi oferă o creatură la fel de limitată ca şi tine este o problemă spirituală. În această situaţie persoane cu asemenea probleme vin să cumpere apreciere. Ei nu dăruiesc lui Dumnezeu, ei fac un târg. Ei au obţinut deja marfa pentru care au plătit. Nici un comerciant în condiţii normale nu îţi va da de două ori marfa pentru preţul uneia singure. Obţii ceea ce ai plătit.

De aceea Domnul Isus  insistă asupra anonimatului atunci când dăruieşti. În acest mod ceea ce faci tu este ceea ce trebuie. Dumnezeu este cel ce a instituit milostenia ca pe o lege universală. Pentru poporul evreu, Dumnezeu a stabilit o lege prin care străinul, săracul, ba chiar şi păsările cerului să beneficieze de ceea ce oferă pământul ca roade. Nouă oamenilor ne revine datoria unui gest deliberat.

Vedeţi actul acesta are o foarte adâncă semnificaţie spirituală. Dărnicia înseamnă pe de o parte înţelegerea poziţiei pe care o avem noi faţă de bunurile materiale ale acestei lumi. Noi nu suntem decât administratorii lor. Nu suntem noi creatorii. De aceea nu trebuie să ne proclamăm stăpâni absoluţi. În dar ne vin toate lucrurile, şi noi trebuie să dezvoltăm această atitudine.

Apoi, dărnicia este o dovadă de credinţă. De obicei, persoanele care nu fac milostenie nu o fac pentru că o consideră un  act greşit, ci pentru că li se pare că nu au ei înşişi suficient. Ori a da şi altuia din ceea ce ai primit este un act de credinţă. Înseamnă să pui viitorul tău în mâinile lui Dumnezeu. Este un act de credinţă. Ori credinţa nu este un element de paradă. Credinţa este o experienţă profundă, transformatoare.

După ce vorbeşte despre dărnicie, Domnul Isus abordează problema rugăciunii:

v.5 Cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentruca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.

După cum se vede Domnul Isus nu menajează de loc când este vorba despre asemenea probleme atât de importante. El nu se sfiieşte să-i numească pe cei care vânează popularitate drept făţarnici.

Din nou apare aici aspectul răsplatei deja primite. Este din nou vorba despre motivaţie. Pentru ce se roagă cel care o face? Pentru câştigarea simpatiei celorlalţi, pentru a impresiona sau pentru a cultiva relaţia sa cu Dumnezeu. Este o foarte mare diferenţă între toate acestea.

Domnul Isus  abordează foarte clar care este direcţia rugăciunii. Rugăciunea nu este o practică mistică, ezoterică. Ascultaţi numai ce spune Domnul Isus despre rugăciune:

v.6  Ci tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

v.7  Cînd vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.

Domnul Isus  foloseşte aici un cuvânt care este foarte important în ceea ce priveşte rugăciunea – Tată. Rugăciunea, aşa cum spuneam nu este o practică ezoterică, accesibilă numai iniţiaţilor, ci este plasată de Domnul Isus într-un anumit context. Ea înseamnă conversaţie, iar contextul este acela al părtăşiei cu Dumnezeu.

Un alt aspect foarte important aici este cel legat de faptul că el se adresează aici celor care alcătuiesc Împărăţia cerurilor. Toţi aceştia sunt copii lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este altceva în acest caz decât conversaţie cu Tatăl ceresc.

Interesante sunt aceste remarci ale Domnului Isus  cu privire la ceea ce caracterizează un închinător adevărat. Observaţi că spre deosebire de cei ce făceau rugăciuni publice, Domnul Isus recomandă retragerea în singurătate. Desigur, nu este vorba despre viaţa monahală, ci despre fiecare credincios care vrea să se roage lui Dumnezeu. De ce este oare nevoie de această singurătate? Cu siguranţă, Domnul Isus cunoştea inima noastră mai bine decât oricine altul. El ştia că în public suntem ispitiţi să spunem şi să facem lucruri care nu ne reprezintă, care nu sunt sincere. Ştia că dorinţa interioară a celor mai mulţi dintre oameni este să impresioneze pe ceilalţi. Ori nu este nevoie de aşa ceva.

