Itinerar Biblic Ep.17 GENEZA cap. 9:1-29

 

Dragi prieteni, am depăşit deja etapa potopului. Înainte de a merge mai departe doresc să facem o scurtă recapitulare. Înainte de Potop, au fost trei lucruri care s-au întâmplat în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Mai întâi a fost revolta omului împotriva lui Dumnezeu. Apoi a fost revelaţia lui Dumnezeu respinsă de om. Vă aduceţi aminte că predicarea lui Noe a fost ignorată. Apoi, pocăinţa a fost absolut respinsă. Oamenii nu au vrut să se întoarcă către Dumnezeu. Oamenii au refuzat refugiul pe care Dumnezeu la oferit pentru ei. Timp de 120 de ani acei oameni au posibilitatea să se pocăiască dar nu au făcut-o şi în cele din urmă au plătit scump pentru aceasta.

Acum, când Noe iese din corabie, ajunge într-o poziţie unică. El ajunge capul rasei umane., poziţie pe care Adam a avut-o. Se spune că în Adam se înrudesc toate seminţiile dar iată că suntem rude mult mai apropiate. Într-un anume sens Noe este tatăl nostru al tuturor.

Iată că în felul acest ajungem la capitolul 9 care începe cu ceea ce anunţam mai devreme – legământul pe care Dumnezeu îl face cu Noe.

Nu ştiu dacă putem înţelege cât de revoluţionar este acest legământ.

Odată cu acest legământ se termină perioada în care omul era singur cu conştiinţa lui. De acum Dumnezeu îl plasează pe om sub guvernare. Omul trebuie să se conducă singur. Vom vedea acest lucru în legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe. Aş dori, dragul meu prieten să spun că prin Noe, acest legământ este încheiat cu tine şi cu mine.

v.1 Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe  şi pe fiii săi, şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pămîntul.

Cuvântul “umpleţi” folosit aici mai are şi sensul de a repopula, ceea ce este foarte adevărat, pentru că mai fusese o civilizaţie pe pământ înainte de Potop. Spuneam însă că în aceeaşi poruncă dată lui Adam este folosit acelaşi termen ceea ce mă face să presupun că înainte de Adam, pământul a fost locuit de fiinţe vii. Nu cred că erau oameni, dar nu ştiu cu să numesc acele fiinţe. Oricum nu mă pot lansa într-o discuţie mai amplă pe această temă pentru că ea ar fi speculativă.

Observaţi, vă rog, că primul lucru pe care I-l spune Dumnezeu lui Noe este să se înmulţească şi să repopuleze pământul.

Este clar că Dumnezeu doreşte refacerea rasei umane. Amintiţi-vă că Dumnezeu a dat această poruncă în anumite circumstanţe.  Astăzi suntem într-un moment de explozie demografică.

Oricum, Noe şi familia lui erau singurii oameni pe pământ la acel moment. Vă puteţi imagina oare cum era? Noi mergem pe stradă şi sunt oameni de jur împrejurul nostru. Mergem la servici şi sunt maşini în faţa noastră, în spate, la stânga la dreapta. Apoi, la numai un an distanţă te trezeşti singur. Tu şi familia ta. Doar voi. Ar fi o experienţă neobişnuită pentru noi, dar aceasta a fost experienţa lui Noe.

v.2 S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pămînt, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pămînt şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mîinile voastre!

O altă parte a acestui legământ este protecţia omului şi autoritatea ce îi este încredinţată peste lumea animală. Eu cred că până la acest moment relaţia dintre om şi lumea animală a fost diferită. Se pare că omul nu se hrănea cu carne înainte de acest moment. Toate animalele erau îmblânzite şi nu aveau ferocitatea de astăzi. Mai mult amintiţi-vă că animalele au venit la Noe când începea potopul. Se pare că nu se temeau de loc de el.

De acum animalele se vor teme de om. Dar omul este responsabil pentru lumea animală. Modul în care omul tratează însă lumea animală este o poveste tristă. Omul este în pragul exterminării unor specii întregi ceea ce dovedeşte proasta administrare pe care omul o face cu lucrurile încredinţate de Dumnezeu.

Este acelaşi comportament pe care omul îl are şi în ceea ce priveşte sufletul lui. Nici în această zonă omul nu este mai bun. Omul are responsabilitatea propriului suflet şi ce face cu el? Este un răspuns pe care nu este greu să-l dăm. Din nefericire, omul ignoră ofertele lui Dumnezeu s-au le tratează cu uşurinţă aducând stricăciunea din inima lui şi în mediul în care trăieşte.

