Itinerar Biblic Ep. 32 Geneza cap. 26

 

Dragi prieteni, ascultători ai Cuvântului pe care Dumnezeu ni-l oferă prin intermediul undelor radio, sper că exemplul lui Esau a fost unul din care am învăţat câte ceva. Dispreţul pe care el l-a arătat în ceea ce priveşte binecuvântările lui Dumnezeu o să afecteze întreaga lui viaţă. şi nu numai a lui dar şi a urmaşilor lui. În ceea ce-l priveşte pe Iacov descoperim un Iacov nerăbdător, încrezător în sine, unul care este gata chiar să înşele pentru a-şi atinge scopurile.

Cam aceasta ar fi scurta radiografie a capitolului 25 din cartea Geneza. Studiul nostru continuă cu capitolul 26 din aceeaşi carte Geneza, un capitol pe care fiind mai tânăr în ale predicării adesea îl ocoleam, negăsindu-l  prea interesant. Dar poate că această impresie vine după ce studiezi despre Avraam sau despre Iacov, personaje foarte interesante, energice şi apoi ajungi la Isaac. Isaac este în centrul atenţie în acest capitol. De fapt, este singurul capitol din Biblie despre Isaac. Tot ceea ce se spune mai semnificativ despre el este că săpa puţuri pentru apă. Mai târziu însă, citind mai cu atenţie acest capitol, am găsit că sunt adevăruri pe care Dumnezeu este nerăbdător să ni le prezinte şi în acest capitol. Poate că vă aduceţi aminte de un cuvânt al lui  Pavel care spune aşa: “Şi tot ce a fost scris, mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea  şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”

Acesta este un capitol care vorbeşte şi învaţă despre răbdare şi cred că sunt mulţi dintre noi care au nevoie de această lecţie. Eu unul fac parte din această categorie. Dar să nu credeţi că răbdarea este tot ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dumnezeu a avut oameni ca Avraam, Iacov, David, oameni de acţiune, întreprinzători. Chiar dacă suntem astfel de oameni Dumnezeu ne poate folosi. Dar, din nou, chiar din viaţa lui Isaac, care are un temperament melancolic, avem multe de învăţat. Poate vă aduceţi aminte de cuvintele pe care Pavel le spune lui Timotei:

Toată Scriptura este insuflată de Duhul Sfânt şi de folos, ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune, în neprihănire.

Acum, cu aceste lucruri în minte să ne apropiem de acest capitol.

Isaac, copilul iubit şi mult aşteptat, are parte de confirmarea legământului pe care Dumnezeu îl făcuse cu tatăl lui Avraam şi apoi reînnoit în ceea ce-L privea.

Apoi îl găsim pe Isaac săvârşind acelaşi păcat ca şi tatăl lui Avraam, păcatul necredinţei. În cele din urmă întâlnim un om care săpa puţuri pentru apă în ţara Gherar. Toate aceste aspecte par să nu conţină  nimic incitant, dar să nu uităm ce spuneam în introducere, referitor la lecţia pe care o vom găsi  tocmai în aceste lucruri.

Să începem cu momentul în care Dumnezeu se arată lui Isaac şi reiterează legământul pe care îl făcuse cu Avraam; versetul 1:

v.1,2 În ţară a venit o foamete, afară de foametea dintîi, care fusese pe vremea lui Avraam. Isaac s-a dus la Abimelec, împăratul Filistenilor, la Gherar. Domnul i S-a arătat, şi i-a zis: ,,Nu te coborî în Egipt! Rămîi  în ţara în care îţi voi spune.

Avem aici menţionată o a doua foamete. Poate că vă aduceţi aminte de foametea din timpul lui Avraam când Avraam, împreună cu Lot pleacă în Egipt. Acum este un nou timp de foamete în ţară şi observaţi ce sfat îi dă Dumnezeu lui Isaac:

Nu te duce în Egipt! Se pare că Isaac intenţiona să comită acelaşi păcat ca şi tatăl lui Avraam. Aici zicala “Precum tată aşa fiu” se potriveşte foarte bine. Vedeţi puterea aceasta a păcatului se transmite foarte uşor de la o generaţie la alta. Sunt foarte multe lucruri bune, valori care, din păcate, nu se transmit de la o generaţie la alta, dar când este vorba de păcate aici este o cu totul altă istorie. În general fii repetă greşelile părinţilor lor.

