Itinerar Biblic Ep. 58 Cap. 5:1-16

 

Dragi prieteni, nehotărârea noastră îl împiedică de foarte multe ori pe Dumnezeu să ne dea binecuvântările pe care le are pregătite pentru noi. Am admirat data trecută hotărârea de care au dat dovadă primii patru ucenici pe care i-a chemat Domnul Isus . Oameni simpli, cu imperfecţiuni ca noi toţi, atunci când au auzit chemarea Domnului Isus  au lăsat totul şi au mers după El. Dar nu după lungi deliberări, calcule, discuţii cu prietenii sau alte lucruri de genul acesta. Atunci când Dumnezeu te cheamă nu cred că trebuie să mai fie lucruri care să ne ţină departe de El.

Astăzi mergem mai departe cu studiul nostru la cel de al cincilea capitol al Evangheliei după Matei. Odată cu acest capitol începe faimosul discurs ţinut de Domnul Isus  pe munte, discurs care este acum recunoscut drept ”Predica de pe Munte”.  Este una din cele mai impresionante predici spuse vreodată.

Deşi vom aborda fiecare capitol în parte, doresc să aruncăm mai întâi o privire de ansamblu asupra acestei predici.

Domnul Isus  a avut de fapt patru mari discursuri. Matei scrie despre trei dintre ele. Este vorba despre Predica de pe Munte, Discursul Pildelor Misterioase pe care le găsim în capitolul 13, şi despre Discursul de pe Muntele Măslinilor, pe care îl găsim în capitolele 24 şi 25. Privind la cuprinsul lor, putem distinge o anumită direcţie a acestora. Predica de munte poate fi descrisă ca fiind Manifestul, sau declaraţia de intenţie a Regelui. Pildele misterioase, sunt cele care dau o anumită direcţie Împărăţiei cerurilor după ce Domnul Isus  va fi respins. În ceea ce priveşte Discursul de pe Muntele Măslinilor, el are un conţinut profetic, care priveşte departe la viitorul cetăţenilor Împărăţiei cerurilor şi la ce se va întâmpla în ziua venirii Domnului. Cel de al patrulea discurs este relatat în Evanghelia după Ioan şi abordează probleme legate de moartea şi învierea Domnului Isus , ridicarea lui la ceruri, precum şi lucrarea de mijlocire pe care o face El.

Dacă Matei organizează întreaga predică ca un mesaj unitar aşa cum îl avem în capitolele 5, 6 şi 7, pasaje din această predică se mai găsesc şi în celelalte Evanghelii. Este puţin probabil că Domnul Isus  a spus aceste mesaje o singură dată fără să le mai repete.

De vreme ce ele conţin principiile de bază ale Împărăţiei Cerurilor, iar Domnul Isus  este regele acestei împărăţii, este foarte probabil că El a repetat aceste cuvinte şi cu alte ocazii la diferiţi ascultători.

Mai mult, cred chiar că nu au fost înregistrate toate cuvintele spuse de Domnul Isus . Ioan, afirmă chiar el acest lucru, spunând că nu ar fi fost loc în această lume pentru toate cărţile care ar fi putut fi scrise cu privire la  cuvintele şi activitatea Domnului Isus .

Mai sunt două lucruri pe care ţin să le precizez în introducerea la această predică: Un prim cuvânt este adresat extremiştilor. Şi aici, ca în orice alt domeniu sunt unii care merg prea mult într-o direcţie sau alta. Sunt teologi liberalii care consideră că Predica de pe Munte este singura cuvântare reală a Domnului Isus  şi în consecinţă aceea este evanghelia.

Chiar am întâlnit pe cineva care susţinea că tot ce are el nevoie din Biblie este Predica de pe Munte. Gândindu-se puţin a spus că nici măcar de toată predica nu are nevoie ci “regula de aur”, adică:  tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel;   este tot ce are nevoie. El nu spunea un lucru rău atunci când el amintea că important nu este să şti mult ci să aplici ceea ce şti. Este foarte adevărat acest lucru, dar, pe de altă parte, nu poţi să te transformi în judecătorul lui Dumnezeu şi să ignori ceea ce El a găsit cu cale să transmită oamenilor prin Scriptură. Pentru că mai sunt multe alte lucruri pe care le conţine Scriptura, fiecare importante pentru cunoaşterea lui Dumnezeu.