În primele clauze ale legământului Dumnezeu îi încredinţează omului responsabilitatea de a repopula pământul. Apoi, Dumnezeu asigură protecţia omului făcându-l stăpân pe lumea animalelor. Odată cu această autoritate însă, omul capătă şi responsabilitatea în ceea ce priveşte lumea animală. Acum Dumnezeu este preocupat de hrana omului.

v.3 Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde.

Până la Potop, Dumnezeu a dat omului ca hrană tot ce era verde, lumea vegetală. Acum El îi spune lui Noe că se poate hrăni cu animale. Este foarte adevărat că sunt omeni pentru care acest lucru este o cruzime. Ei sunt vegetarieni şi de multe ori pentru ei aceasta este religia lor. Am întâlnit o doamnă care era vegetariană şi acesta era ca o religie pentru ea. Când I-am spus că populaţia antedeluviană  era vegetariană a fost încântată. Ea credea că acesta este un motiv în plus ca noi toţi să fim vegetarieni şi chiar a cerut secretarei sale să ia notiţe. Probabil că mai târziu şi-a şters notiţele deoarece I-am spus: “Nu cred că aş fi atât de entuziasmat pentru că acei vegetarieni au fost distruşi de Potop. Dacă regimul vegetal le-ar fi îmbunătăţit modul de viaţă în vreun fel, atunci nu ar fi fost distruşi de Potop.”  Oricum, cert este că acesta este momentul în care Dumnezeu  îi îngăduie omului să mănânce carne. Singurul lucru pe care Dumnezeu îl interzice aici este folosirea pentru hrană a sângelui animalului.

v.4 Numai carne cu viaţa ei, adică sîngele ei, să nu mîncaţi.

Sângele trebuia scurs din animal înainte de a fi folosit pentru hrană. Sângele este cel care vorbeşte despre viaţă. Scurgerea sângelui indică modul în care moare animalul. El nu trebuie să moară chinuit ci dând dovadă de milă, omul trebuie să omoare animalul înainte de al găti. Deşi îmi place să vânez, nu-mi place să împuşc prepeliţe. Un motiv pentru aceasta este că nu întotdeauna ele sunt lovite din plin şi rănite aşa cum sunt, ele se târăsc şi nimeni nu le mi găseşte. Astfel ele trebuie să moară în chinuri groaznice. Dumnezeu spune că atunci când mănânci carne să te asiguri că sângele lui se scurge pe pământ. Cu alte cuvinte, asigură-te că animalul acela nu este supus la chinuri.

v.5 Căci voi cere înapoi sîngele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mîna omului, din mîna oricărui om, care este fratele lui.

Este interesant ceea ce spune Dumnezeu aici, pentru că sunt anumite animale care nu sunt tocmai folositoare pentru oameni. Sunt animale care poartă microbi şi boli, sau sunt animale turbate de care trebuie să ne protejăm. Acum, sunt sigur că nu la acestea se referă Dumnezeu când vorbeşte despre sângele lor. Oricum, principiul este acela că omul este responsabil pentru lumea animală. Mă gândesc acum că  din ceea ce vedem în jurul nostru, se pare că omenirea nu s-a purtat într-un mod tocmai responsabil cu această lume animală.

Dar să mergem la următoarea afirmaţie a lui Dumnezeu, cea care se referă la viaţa omului.

v.6 Dacă varsă  cineva sîngele omului, şi sîngele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om.

Aici, Dumnezeu aşează principiul cu privire la guvernarea şi protecţia omului. În noul legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu omul, am văzut că Dumnezeu îi dă autoritatea asupra lumii animale, de fapt, este de acum o nouă hrană pe care Dumnezeu o dă omului, I se încredinţează omului responsabilitatea de a repopula pământul,, dar acum apare şi o referire la guvernarea relaţiilor dintre oameni. Mai precis este vorba de aceea guvernare care se constituie ca bază pentru pedeapsa capitală.