Dumnezeu ştie aceste lucruri cu privire la rasa umană şi de aceea îi dă aceste instrucţiuni lui Isaac. De asemenea, Dumnezeu confirmă legământul pe care îl făcuse cu tatăl lui Avraam.

v.3 Locuieşte ca străin în ţara aceasta, Eu voi fi cu tine, şi te voi binecuvînta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale, voi ţine jurămîntul pe care l-am făcut tatălui tău Avraam.’’

v.4 Îţi voi înmulţi sămînţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, ca răsplată

Dumnezeu îi spune lui Isaac: “Nu pleca din ţara aceasta!” Nu te duce în Egipt! Eu vreau să confirm legământul, angajamentul pe care l-am făcut cu tatăl tău, Avraam!  Şi aici repetă promisiunea în care sunt incluse trei aspecte:

ţara; voi da seminţie ale aceste ţinuturi!

naţiunea; îţi voi înmulţi sămânţa ca stele cerului!

binecuvântarea; toate neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta!

Dar observaţi de ce face Dumnezeu lucrul acesta; versetul 5.

v.5 pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orînduirile Mele, şi legile Mele.’’ 

Să nu uităm că acesta este un moment în care legea mozaică nu fusese dată. Avraam nu era sub această legislaţie. Dar care era atunci legea la care se referă Dumnezeu când vorbeşte despre Avraam? Eu cred că este vorba despre acele legi care sunt puse de Dumnezeu în conştiinţa noastră. Este foarte adevărat că demarcaţia dintre bine şi rău este tot mai slabă, datorită relativismului moral al societăţilor moderne, dar totuşi, Pavel spune că Dumnezeu a pus în noi aceste legi.

Ascultaţi numai cuvintele lui adresate Romani în epistola ce le-o scrie, capitolul 1, versetele 19-20:

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; „

Aceasta este ceea ce în termeni teologici se numeşte revelaţia generală. Deci Dumnezeu nu a lăsat omul în necunoaştere. În chiar conştiinţa noastră Dumnezeu  a pus Legea lui. Este vorba de fapt despre acele însuşiri ale Lui care constituie Sfinţenia lui Dumnezeu. Aceasta este parte a naturii lui Dumnezeu. De aceea, în mod repetat Dumnezeu, Duhul Sfânt prin prooroci, Domnul Isus invită la Sfinţire. Poporului Evreu I se cere să fie sfânt pentru că Dumnezeu este sfânt.

Poate v-aţi pus întrebarea ce înseamnă să fi sfânt? Sau ce este această sfinţenie a lui Dumnezeu? Mai întâi trebuie să spun aici că acest termen Sfinţenie are două conotaţii. Pe de o parte el poate însemna, pus de o parte, separat şi în felul acesta se referă la o anumită stare poziţională. Dumnezeu este pus de o parte, separat de păcat.

Vedeţi, nu este vorba de alegerea lui Dumnezeu de a se pune de o parte, ci este vorba despre natura Lui care nu poate suporta păcatul. Mulţi nu înţeleg lucrul acesta şi consideră că este o reacţie volitivă a lui Dumnezeu de a condamna păcatul. Este foarte adevărat că în ceea ce priveşte dreptatea, justiţia divină, care, din nou, este parte a naturii lui Dumnezeu, păcatul trebuie condamnat. Însă când vorbim despre natura Sfântă a lui Dumnezeu, ne referim la ceva ce este dincolo de voinţă în mod expres. Imaginaţi-vă că vedeţi un cablu de transport al curentului electric care este căzut pe jos. Vreţi să îl ridicaţi, dar în momentul în care aţi pus mâna pe el sunteţi aruncat a pământ trăind nişte senzaţii foarte neplăcute. Asta dacă sunteţi norocoşi.

Care este problema aici? Aveţi de a face cu electroni personalizaţi care sunt supăraţi că I-aţi deranjat? Puteţi spune şi aşa! Dar eu cred că este vorba aici doar de natura curentului electric care impune anumite măsuri speciale. Curentul nu este o fiinţă, dar nerespectarea naturii lui atrage consecinţe nefaste. Dumnezeu este o persoană, dar cu o natură caracterizată de sfinţenie, de separare de păcat. De aceea trebuie să căutăm sfinţirea. Din acest punct de vedere, Domnul Isus Hristos este cel care a adus sfinţirea noastră prin jertfă. Justiţia divină cerea condamnarea noastră din pricina păcatelor pe care l-am comis. Dar Domnul Isus a luat asupra Lui aceste păcate, pedeapsa pentru ele, ca noi să fim izbăviţi. Prin credinţa în El noi suntem declaraţi sfinţi. Aici este punctul în care intervine voinţa lui Dumnezeu care se declară satisfăcut de jertfa primită şi ne consideră separaţi de păcate de acum. De acum suntem puşi de o parte. Dar, staţi puţin, pentru că nu s-a terminat.  Mai este un aspect de care trebuie să ţinem cont: sfinţire nu înseamnă numai poziţie, stare, mai însemnă şi proces.