Apoi, Evanghelia, care nu este altceva decât Vestea bună a Mântuirii este mult mai cuprinzătoare decât Predica de pe Munte. Pavel este foarte clar în ceea ce defineşte ca fiind Evanghelia: v.3  V’am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;   că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;  Aceasta este Evanghelia în viziunea Lui Pavel şi a Duhului Sfânt care l-a inspirat când a spus aceste cuvinte.  Tot ceea ce spune Domnul Isus în Predica de pe Munte este de o valoare inestimabilă, dar secretul mântuirii şi relaţiei cu Dumnezeu nu constă numai într-o trăire după nişte principii înalte ci este vorba despre jertfa Domnului Isus , despre moartea Lui şi despre învierea prin care Dumnezeu şi-a arătat puterea.

Mesajul creştin în nici un caz nu poate fi  redus doar la Predica de pe Munte. A face aşa ceva este o dovadă de extremism.

La cealaltă extremă se află cei care resping în totalitate Predica de Munte, considerând că este vorba de un discurs fabricat de Matei. Ei nu sunt de acord cu principiile etice enunţate aici, susţinând că un creştin nu are nevoie de etică.

Dragii mei, ambele extreme sunt greşite. Consider că ambele vin dintr-o atitudine greşită faţă de Cuvântul  lui Dumnezeu în general. Oricine se ridică la o poziţie de judecător al cuvântului Sfânt nu avea niciodată posibilitatea să-i descopere bogăţiile pe care le conţine.

Dintr-un anumit punct de vedere, Predica de pe Munte reprezintă o reiterare la cote mult ridicate a legii lui Moise din Vechiul Testament.

În această Predică de pe Munte Domnul Isus  nu face altceva decât să ne arate că ceea ce avem nevoie este relaţia vie cu Dumnezeu, Creatorul. Altfel este cu neputinţă să trăim după standardele pe care le prezintă El. Dacă Legea a dovedit incapacitatea omului de a se salva prin fapte, Predica de pe munte întăreşte cu argumente clare acest lucru. Dacă Legea acuza faptele făcute, Predica de pe Munte aduce în atenţie atitudinea, gândirea, inima care în cele din urmă generează acţiunea.

Ascultaţi ce spune Pavel cu privire la Lege:

v.3  Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească“.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului,

 v.4  pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.

Legea nu conţinea putere în ea însăşi. Tot ce făcea ea era să condamne. În Predica de pe Munte descoperim puterea Domnului Isus , puterea relaţiei cu Dumnezeu. Nu este vorba despre o putere a voinţei şi disciplinei ci este o putere a duhului de viaţă. Felul de viaţă descris de Domnul Isus  vine în urma umblării noastre cu Dumnezeu în fiecare zi.

Dar să mergem mai departe, şi să vedem în mare care este organizarea ei. Cum am mai spus, cred că ceea ce notează Matei din această predică nu sunt decât ideile principale.

Predica ar putea fi împărţită sub forma următoare:

Relaţia  supuşilor împărăţiei cu ei înşişi. Este partea care ocupă primele 16 versete.

Apoi, relaţia supuşilor Împărăţiei cu Legea ceea ce este cuprins între versetele 17 şi 48. După aceasta ar urma relaţia supuşilor cu Împărăţia lui Dumnezeu. Este o temă tratată în capitolul 6. În  cele din urmă ajungem la relaţia supuşilor Împărăţiei cu ceilalţi, tema capitolului 7.

Desigur vom discuta despre fiecare secţiune în parte în detaliu, la timpul potrivit.

Acum să ne apropiem de Fericirile care sunt prezentate chiar în deschiderea predicii. Această parte a predicii nu descrie acţiuni pe care cetăţenii Împărăţiei trebuie să le facă ci cum trebuie să fie aceşti Supuşi, ceea ce este o mare diferenţă.

Dar să începem cu începutul şi vedem de ce predica a primit numele de Predica de pe Munte:

v.1  Cînd a văzut Isus noroadele, S’a suit pe munte; şi dupăce a şezut jos, ucenicii Lui s’au apropiat de El.

v.2  Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:

După câte se pare predica nu a fost adresată mulţimilor ci ucenicilor. Sunt însă numeroase intervenţii aşa cum o să vedem în care se va adresa direct mulţimilor care îl înconjurau.

În  zilele noastre oamenii au nevoie de Domnul Isus . Noi suntem datori să punem sămânţa cuvântului Său. Domnul Isus  s-a adresat ucenicilor dar şi cei din jurul lor au putut auzi ceea ce spunea Domnul Isus. Aceea era o sămânţă pe care chiar Domnul nostru o semăna.

Acum urmează prima fericire:

v.3  Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Poate că aţi mai auzit  această afirmaţie şi în alte medii decât cele creştine. De multe ori auzim oamenii din jurul nostru descriindu-i pe alţii ca fiind săraci cu duhul. Cu siguranţă este cu totul altceva decât a afirmat Domnul Isus . Domnul Isus  spune aici “ferice de cei săraci în duh” şi nu săraci cu duhul.