Pot să atrag atenţia aici asupra depărtării generaţiei contemporane de Cuvântul lui Dumnezeu?  Vedeţi, populaţia actuală a pământului nu se mai călăuzeşte după Biblie. Mai mult, parcă sfidează acest cuvânt al lui Dumnezeu. Ca o consecinţă a acestui fapt, judecători, avocaţi, politicieni nici nu mai ţin cont de recomandările Cuvântului lui Dumnezeu. Pedeapsa capitală nu mai face parte din legislaţia multor ţări. Noi o considerăm un act de civilizaţie faptul că am abrogat-o. Dar sunt oare oamenii mai buni? În acelaşi timp, criminalitatea a crescut îngrijorător de mult. Deci, este evident că nu este nici o urmă de dezvoltarea a civilizaţiei în tot acest sistem.

Îmi aduc aminte că am fost confruntat cu o broşură care întreba: “ Este aplicarea pedepsei capitale creştinească?”  Ei bine, eu cred că Scriptura vorbeşte destul de clar despre acest lucru. Pedeapsa capitală este o bază pentru guvernarea omului. Eu cred că este dreptul unui guvern să ia viaţa unui individ care a luat viaţa altui individ. De ce? Pentru că Dumnezeu doreşte în modul acesta să protejeze viaţa umană. Eu cred că Dumnezeu cunoaşte foarte bine pornirile din inima omului. Dacă aţi citit cu atenţie capitolul 4, la versetul 23 ați remarcat probabil ce spune Lameh nevestelor sale. El se laudă că a omorât un om pentru rana lui şi un tânăr pentru vânătăile lui. Apoi se laudă că va fi răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte. Cum vi se pare acum? Vi se mai pare că este vorba de cruzime din partea lui Dumnezeu să lase o asemenea lege? Mie mi se pare că Dumnezeu ne cunoştea prea bine inimile şi de aceea se vede nevoit să intervină în guvernarea vieţii omului, tocmai pentru a oferi protecţia de care omul are nevoie. Eu cred că atunci când un criminal ştie că dacă ia viaţa cuiva şi viaţa lui va fi luată, vă asigur eu, se va gândi de două ori la lucrul acesta înainte de a trece la fapte. O altă idee modernă cu privire la guvernare este aceea a statului poliţienesc. Nu pot să spun că sunt de acord cu aceasta. Eu cred că adevărata problemă nu este aceea a poliţiei ci aceea a inimii omului.

Atâta timp cât ea este o inimă nepredată lui Dumnezeu, legile unui stat nu pot face prea mare lucru. Singurul Dumnezeu este cel care face cele schimbări radicale de care lumea are atâta nevoie.

Aceasta a fost cea de a cincea clauză pe care Dumnezeu o aduce în cadru noului legământ pe care El îl încheie cu omul.

Acum urmează o repetiţie a primei clauze:

v.7 Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-vă, răspîndiţi-vă pe pămînt, şi înmulţiţi-vă pe el!”

După această repetiţie Dumnezeu afirmă că acest legământ este valabil nu numai pentru Noe şi familia lui ci pentru întreaga umanitate.

Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el, şi a zis:

v.9,10 „Iată, Eu fac un legămînt cu voi şi cu sămînţa voastră, care va veni după voi, cu toate vieţuitoarele, care sunt cu voi, atît păsările, cît şi vitele, şi toate fiarele de pe pămînt care sunt cu voi, cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pămînt.

Toate creaturile lui Dumnezeu sunt incluse în acest legământ. Isaia prezice că într-o zi leul şi mielul vor şedea împreună fără ca leul să-l distrugă pe celălalt. În epistola sa către Romani, apostolul Pavel spune că întreaga creaţie geme şi se chinuie în durerea acestei vremi. Eu cred că Dumnezeu a făcut acest legământ cu Noe şi cu toţi descendenţii lui până când Împărăţia Lui va fi instaurată pe pământ.

v.11 Fac un legămînt cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, şi nu va mai veni potop ca să pustiască pămîntul.”

Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. El nu va mai distruge pământul prin apă vreodată. De acum înainte judecata Lui asupra pământului nu va mai fi prin apă ci prin foc. Este de fapt ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu prin apostolul Petru în cea de a doua epistolă a sa în capitolul 3.

În următoarele versete din capitolul 9 avem imaginea legământului şi, cred eu, semnificaţia lui spirituală.

v.12,13 Şi Dumnezeu a zis: “Iată semnul legămîntului pe care-l fac între Mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nori, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi pămînt.

Aşa cum vedem aici acesta este semnul vizibil al legământului – curcubeul. Ascultaţi în continuare:

v.14-16 Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor şi Eu Îmi voi aduce aminte de legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup, şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor, şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legămîntul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pămînt.”