Acesta este punctul în care foarte mulţi oameni nu au o înţelegere completă în ceea ce priveşte procesul sfinţirii. Mulţi cred că este vorba despre efortul nostru de voinţă pentru a renunţa tot mai mult la vicii şi a acumula tot mai multe virtuţi. Problema se pune puţin altfel aici. În această situaţie, ebraicul kadosh care este tradus la noi cu sfânt înseamnă şi total dedicat, total angajat. Ori, din acest punct de vedere lucrurile se schimbă, după mine în mod radical. Este cred eu o inversare a direcţiei eforturilor noastre. Noi nu depunem eforturi pentru reducerea viciilor şi creşterea virtuţilor şi, în acest fel, devenind mai sfinţi, ci sfinţiţi fiind prin Domnul Isus şi voia lui Dumnezeu, noi încercăm de acum să onorăm această stare. Este cu totul altceva. Tot ce facem, facem pentru că Dumnezeu a făcut mai întâi pentru noi.

Vedeţi deci cum se pune problema sfinţeniei? Nu eforturile ne fac sfinţi ci recunoaşterea a ceea ce face Dumnezeu şi onorarea a ceea ce face El ne aduce la această stare de sfinţenie. Iar pentru aceasta dragul meu prieten, nu trebuie decât să crezi că Domnul Isus este cel care a pretins că este, adică Fiul lui Dumnezeu, şi că a făcut ceea ce a spus că face, adică se dă pe sine ca jertfă pentru păcatele noastre.

Am auzit mulţi oameni spunând: Nu-mi spune nimic despre Dumnezeu! Am auzit că este mai bine să nu ştiu, ca să nu fiu condamnat! Mare greşeală! Ei deja ştiu, şi ştiu că dacă vor şti mai mult vor fi şi mai îngroziţi de păcatele lor. Problema lor este că ignoră ceea ce Dumnezeu a pus deja în ei. Care este rezultatul?

Ascultaţi mai departe la ceea ce spune Pavel: fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au  mulţumit; ci s-au dedat la gînduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit, şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare.

De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă  necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin.

Să ne întoarcem însă la Isaac la versetul 5 din capitolul 26 cartea Geneza. Eu vă dau mereu aceste repere, care se numesc trimiteri şi sper că vă mai aduceţi aminte de lecţiile de la început în care prezentam modul nostru de studiu. Oricând ne puteţi adresa întrebări la adresa menţionată.

Isaac beneficiază de un legământ pe care Dumnezeu la iniţiat cu Avraam, pentru că Avraam a fost un om al credinţei şi al acţiunii. Vedeţi, credinţa trebuie însoţită de acţiune.

Îmi amintesc că am fost căutat de cineva care spunea că depune serioase eforturi mentale pentru creşterea credinţei lui dar nu simte nici un progres. Nici nu a fost nevoie să stăm mult de vorbă pentru a-mi imagina care era problema . Persoana respectivă stătea toată ziua gândindu-se la credinţă şi spunându-şi mereu Cred! Cred! Am credinţă! Dar niciodată nu a trecut la acţiune prin credinţă. Sunt sigur că dacă Dumnezeu I-ar fi cerut să plece asemenea lui Avraam într-o altă ţară nu ar fi făcut-o pentru că niciodată nu a acţionat prin credinţă.

Credinţa este ceva care te îndeamnă la credinţă, păşeşti pe ape asemenea lui Petru apostolul.

Acesta este genul de om pe care îl doreşte Dumnezeu  pe Isaac să fie.

Oricum, Isaac rămâne în ţară. Este ţara unde a trăit şi Avraam. Aici însă se petrece ceva;

v.7 Cînd îi puneau oamenii locului aceluia întrebări cu privire la nevasta lui, el  zicea: ,,Este sora mea.’’ Căci îi era frică să spună că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare oamenii locului aceluia, fiindcă Rebeca era frumoasă la chip.

Parcă am vedea acelaşi film de două ori nu-i aşa? Isaac repetă păcatul tatălui său Avraam.

