Itinerar Biblic Ep. 53 Matei Introducere

 

Dragi ascultători, ne îndreptăm astăzi atenţia către  o nouă carte a Bibliei, aflată de această dată într-o nou secţiune a ei, respectiv Noul Testament.

Cartea pe care o vom studia este Evanghelia după Matei. Deşi are numai 28 de capitole este una din cărţile foarte importante ale Scripturii. De fapt, Geneza, al cărei studiu abia l-am încheiat, şi Evanghelia după Matei sunt cărţi cheie pentru înţelegerea Scripturii şi voii lui Dumnezeu.

Înainte de a ne lansa în studiul propriu zis al cărţii doresc să privim puţin la perioada dintre cele două secţiuni majore ale Scripturii, Vechiul Testament şi Noul Testament. Este esenţial să înţelegem ce s-a întâmplat în această perioadă pentru a putea înţelege mai apoi Noul Testament.

Acum, sunt mulţi care numesc această perioadă de aproximativ patru sute de ani ca fiind perioada de tăcere a lui Dumnezeu. Este foarte adevărat că în această perioadă, cuprinsă între zilele lui Neemia şi Maleahi şi vremea Domnului Isus, Dumnezeu nu a mai adresat nici un cuvânt omenirii. Nu ştim de ce a procedat Dumnezeu aşa. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu s-a retras în cerurile Sale uitând cu totul de omenire. Este vorba numai de o tăcere a lui Dumnezeu. Adică el nu s-a mai adresat omenirii aşa cum o făcuse până atunci, prin intermediul proorocilor.

După această perioadă foarte lungă de timp, într-una din zile, îngerul Domnului vine la un preot pe nume Zaharia care stătea lângă altarul Domnului la Ierusalim.

Îngerul anunţă naşterea lui Ioan Botezătorul. Acum, vedeţi, Ioan Botezătorul venea să deschidă calea celui mai important personaj care avea să existe pe acest pământ Domnul Isus. Vom vedea care este misiunea lui Ioan Botezătorul şi cât de importantă este ea atunci când vom pătrunde mai adânc în Evanghelia după Matei.

În schimb, în această perioadă de timp s-au întâmplat foarte multe lucruri, sunt foarte multe evenimente legate de istoria acestui popor şi evenimente pe plan mondial. Naţiunea iudaică, cultura ei şi societatea ei suferă transformări radicale.  Sunt foarte multe instituţii noi care se formează în această perioadă, instituţii cu care ne vom întâlni în paginile Noului Testament. Aşa  cum spuneam istoria mondială a făcut paşi mari în acest interval dintre cele două testamente.

Vechiul Testament se încheie cu dominaţia Imperiului Medo-persan. Egiptul era şi el o putere care trebuia luată în considerare la acea vreme. Dar în această perioadă de patru sute de ani, ambele naţiuni au dispărut încet, încet de pe scena militară a lumii. Centrul puterii s-a mutat din estul lumii către vestul ei, din Asia în Europa. Mai întâi apare Grecia ca mare putere. La vremea despre care vorbeşte Noul Testament, puterea mondială era Roma. Câteva date istorice cred că pot să dea o perspectivă mult mai largă înţelegerii noastre în aceste aspecte. Doresc numai să menţionez că ele sunt date relative, întrucât, istoricii au păreri diferite cu privire la acurateţea lor. Oricum diferenţele nu sunt foarte mari, aşa că pot fi luate în considerare.

Astfel, în anul 480 (î. Hr.) Xerxes Persanul, îi învinge pe Greci în Bătălia de la Termopile, dar este curând înfrânt la Salamis.

În anul 330 (î. Hr) apare “Ţapul” de la Apus descris de Profetul Daniel în capitolul 8 al cărţii sale. Acesta era Alexandru cel Mare. El a unit mai întâi forţele greceşti şi apoi a pornit ofensiva contra lumii întregi. Primii pe care îi învinge sunt Persanii.

În 332 (î. Hr.)  Alexandru cel  Mare vizitează Ierusalimul. I-a fost prezentată atunci profeţia lui Daniel care anunţa apariţia lui şi de aceea cruţă Ierusalimul. Ierusalimul a fost la acea dată printre foarte puţinele cetăţi cruţate de Alexandru.

În 323 (î. Hr.) Alexandru cel Mare moare  pe când se afla în Persia unde se pare că intenţiona să mute curtea regală.

Din acest moment puterea mondială este împărţită între patru generali ai lui Alexandru.