Observaţi ce spune Dumnezeu aici: “Eu mă voi uita la el” şi “Îmi voi aminti”.  Dumnezeu nu a spus că noi îl vom vedea, ci El îl va vedea. El se va uita la el şi va fi un legământ veşnic între Dumnezeu şi orice creatură vie de pe pământ. Cred că ori de câte ori vedem curcubeul ar trebuie să ne aducem amine de aceste cuvinte şi să le luăm ca o încurajare ce vine din partea unui Dumnezeu iubitor şi iertător.

Pentru mine, curcubeul este ca un sacrament, un simbol al cărui încărcătură spirituală este foarte mare. El este anexat unor promisiuni încurajatoare. Cineva spunea că (citez)

Ochiul harului lui Dumnezeu şi ochiul credinţei noastre se întâlnesc în sacramente.” (Am încheiat citatul)

Cred că acesta este lucrul care se petrece atunci când privim curcubeul.

Credinţa noastră se bazează pe promisiunea ataşată acestui semn. Vedeţi, ceea ce este important aici nu este semnul, în cele din urmă, ci ceea ce este în spatele semnului. Dumnezeu este cel care a făcut promisiunea şi la ea a ataşat un semn. Cred că promisiunea aceasta, curcubeul, este răspunsul lui Dumnezeu la altarul lui Noe. Este ca şi când Dumnezeu îi spune lui Noe: “Am văzut Noe şi o să-mi aduc întotdeauna aminte de lucrul acesta.”

Un prieten îmi povestea că odată, călătorind cu avionul, a văzut curcubeul, sub forma unui cerc multicolor uriaş. Eu cred că aceasta este forma în care vede Dumnezeu curcubeul. Este o protecţie pe care Dumnezeu a pus-o pământului. Este un semn care nouă ne comunică că Dumnezeu vede nelegiuirea de pe pământ. Este semnul prin care Dumnezeu ne spune că ar trebui să fim judecaţi pentru ea dar el încă se îndură de noi.

Vorbind despre nelegiuire, ea apare atât de repede în viaţa noastră, mai repede decât ne place nouă să recunoaştem. Este de fapt, vorba despre natura noastră. Ascultaţi numai ce se întâmplă cu Noe, chiar Noe cel care vede cea mai mare izbăvire, cel care făcuse altarul şi cu care Dumnezeu încheie un legământ.

v.18-21 Fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet; Ham este tatăl lui Canaan. Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspîndit oameni peste tot pămîntul. Noe a început să fie lucrător de pămînt şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său.

Deci, Noe, împreună cu copii lui ies din corabie, construiesc altarul, Dumnezeu încheie legământul cu ei şi, în cele din urmă, Noe, păcătuieşte. Principala problemă aici este aceea că Noe se îmbată şi lucrul acesta este un păcat. Deşi mulţi comentatori au căutat o scuză pentru păcatul lui eu nu cred că este vreuna. O scuză, spun unii, ar fi că el nu era conştient de efectul vinului. Observaţi că înainte de potop, consumul de alcool nu este menţionat printre păcatele oamenilor. Mai sunt şi cei care susţin teoria numită “teoria baldachinului”. Ea susţine că înainte de potop o crustă de gheaţă acoperea pământul iar razele soarelui erau filtrate de aceasta. Din această cauză mustul boabelor de strugure nu fermentau. Deci vinul era o noutate pentru Noe. Mai sunt şi alte teorii dar timpul nu-mi permite să le menţionez aici pe toate. Ceea ce pot să spun este că, într-adevăr, este începutul unei noi lumi, dar este şi vechiul păcat prezent în ea. Cred că incidentul ne arată destul de bine lucrul acesta. Să vedem dar mai departe ce se întâmplă:

v.22-25 Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său, şi a spus celor doi fraţi ai lui afară. Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndăratelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Noe s-a trezit din ameţeala vinului, şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tînăr. Şi a zis:  “Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor  fraţilor lui!”

Observaţi acum ce spune Dumnezeu prin Noe. “Blestemat este Canaan.” Interesant este că aceasta este o clauză adăugată legământului cu Noe.