Dumnezeu l-a avertizat să nu se ducă în Egipt şi Isaac ascultă dar se duce în schimb la Gherar.  Acolo a văzut probabil că bărbaţii se uitau într-un anumit mod la Rebeca aşa că îi spune: “Ai grijă şi prezintă-te ca şi sora mea nu ca soţie!” Diferenţa dintre Isaac şi Avraam este că pe când Avraam spunea o jumătate de minciună, Isaac spune una întreagă.

v.8 Fiindcă şederea lui acolo se lungise, s-a întîmplat că Abimelec, împăratul Filistenilor, uitîndu-se pe fereastră, a văzut pe Isaac jucîndu-se cu nevastă-sa Rebeca.

v.9 Abimelec a trimis să cheme pe Isaac, şi i-a zis: ,,Nu mai încape îndoială că e nevastă-ta. Cum ai putut zice: ,,E soră-mea?’’ Isaac i-a răspuns: ,,Am zis aşa, ca să nu mor din pricina ei.’’

v.10,11 Şi Abimelec a zis: ,,Ce ne-ai făcut? Ce uşor s-ar fi putut ca vreunul din norod să se culce cu nevastă-ta şi ne-ai fi făcut vinovaţi.’’ Atunci Abimelec a dat următoarea poruncă întregului norod: ,,Cine se va atinge de omul acesta sau de nevasta lui, va fi omorît.’’

Cunoaşteţi proverbul care spune că minciuna are picioare scurte şi adevărul o ajunge repede din urmă? Se pare că este adevărat nu-i aşa? În cele din urmă Abimelec îşi dă seama despre ce este vorba şi este supărat pe Isaac pentru ceea ce făcuse. Nu cred că Isaac, aşa cum se întâmplă cu mulţi dintre noi, nu a înţeles că păcatul nu are efect numai asupra lui dar poate să-i implice şi pe alţii. Isaac, prin minciuna lui I-a pus pe alţii în pericol de a comite un păcat.

Însă, cum spune un alt proverb, Dacă iubeşte Domnul pe cineva îi face prieteni chiar şi pe Duşmanii lui, Isaac ajunge în relaţii de strânsă prietenie cu Abimelec. Nu cred că erau duşmani înainte, dar acum ajung buni prieteni. Abimelec emite chiar un decret regal pentru protecţia lui Isaac şi a soţiei lui.

Acum că are protecţia asigurată, Isaac începe să facă agricultură.

v.12 Isaac a făcut semănături în ţara aceea, şi a strîns rod însutit în anul acela, căci Domnul l-a binecuvîntat.

v.13 Astfel, omul acesta s-a îmbogăţit, şi a mers îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult, pînă ce a ajuns foarte bogat.

Acum, cei care ştiu câte ceva despre agricultură, înţeleg cât de greu se face ea şi cât de greu este să te îmbogăţeşti de pe urma ei. De ce? Pentru că în agricultură eşti la discreţia naturii. Dacă nu plouă cât trebuie, sau dacă plouă prea mult, dacă este prea uscat sau prea umed, toate acestea sunt factori care controlează agricultura.

Însă din ceea ce ne spune Biblia aici înţelegem că Dumnezeu era cu Isaac. El îi dă binecuvântări deosebite lui Isaac.

Este semnificativ că viaţa lui Isaac este întreţesută cu elemente ale experienţei lui Avraam. Mereu Avraam este prezent împreună cu Isaac în experienţele lor, aşa cum au fost şi în viaţa lor. Oare de ce se întâmplă acest lucru? Aşa cum ne aducem aminte ei constituie exemple de la care noi trebuie să învăţăm. Ei prezintă a frumoasă imagine a Domnului Isus şi a Tatălui din ceruri. Domnul Isus  spus: ”Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.” Într-un alt loc spune că a terminat lucrarea pe care Tatăl I-a încredinţat-o. Este deci această strânsă relaţie între Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus, relaţie ilustrată şi prin această istorie comună a lui Avraam şi Isaac.

În acest moment avem aici o imagine nu prea  plăcută a lui Isaac, care repetă păcatul lui Avraam.  Oricum aflăm aici că Isaac era un om influent. Chiar Abimelec se simte ameninţat de influenţa lui Isaac.

v.16 Şi Abimelec a zis lui Isaac: ,,Pleacă de la noi, căci ai ajuns mult mai puternic decît noi.’’

Isaac este un om paşnic şi nu doreşte nici un conflict. În cele din urmă pleacă în valea Gherarului. De acolo însă, după un timp pleacă la Beer-Sheba.

v.23 De acolo s-a suit la Beer-Şeba.

v.24 Domnul i S-a arătat chiar în noaptea aceea, şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul tatălui tău Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine, te voi binecuvînta, şi îţi voi înmulţi sămînţa, din pricina robului Meu Avraam.’’

v.25 Isaac a zidit acolo un altar, a chemat Numele Domnului, şi şi-a întins cortul acolo. Robii lui Isaac au săpat acolo o fîntînă.