De asemenea, nu spune cum ajungem săraci în duh ci doar asociază fericirea cu această stare, pentru că este vorba despre o stare.

În aceste 12 versete, Domnul Isus foloseşte cuvântul “fericit”  de 9 ori. Mai găsim  o cuvântare de acest gen chiar în psalmul 1. Şi acolo problema fericirii este pusă nu pe seama a ceea ce ai ci pe seama a ceea ce eşti. Acolo, merge mai departe şi vorbeşte despre ce te formează, ce contribuie la devenirea ta.

Un alt aspect legat de binecuvântare, de fericire, în Vechiul Testament este acela că în timpul lui Iosua, după ce poporul evreu a trecut Iordanul, a fost dus pe Muntele Gherizim, pentru a fi binecuvântat. Dar, după binecuvântări, a fost dus pe Muntele Ebal pentru a i se pune în faţă blestemele.

Binecuvântările din Predica de pe Munte sunt în total contrast cu blestemele de pe Muntele Ebal şi depăşesc cu mult binecuvântările rostite pe Muntele Gherizim. Motivul este că numai Domnul Isus  poate aduce aceste binecuvântări. În zilele noastre numai un păcătos izbăvit poate cunoaşte ce înseamnă sărăcia în duhul.

Cineva îmi povestea ce s-a întâmplat cu el în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Mergea la biserică în mod regulat, asemeni multora, dar în rest nu erau modificări substanţiale în viaţa lui. Într-o zi, Duhul lui Dumnezeu i-a arătat cum era el de fapt, un păcătos cu viaţa  nepredată Domnului Isus . Încă îşi conducea singur viaţa. Abia atunci a înţeles ce se petrece cu el. Abia atunci a sărăcit în Duhul şi a fost gata să-L lase pe Domnul Isus  să guverneze viaţa lui. A fost o mare schimbare. Bucuria, entuziasmul, dorinţa permanentă de a spune altora despre Domnul Isus , erau  dovezi clare că ceva s-a petrecut în viaţa lui.

Dragii mei, Duhul Sfânt este cel care aduce “sărăcia duhului” în viaţa noastră.  Noi, creştinii de astăzi suntem foarte săraci în duh, dar avem ceva mai preţios decât aurul întregii lumi.

Ascultaţi numai la ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 6:10

v.10  ca nişte întristaţi, şi totdeauna sîntem veseli; ca nişte săraci, şi totuş îmbogăţim pe mulţi; ca neavînd nimic, şi totuş stăpînind toate lucrurile.

Bogăţiile la care se referă Pavel sunt cele spirituale pe care Dumnezeu le dă tuturor acelor care recunosc sărăcia lor.

Dar să mergem la următoarea fericire:

v.4  Ferice de ceice plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!

Aceasta nu este o afirmaţie singulară în paginile Scripturii. Aceeaşi idee este surprinsă şi de Ţefania în cap.3:12  iar Mica este un exemplu de mângâiere a celor ce plâng aşa cum se poate vedea din capitolul 7 al cărţii sale.

Următoarea fericire este şi ea prezentă în Psalmul 37 la versetul 11:

v.5  Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!

Este foarte adevărat că după modul în care funcţionează societatea din zilele noastre, cel blând nu are cum să moştenească pământul. Însă va veni ziua când Domnul Isus  va stăpâni întregul pământ şi aceea va fi ziua celui blând.

Dar o întrebare legitimă ar fi cum devenim blânzi. Domnul nostru a fost blând şi va moşteni întreg universul iar noi vom fi moştenitori împreună cu El. Ni se spune de asemenea, că roadele Duhului Sfânt, sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi blândeţea. Numai Duhul lui Dumnezeu este cel care ne poate face blânzi.  Dacă am putea produce blândeţe prin propriile eforturi, am deveni mândri de noi înşine nu-i aşa? Creştinul care a descoperit reţeta producerii roadelor Duhului Sfânt, poate citi şi înţelege ce este cu această fericire. Mai ales că ea conţine o promisiune cu privire la viitorul nostru. Această moştenire va deveni reală în viitor, atunci când Domnul Isus va lua pământul acesta în stăpânirea Sa.

Versetul 6 conţine următoarea fericire:

v.6  Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Ce credeţi că omul natural, omul carnal, este el însetat după neprihănire? Cei pe care eu i-am întâlnit nu erau. Pavel este de aceeaşi părere:

v.30  Şi voi, prin El, sînteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.

Dar, mai departe:

v.7  Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Aceasta este una din fericirile înţeleasă în mod greşit în zilele noastre. Sunt mulţi cei care se rezumă la condiţionarea aceasta bazată pe reciprocitatea milei. Să nu uităm ce spune Pavel în cuvintele adresate lui Tit:

v.5  El ne-a mîntuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt,

Nici mila nu este produsul eforturilor noastre ci este dată de măsura în care ne lăsăm în mâna Domnului Isus .