În 320 (î. Hr.) Iudea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter.

În anul 312 (î. Hr.) se formează regatul Seleuciei, sau Siriei. Seleucius încearcă să anexeze Iudea la acest regat ceea ce face din Iudea un element de dispută între Siria şi Egipt.

În 203 (î. Hr.), Antioh cel Mare cucereşte Ierusalimul iar Iudea intră sub influenţa Siriei.

Anul 170 (î. Hr.) aduce una din petele negre din istoria Israelului. Antioh Epifanul cucereşte Ierusalimul şi pângăreşte templul de la Ierusalim. El este menţionat, de asemenea în profeţia lui Daniel, capitolul 8, versetul 9. Pentru acest lucru el a fost numit în istorie şi “Nero al istoriei iudaice!”.

Ocupaţia lui nu durează prea mult pentru că în 166 (î. Hr.), un preot din Iudea, pe nume Matias conduce o revoltă împotriva Siriei. Acestea este începutul perioadei Macabeilor. Este o perioadă caracterizată de mari suferinţe pentru poporul evreu, dar şi se foarte multe revolte. Iuda Macabeul, al cărui nume înseamnă “Ciocan” este un popular lider care a organizat revolta iudaică.

În anul 63 (î. Hr.) Pompei, generalul roman cucereşte Ierusalimul şi poporul evreu intră în felul acesta sub dominaţia unei noi puteri mondiale – Imperiul Roman. Ei rămân sub această dominaţie până în vremea Domnului Isus.

În anul 40 (î. Hr.) Senatul roman îl numeşte pe Irod drept rege al Iudeii. Familia din care provenea Irod şi chiar el însuşi era o familie caracterizată de mari vicii.

Antigonus, ultimul dintre regii preoţi este ucis de Irod şi se instalează ca rege în anul 37 (î. Hr.).

În anul 31 (î. Hr.) pe tronul Imperiului roman urcă Cezar August legendarul personaj. Este o perioadă de acalmie generală. O perioadă în care în Iudea, Irod începe reconstrucţia Templului de la Ierusalim. Această construcţie a durat destul de mult, chiar şi pe timpul Domnului Isus lucrându-se la acest templu.

În anul 4 (î. Hr.) în opinia unor istorici sau anul 7(î. Hr.) în opinia altora se naşte Domnul Isus Hristos.

Toate aceste modificări istorice aduc şi importante modificări, în ceea ce  priveşte viaţa socială şi culturală a Iudeii. După captivitatea Babiloneană poporul evreu se întoarce de la idolatrie către un fanatism religios luptând pentru o sfinţenie pe care o dădea legea. Legea devenise acum idolul lor. În ceea ce privea limba pe care o vorbeau, Aramaica devenea tot mai prezentă, la fel ca şi greaca, deşi limba ebraică clasică se mai folosea în cadrul sinagogilor.

Pentru că vorbim de sinagogă, trebuie spus aici  că aceasta se pare că a apărut în viaţa socială şi spirituală a poporului după întoarcerea din captivitate ca alternativă la templul care nu mai era funcţional în acea perioadă. Cu timpul ea devine un centrul al identităţii naţionale a poporului evreu indiferent de locul unde se afla în lume.

De asemenea, în această perioadă se formează diferite grupuri politico-religioase care sunt menţionate în Noul Testament dar niciunde în Vechiul Testament.

 

Astfel avem grupul Fariseilor. Era o grupare politico-religioasă care avea drept scop conservarea principiilor şi valorilor iudaice care erau acum atacate de influenţele străine tot mai prezente. Politica dusă de ei era de factură naţionalistă şi dezideratul lor principal era readucerea naţiunii ebraice la standardul atins în timpul domniei lui David. Din punct de vedere teologic ei ar fi astăzi consideraţi fundamentalişti iar din punct de vedere politic i-am plasa la extremă dreaptă.

O altă grupare era cea a saducheilor. Această grupare nu era atât de naţionalistă şi avea o orientare reformatoare. Orientarea socială a membrilor ei, foarte bogaţi în general, o făceau destul de populară printre evreii acelor timpuri. Relaţiile lor cu fariseii erau destul sărace, ba chiar antagonice. Saducheii erau liberali în ceea ce privea teologia lor şi nu credeau atât de mult în supranatural.  Ei erau mult mai apropiaţi de curentele filozofice greceşti mai cu seamă epicurianismul. Idealul lor era atingerea unei vieţi bune în care omul să aibă toate nevoile satisfăcute. Acesta era contextul în care acceptau şi religia, doar ca o necesitate a omului.