Am auzit oameni rugându-se în public şi cred că erau dintre cei care şi-au primit pe loc răsplata. Ei căutau să impresioneze prin orice mijloace. Numai că Dumnezeu nu este interesat de aşa ceva. Ceea ce contează pentru el este inima. Domnul Isus  ne asigură că Dumnezeu ştie ce este acolo. Pe el nu îl putem impresiona.

Un alt element menţionat de Domnul Isus cu privire la rugăciune este cel legat de cuvintele folosite. Şi atunci şi acum, erau anumite religii care considerau că rugăciunea este un exerciţiu spiritual purtător de energii magice. Incantaţiile, rugăciunile cântate, cuvinte repetate la nesfârşit erau practici destul de obişnuite atunci. Oameni transformau în felul acesta rugăciunea într-o formă de manipulare. Să nu credeţi că noi am evoluat. Mai mult chiar în mediile creştine am auzit persoane a căror opinie despre rugăciune nu era sub nici o formă compatibilă cu numele pe care îl purtau. Ei înţelegeau rugăciunea ca pe o formă de canalizare a energiilor Bio-magnetice din univers în scopul rezolvării problemelor de diverse nuanţe.

Dragii mei o asemenea opinie nu este departe de vrăjitorie. Magia foloseşte acelaşi concept al manipulării, pentru că despre aceasta este vorba.

Domnul Isus  ne învaţă că ceea ce spunem trebuie să vină dintr-o inimă sinceră, plină de respect faţă de cel căruia îi sunt adresate rugăciunile noastre.

Acesta este cadrul în care Domnul Isus îi învaţă pe ucenici frumoasa rugăciune Tatăl nostru!

v.9 Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: ,,Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;

v.10  vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt.

v.11  Pînea noastră cea de toate zilele (Sau: pentru mîne.) dă-ne-o nouă astăzi;

v.12  şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.);

v.13  şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Din nou, încă de la începutul rugăciunii Domnul Isus  atrage atenţia asupra cadrului în care se face rugăciune –relaţia tată – fii. Vreau să insist puţin aici asupra acestei relaţii pentru că este foarte important să înţelegem acest aspect.

Sunt multe persoane care nu se roagă lui Dumnezeu decât atunci când sunt la mare necaz.

Până atunci, şi după aceea, Dumnezeu nu mai are acelaşi loc în inimile lor. Nu spun că Dumnezeu nu ajută în astfel de situaţii dar vreau să spun că El este foarte mult interesat de relaţia pe care o are cu tine.

Ori dacă Domnul Isus spune aici că este vorba despre Tatăl nostru, acest statut de copii ai lui Dumnezeu nu poate fi dobândit pe altă cale decât prin credinţa în fiul Său, adică Domnul Isus.

Cineva întreba de ce este pusă această distanţă între noi şi Dumnezeu când Domnul Isus spune că Tatăl nostru este în ceruri. Adevărul este că nu este vorba despre distanţă ci este vorba despre identitatea celui cărui ne adresăm. Noi nu ne adresăm unui pământean, unui om limitat ci Necuprinsului Dumnezeu, Creatorul acestui univers, Atotputernicul şi Slăvitul Părinte. El este cel căruia avem acest nemeritat privilegiu de a ne adresa. Pe El  ne învaţă Domnul Isus  să îl numim Tată.

Dar, pentru că apelăm la El atitudinea noastră trebuie să fie foarte clară. Noi suntem chemaţi să punem Numele lui de o parte. Este vorba aici despre cinstire, despre înălţarea numelui Lui, despre consideraţia pe care trebuie să i-O acordăm.

Vedeţi, rugăciune aceasta pe care Domnul Isus ne-o prezintă nu este o formulă magică ci este mai degrabă un model pe care trebuie să îl urmăm.  Până acum a vorbit despre identitatea celui căruia ne adresăm. Apoi, despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de El. Respectul faţă de persoana Sa. Acum Domnul Isus  vorbeşte despre lucrurile de care ar trebui să fim preocupaţi în rugăciunile noastre.

Un prim lucru cu care începe Domnul Isus  este Împărăţia Cerurilor. Împărăţia cerurilor reprezintă aici şi voia lui Dumnezeu sau influenţa lui în această Lume. Ea trebuie să constituie preocuparea şi dorinţa noastră.