Mai mult, noi am obţinut deja milă. Păcatele noastre sunt iertate din mila lui Dumnezeu. Petru spune şi el următoarele cuvinte în 1 Petru 2: 9 – 10:

v.9  Voi însă sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v’a chemat din întunerec la lumina Sa minunată;

v.10  pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.

Noi suntem poporul lui Dumnezeu prin îndurarea Lui.

Imediat după milă vine puritatea inimii:

v.8  Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Acum nici un om onest cu sine şi cu ceilalţi nu va susţine că are o inimă curată. Adică cum am putea noi susţine aşa ceva când Dumnezeu spune:

Ier. 17:9  ,,Inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea; cine poate s’o cunoască?  Numai Domnul Isus este cel care poate să o curăţească. Numai sângele Domnului Isus  este cel care aduce curăţirea de păcatele noastre.

O inimă curată este şi o inimă care aduce pacea:

v.9  Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Numai aceia care sunt deja în pace cu Dumnezeu au pace cu ei înşişi si pot trăi în pace şi cu cei de lângă ei. Desigur este destul de greu să observăm aceste efecte când întregul pământ este parcă pe un butoi de pulbere. Sunt atâtea conflicte pe acest pământ şi cu toate tratatele de pace nu se prevede conturarea unei păci mondiale. Cred că această stare ne spune ceva despre inima oamenilor acestor vremuri, şi chiar şi cele apuse, pentru că nu era cu mult mai bine. Este de fapt condiţia coruptă a omului care naşte conflictul cu Dumnezeu şi apoi cu el însuşi şi cu ceilalţi. Dar omul corupt nu poartă un război numai cu Dumnezeu, cu el şi cu cei din jur, ci şi cu neprihănirea. Domnul Isus  cunoaşte foarte bine acest lucru:

v.10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Sunt atâţia prigoniţi în diferite forme pentru  neprihănire în zilele noastre. Mângâierea lor este că Împărăţia cerurilor va veni şi ei vor fi atunci acasă, acolo unde nu vor mai fi prigoniţi, acolo unde se vor bucura de roadele muncii sufletului lor.

Până atunci însă fiecare copil al lui Dumnezeu are o slujbă importantă:

v.13 Voi sînteţi sarea pămîntului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăş puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decît să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.

v.14  Voi sînteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămînă ascunsă.

v.15  Şi oamenii n’aprind lumina ca s’o pună supt obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

v.16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Poporul lui Dumnezeu, indiferent de generaţia din care fac parte, indiferent de circumstanţele de orice natură, trebuie să fie lumină, să fie sare.

Este nevoie ca acest popor să depună o mărturie să prezinte prin viaţa lor o mărturie care aducă în mijlocul oamenilor dovada prezenţei lui Dumnezeu. Este dacă vreţi ceea ce a făcut Avraam în mijlocul poporului în care trăia. Este ceea ce a făcut Iosif în Egipt, este ceea ce a făcut Daniel în Babilon. Aceste mărturii i-au făcut pe cei din jurul lor să recunoască că este un Dumnezeu viu şi Atotputernic care guvernează această lume. Aceasta este datoria noastră ca popor al lui Dumnezeu, dragii mei prieteni.

Dacă nu suntem lumină, sau sare, într-un cuvânt, martori ai lui Dumnezeu, atunci nu îl cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu. Dumnezeul pe care îl cunoaştem noi este doar un Dumnezeu al unei religii moarte, o religie fără viaţă a cărei singură contribuţie este să ne facă se ne simţim bine cu noi înşine.

Dumnezeu vrea mărturia noastră. Vrea să fim asemenea unui far la ţărmul mării. Astăzi este sunt tot mai mult înlocuite de sisteme sofisticate de navigare, menite să asigure securitatea navigaţiilor. Dar dragii mei un astfel de far avea menirea să salveze vieţile celor de pe mare. Atunci când  era furtună pe mare, când stelele nu mai erau vizibile şi când navigatorii nu mai aveau un punct de reper, exista pericolul ca nava să se apropie prea mult de ţărm şi să se zdrobească de stânci. Un far era atunci salvarea lor pentru că îi anunţa de iminenţa în care se aflau.

Dragii mei, noi trebuie să fim astfel de faruri. Sunt atâţia care plutesc în derivă. Se apropie vertiginos de stânci şi sunt gata să fie zdrobiţi. Suntem noi gata să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa lor?

Ezechiel 33:6  Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trîmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sîngele lui din mîna străjerului.

Aceasta este misiunea noastră dragii mei. Să fim Lumină!