Oricum, Dumnezeu nu extinde acest  blestem şi asupra lui Ham. O întrebare mereu pusă este: “Culoarea pieii are de a face cu blestemul lui Ham?”  Eu unul nu cred aşa ceva. Cel puţin, e nu observ nici o evidenţă în Sfânta Scriptură care să susţină o asemenea opinie. În ceea ce priveşte pigmentul care colorează pielea, cred că are mai degrabă a face cu soarele de afară decât cu păcatul din-lăuntru. Mai mult, nu este nici un blestem care să-l implice pe Ham. Încă o dată, culoarea pieii nu are nici  o legătură cu păcatul. Este un lucru trist că acest fapt a fost aplicat în ceea cei priveşte pe negrii, dar cred că este o nedreptate pentru ei şi este o nedreptate în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu pentru că El nu a spus aşa ceva.

O altă întrebare frecvent pusă este aceea cu privire la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie scrisă această istorie a păcatului lui Noe. Dacă ar fi fost omul cel care ar fi scris Biblia, probabil ar fi făcut unul din două lucruri: fie ar fi omis cu totul acest episod din viaţa lui Noe pentru a face din Noe un erou, fie ar fi făcut din acest episod unul mult mai sordid. Dar Dumnezeu a avut alt scop în înregistrarea acestui episod. Pentru a înţelege acest scop, trebuie să ne aducem aminte că autorul uman al cărţii Geneza este Moise, care o scria pe când Israel intra în Canaan, ţara promisă. Această ţară a fost întemeiată de Canaan, fiul lui Ham. Ori, Dumnezeu, prin Moise, explică Israeliţilor de ce El le dă această ţară şi nu alta. Nu este altceva decât împlinirea unei profeţii pe care Dumnezeu o făcuse cu secole înainte. Citiţi Vechiul Testament, istoria seculară şi veţi vedea evidenţele împlinirii acestei profeţii cu privire la urmaşii lui Ham.

Un alt motiv pentru care Dumnezeu a înregistrat acest episod este cel explicat în Epistola lui Pavel către romani în capitolul 15 versetul 4: „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”

Este vorba aici de învăţătura pe care Dumnezeu ne-o dă. Este învăţătura potrivit căreia carnea, firea, natura noastră este slabă. Domnul Isus a spus:” Duhul este plin de râvnă dar trupul este neputincios.”

Aceasta nu este o scuză pentru Noe. Faptul este destul de clar – Noe s-a îmbătat.

Acum, poate că tu, dragul meu prieten nu eşti un consumator de băuturi alcoolice, dar şi tu şi eu avem aceeaşi natură ca a lui Noe ceea ce înseamnă că sunt totuşi lucruri în viaţa noastră care nu-I fac deloc plăcere lui Dumnezeu. Cred că noi avem o concepţie destul de greşită despre viaţa pe care o ducem în acest univers. Se cheltuiesc sume urişe pentru explorarea spaţiului căutându-se ale forme de viaţă sau locuri unde omul ar putea trăi, dar se alocă prea puţine fonduri pentru învăţa cum să trăim mai bine pe acest pământ. Dumnezeu este însă preocupat să ne înveţe cum să trăim pe acest pământ pe care El ne-a aşezat.

Acum cred că este important să înţelegem ceea ce trebuie din acest episod şi nu să ne hazardăm în speculaţii dăunătoare. Deci, Noe nu şi-a pierdut mântuirea din pricina acestui fapt. A fost un lucru grav cel pe care el l-a făcut, nu există scuze pentru el, dar a fost o slăbiciune a lui. Aceasta nu înseamnă ce el nu mai era mântuit.

Să vedem însă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu mai departe:

  1. 26,27 El a mai zis: “Binecuvîntat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpînite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor!”

Aşa cum am spus adineauri, în vremea în care Moise scria această carte, ei erau în drumul lor spre Canaan. Dumnezeu îi încuraja pe aceşti descendenţi ai lui Sem să împlinească profeţiile făcute cu sute de ani înainte despre ei.

v.28,29 Noe a trăit, după potop, trei sute cincizeci de ani. Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit.

Acestea au fost datele despre Noe, acest om care a umblat cu Dumnezeu. După cum aţi văzut nu a fost un om neobişnuit, ci unul care a avut slăbiciuni, păcate, dar unul care a venit cu ele la Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu şi în acest fel a fost izbăvit. Este o invitaţie pentru fiecare din noi să căutăm izbăvire noastră la Dumnezeu.

Data viitoare vom aborda următorul capitol, urmărind mai departe evoluţia urmaşilor lui Noe.