Interesant este că sunt multe grupări de acest gen în lumea modernă.

O altă grupare era cea a cărturarilor. Aceştia erau interpreţii profesionişti ai Scripturii iar originile lor se duceau până în perioada captivităţii babiloniene, pe vreme lui Ezra. Era o grupare fundamentalistă, preocupată în special de Litera şi nu de spiritul legii. Întâlnirea cu ei o avem încă de la naşterea Domnului Isus când sunt întrebaţi de Irod unde trebuia să se nască Hristosul. Ei au ştiut imediat unde trebuia să se nască dar nu arată nici un alt interes. Erau prea absorbiţi de ceea ce făceau.

Dragul meu prieten, dacă studiul Bibliei nu produce nici o modificare în interesul tău pentru persoana Domnului Isus ar trebui să reconsideri anumite lucruri.

Chiar şi scopul studiului nostru nu este altul decât acela de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, conştienţi fiind că în felul acesta vom ajunge să trăim mai mult după voia Lui. Este important să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu dar este şi mai important în măsura în care te ajută să-l cunoşti mai mult pe El.

O a patra grupare o constituiau Irodienii. Aceşti erau şi mai puţin interesaţi de religie decât saducheii. Erau, în marea lor majoritate, oportunişti politici, interesaţi de menţinerea pe tron a lui Irod reprezentatul intereselor lor. Erau cunoscuţi ca fiind de partea romanilor, care de altfel îl instalaseră pe Irod la conducere.

Cam aceasta era culoarea politico-religioasă la acea vreme în Israel.

În ceea ce priveşte activitatea literară trebuie spus că în ciuda faptului că Dumnezeu nu mai adresase nici un cuvânt poporului evreu, nu au încetat să apară cărţi cu caracter religios şi istoric. În această perioadă, mai precis între anii 285 şi 247 (î. Hr.) în Alexandria, Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă pentru mare mulţime de evrei care se stabiliseră în această parte a lumii şi vorbeau limba greacă. Ea a fost tradusă de câte şase membrii din fiecare dintre cele 12 seminţii ale lui Israel şi de aceea numele ei a fost Septuaginta. Aceasta era traducerea pe care se pare a folosit-o atât Pavel cât şi Domnul Isus.

De asemenea cea mai mare parte a cărţilor apocrife au fost scrise în această perioadă. Cred că am mai spus la începutul  studiului nostru că acestea sunt 14 cărţi care nu au nici o urmă de inspiraţie divină. Printre ele pot fi numărate cartea Psaltirea lui Solomon sau Cartea lui Enoh. Chiar dacă poartă numele a două importante personaje ale Bibliei atât paternitatea lor este confuză cât şi inspiraţia lor.

Deci, chiar dacă Dumnezeu a tăcut oamenii au avut ce scrie. Oamenii vor avea mereu ce scrie dar niciuna din scrierile lor nu va putea înlocui Cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi, chiar dacă Dumnezeu a tăcut, nu înseamnă că El a abandonat lumea. El a intervenit în istoria omenirii pregătind venirea fiului Său, Domnul nostru Isus  Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman, mulţimile în fierbere ale Orientului, toate au fost o pregătire pentru venirea fiului lui Dumnezeu. Toate acestea alcătuiau o scenă pe care Pavel a numit-o “împlinirea vremurilor.”

Cele patru evanghelii au fost scrise pentru cele patru mari grupări ale acelor zile.

Să vedem despre ce este vorba.

Mai întâi Evanghelia după Matei a fost adresată naţiunii Israel, în mod special oamenilor religioşi ai vremii. O să revenim asupra ei puţin mai încolo.

Evanghelia după Marcu este o evanghelie scrisă în mod special pentru romani. Omul roman era un om de acţiune care credea că guvernul, legea şi ordinea erau menite să controleze lumea. Sunt mulţi oameni care cred la fel şi astăzi. Este foarte adevărat că trebuie să fie lege şi ordine în lume, dar romanii au înţeles destul de curând că aceste două nu sunt suficiente atunci când ai de a face cu o lume în care domneşte păcatul.

Următoarea Evanghelie este cea scrisă de Luca. Luca era medic, iar stilul lui îngrijit este adresat lumii greceşti.

Evanghelia după Ioan este scrisă pentru credincioşi dar în mod indirect şi pentru lumea orientului, o lume iubitoare a misterelor. Această lume era însetată după o zi a izbăvirii.