Apoi, Domnul Isus  nu exclude nevoile noastre fizice, materiale. Doar că ele trebuie să îşi aibă locul şi măsura potrivită. Nici relaţiile noastre cu cei din jur nu sunt omise. Iertarea pe care o primim din partea lui Dumnezeu trebuie să fie reflectată şi în iertarea pe care o acordăm celor din jurul nostru. Este de fapt aici vorba despre acel har, care reprezintă dragostea lui Dumnezeu pentru noi în ciuda faptelor noastre. La fel trebuie şi noi să dăm dovadă de iubire faţă de semenii noştri.

Cuvântul care a stârnit mereu confuzie în această rugăciune este cel legat de ispită:

v.13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.

Cuvintele acestea nu ne duce lasă pentru mulţi impresia că Dumnezeu este cel care duce în ispită, adică ispiteşte.  Să ne aducem aminte ce spune Iacov. Dumnezeu nu poate ispiti pe nimeni cum nici el nu poate fi ispitit.

Apoi şi sensul acestor cuvinte este mai degrabă, nu ne lăsa sau nu ne părăsi în ispită. Cred că aceste cuvinte sunt în concordanţă cu ceea ce spune Pavel

în 1 Corinteni 10:13:

„Nu v’a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s’o puteţi răbda.”

Atunci când ne îndeamnă se ne rugăm în forma aceasta, de fapt Domnul Isus vrea să ne facă conştienţi că este o posibilitate să ieşim din ispită, dar puterea nu este a noastră ci a lui Dumnezeu. Dar nu numai ieşirea din imperiul acesta al ispitei este important ci izbăvirea de sub puterea celui rău.

Aici este marele secret al biruinţei asupra păcatului. Ispita nu este păcat. Păcat înseamnă cedare, înseamnă supunere faţă de cel rău. Domnul Isus  ne sfătuieşte să cerem izbăvirea de această influenţă. Atunci când o dorim, atunci când ne rugăm pentru ea , Dumnezeu este mai mult decât încântat să ne ajute.

Este minunată această rugăciune a Domnului nostru. Este de fapt o stare, este o conversaţie cu tatăl nostru. O să vedem puţin mai încolo şi alte cuvinte pe care Domnul Isus le spune cu privire la rugăciune. Insistenţa Domnului Isus cu privire la rugăciune nu este întâmplătoare. Rugăciunea este foarte importantă pentru viaţa creştinului. Să nu o neglijăm.

Dar acum, Domnul Isus trece la o altă practică importantă a credinciosului, postul:

v.16 Cînd postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorîtă, ca făţarnicii, cari îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.

Ca şi în cazul celorlalte şi acesta poate fi transformat într-o paradă. Şi în acest caz Domnul Isus  atrage atenţia asupra caracterului lui privat.

De obicei postul este însoţit de rugăciune. Din nou este vorba despre atitudinea pe care o avem. Postul înseamnă sacrificiu, înseamnă concentrarea asupra persoanei lui Dumnezeu şi nu poate fi altceva.

În acelaşi context, Domnul Isus abordează acum o problemă spinoasă a tuturor timpurilor:

v.19 Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii;

v.20  ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.

v.21  Pentrucă unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Este acelaşi context al raportului cu cerurile. Fie că este vorba de comori materiale fie că este vorba de cele spirituale, Domnul Isus  abordează atitudinea noastră.

Cred că este foarte frumos modul în care scriitorul Psalmului 1 tratează problema fericirii. El nu o apreciază în funcţie de cei ai de poziţia pe care o ocupi ci de atitudinea ta, de ce laşi să influenţeze viaţa ta.

Cred că este o învăţătură importantă, pentru că problema avuţiilor este mereu una de actualitate. Mereu oamenii vor fi preocupaţi de ce au sau de ce nu au. Lăcomia nu este o problemă de a avea ci o problemă de ce şi cât vrei să ai.

Cred că modul în care pune Domnul Isus problema răspunsul este foarte clar. Ceea ce te preocupă, aceea dă valoarea vieţii tale şi direcţia viitorului tău.

Poţi avea o religie de paradă, în care tot ce faci trebuie să atragă atenţia asupra ta. Poţi fi preocupat de bogăţiile acestei lumi, dar, viitorul tău are atunci o direcţie clară – acest pământ care într-o zi va arde cu tot ce este pe el.

 

Dar, poţi avea o minunată relaţie cu cele ce te-a creat şi care te-a salvat şi care a pregătit pentru tine tot ce este mai frumos, iar direcţia ta este- veşnicia.