Interesant este modul în care marchează Isaac trecerea lui prin ţară. Dacă Avraam lăsa în urma lui un altar, Isaac lasă în urma lui o fântână.

Se pare că influenţa lui Isaac este într-o permanentă creştere, influenţă care depăşeşte graniţele zonei în care locuia. Abimelec vine la Isaac pentru a face o înţelegere cu el.

v.26 Abimelec a venit din Gherar la el, cu prietenul său Ahuzat, şi cu Picol, căpetenia oştirii lui.

v.27 Isaac le-a zis: ,,Pentru ce veniţi la mine, voi  care mă urîţi şi m-aţi izgonit de la voi?’’

v.28 Ei au răspuns: ,,Vedem lămurit că Domnul este  cu tine. De aceea zicem: ‚,Să fie un jurămînt între noi, între noi şi tine, şi să facem un legămînt cu tine!

v.29 Anume, jură că nu ne vei face nici un rău, după cum nici noi nu ne-am atins de tine, ci ţi-am făcut numai bine, şi te-am lăsat să pleci în pace. Tu acum  eşti binecuvîntat de Domnul.’’

v.30 Isaac le-a dat un ospăţ, şi au mîncat şi au băut.

v.31 S-au sculat dis de dimineaţă, şi s-au legat unul cu altul printr-un jurămînt. Isaac i-a lăsat apoi să plece, şi ei l-au părăsit în pace.

Dacă îi merg bine lucrurile pe acest plan, nu la fel se întâmplă cu familia lui. Esau îşi arată din nou adevărata faţa:

v.34,35 La vîrsta de patruzeci de ani, Esau a luat de neveste pe Iudita, fata Hetitului Beeri, şi pe Basmat, fata Hetitului Elon. Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac şi Rebeca.

Acum, vedeţi, faptele părinţilor se reflectă adesea în comportamentul copiilor. Nu este vorba aici că Isaac sau Rebeca au avut un comportament care l-a determinat pe Esau să facă acest lucru, dar se pare că este o anumită răzvrătire în atitudinea lui. Probabil că era ceva în viaţa lor ce l-a determinat Esau să procedeze aşa cum a făcut-o. Alteori, copii sunt pur şi simplu revoltaţi fără să fie nevoie de un motiv.

Dar faptul că ceva nu era în regulă se va vedea şi în următorul capitol când Rebeca şi Iacov pun la cale o înşelătorie pentru a smulge binecuvântarea lui Isaac. O să ajungem însă la acest subiect. Până atunci însă, doresc să atrag atenţia asupra importanţei pe care o au acţiunile noastre în ceea ce priveşte creşterea copiilor noştri. Spuneam undeva că nu numai noi suntem afectaţi de consecinţele acţiunilor noastre dar şi cei din jur şi mai mult cei mai apropiaţi nouă.

Aţi observat probabil că Isaac a comis acelaşi păcat ca şi tatăl lui Avraam. Poate că din discuţiile cu tatăl lui, într-una din acele seri petrecute în jurul focului, Isaac a auzit ce a făcu Avraam când a fost în ţara Egiptului, sau atunci când a fost în ţara Filistenilor. Ce şi-a spus Isaac? Dacă tatăl meu a făcut aşa, eu de ce aş face altfel?

Ceea ce avem aici este o mostră a modului în care foarte mulţi oameni iau anumite decizii. Pentru foarte mulţi experienţa trecutului este cea care determină deciziile pe care le iau. Pentru alţii numărul celor care procedează într-o anumită manieră este determinat. Cu cât sunt mai mulţi cei care fac un anumit lucru cu atât sunt şi ei mai convinşi că ceea ce fac este bine.

Ori, cred eu, nu este suficient să priveşti la anumite experienţe ale trecutului şi să le aplici situaţiei date. Poate de aceea sunt şi atâtea greşeli care se repetă.

În acelaşi mod, nu este suficient ca un mare număr de oameni să facă un anumit lucru pentru ca şi tu să faci la fel.

Cred că este nevoie de mai mult pentru deciziile pe care le ei. Cred că este nevoie să-l întrebi pe Dumnezeu care este voia Lui cu privire la deciziile tale. Atunci când eşti în voia lui ai garanţia că ceea ce faci nu te va răni nici pe tine nici pe cei din jurul tău.

Dragi prieteni, sunt atâtea lucruri minunate pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, lucruri care au o importanţă deosebită pentru viaţa noastră.

Fie ca studiul Cuvântului Său să ne aducă acea cunoaştere specială care să pună viaţa noastră  în conformitate cu voia lui Dumnezeu şi sunt sigur că beneficiile nu vor fi numai pentru viaţa de aici dar şi pentru ce viitoare.