Lumea de astăzi este şi ea însetată după o zi a izbăvirii. Lumea de astăzi caută salvarea în religie când ar trebui să o caute la o persoană şi aceea este Domnul Isus Hristos.

De fapt, el este personajul central al evangheliilor. El este putătorul mesajului izbăvirii trimis de Dumnezeu. El este soluţia izbăvirii noastre – Domnul Isus.

Să vorbim puţin şi despre scriitorul epistolei.

Evanghelia după Matei, aşa cum îi spune şi numele este scrisă de vameşul Matei care la un moment dat devine ucenicul Domnului Isus.

Istoricul Eusebius confirmă spusele lui Papias şi a altor părinţi ai bisericii că această evanghelie a fost scrisă iniţial în limba ebraică pentru oamenii religioşi ai lui Israel.

Desigur, dacă vreţi, Matei nu este decât agentul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a transmite cuvintele Lui. De fapt Dumnezeu a pregătit întreaga naţiune pentru venirea Domnului Isus în această lume. El a venit în această naţiune şi el Însuşi a spus “Mântuirea vine de la Iudei.”

În ceea ce priveşte cartea, trebuie menţionată aici importanţa ei în cadrul întregii Biblii. Evanghelia după Matei face o foarte bună legătură cu Vechiul Testament datorită numeroaselor referiri la profeţiile Vechiului Testament, mult mai mult decât o face celelalte evanghelii.

Probabil că este şi de aşteptat să fie aşa deoarece a fost adresată evreilor şi este cunoscută pasiunea acestora pentru Vechiul Testament. Dar, pe de altă parte Evanghelia după Matei pătrunde în lumea Noului Testament  chiar mai mult decât o fac celelalte evanghelii. De exemplu nici  o evanghelie nu foloseşte numele de biserică în afară de această Evanghelie. Matei este cel care relatează cuvintele Domnului Isus: “pe această piatră (Greceşte: Petra.) voi zidi Biserica Mea” . Chiar şi Renan, scepticul francez  a spus despre această carte că este cea mai importantă carte a creştinătăţii. Venind de la el trebuie să recunoaştem că este o afirmaţie remarcabilă. De fapt, faptul în sine este remarcabil.

Dintr-un vameş corupt Duhul lui Dumnezeu face o voce a lui Dumnezeu care să transmită voia lui Dumnezeu acestei lumi.

Evanghelia după Matei prezintă programul lui Dumnezeu. “Împărăţia cerurilor” este o expresie caracteristică a acestei evanghelii. Ea apare de 30 de ori în sub această formă şi de alte câteva ori în forme variate.  Cuvântul Împărăţie apare şi el aproximativ 50 de ori în paginile ei. De aceea cred că pentru a avea o bună interpretare a acestei evanghelii trebuie să înţelegem la ce se referă Matei prin aceste cuvinte. Un lucru pe care vreau să-l spun chiar acum este că Împărăţia cerurilor nu este în nici un caz Biserica. Cu toate că Biserica este cuprinsă în Împărăţie, ea nu este împărăţia.

O altă notă distinctă a acestei evanghelii este interesul ei escatologic. Secţiunea de factură apocaliptică este foarte consistentă la Matei.

Scopul scrierii lui Matei este acela de a arăta evenimentele majore din viaţa Domnului Isus, evenimente care constituie împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.

În ceea ce priveşte organizarea materialului, această evanghelie le depăşeşte pe toate celelalte prin structura pe care o are.  Ordinea este un cuvânt de ordine pentru această epistolă.

Materialul cuprinde trei mari discursuri. Dar întreaga evanghelie este organizată în cinci mari discursuri în care se realizează o alternare între cele trei mari secţiuni care cuprind învăţături ale Domnului Isus şi importante secţiuni narative. Secţiunile care cuprind învăţăturile Domnului Isus  se termină de obicei cu o formulă similară: “când a sfârşit Isus de spus aceste cuvinte”.  Cineva a sugerat că această formulă structurală a fost inspirată de cele cinci cărţi ale Legii.

Dragi ascultători, o să vedem şi mai multe lucruri interesante pe parcursul studiului acestei cărţi. Cred însă că ceea ce nu trebuie să pierdem din vedere este persoana Domnului Isus. El este acela care ocupă poziţia principală a cărţii. Acţiunile Lui, cuvintele Lui, moartea şi învierea Lui sunt toate mesaje pe care Dumnezeu ni le transmite pentru un singur lucru – să ne putem împăca cu El prin jertfa Domnului Isus.