Itinerar Biblic Ep.118 Exod cap. 30:1-20

 

Rezumat

·         Închinarea

·         Rolul altarului arderii în închinare.

 

   Dragi ascultători, viaţa noastră se desfăşoară într-un anumit sens sub semnul judecăţii. Zi de zi, prin starea noastră naturală noi suntem în răzvrătire faţă de Dumnezeu, suntem în conflict cu El, Creatorul nostru. Sentinţa pe care judecata o aduce în cazul acesta este moartea, separarea veşnică de Dumnezeu.

Singura posibilitate ca noi să ieşim de sub incidenţa acestei sentinţe este să acceptăm că Domnul Isus a ispăşit pedeapsa în locul nostru şi de acum încolo judecata pentru noi nu mai poate avea decât un singur verdict: achitat.

Acesta este motivul pentru care noi putem veni în închinare înaintea lui Dumnezeu prin mijlocirea Domnului Isus Hristos.

Închinarea este de fapt şi tema majoră a capitolului 30 din cartea Exod, capitol prin care ne vom lăsa conduşi de Duhul lui Dumnezeu astăzi.

Dacă privim la Cortul Întâlnirii pe care Dumnezeu porunceşte poporului să-l facă, mai precis la primul compartiment al Cortului propriu-zis, Locul Sfânt, găsim acolo trei piese de cult. Fiecare din ele ne vorbeşte despre închinare. Am discutat deja despre sfeşnic şi despre masa pentru pâinile puse înaintea Domnului. Acum ajungem la altarul care era prezent în acest loc.

v.1  Să faci apoi un altar pentru arderea tămîiei, şi anume să-l faci din lemn de salcîm.

v.2  Lungimea lui să fie de un cot, iar lăţimea tot de un cot; să fie în patru colţuri, şi înălţimea lui să fie de doi coţi. Coarnele altarului să fie dintr’o bucată cu el.

v.3  Să-i poleieşti cu aur curat, atît partea de sus, cît şi păreţii lui de jur împrejur şi coarnele; şi să-i faci o cunună de aur de jur împrejur.

v.4  Dedesubtul cununii să-i faci două verigi de aur de amîndouă laturile, în cele două unghiuri, pentru punerea drugilor, cari vor sluji la ducerea lui.

v.5  Drugii să-i faci din lemn de salcîm, şi să-i poleieşti cu aur.

Din instrucţiunile pe care Dumnezeu le dă lui Moise şi pe care Moise le notează aici vedem că este vorba despre un altar nu foarte mare. De fapt este chiar unul mic. Dar chiar şi acest altar mic, avea inele prin care erau puşi doi drugi cu ajutorul cărora era transportat pe umeri de către preoţi.

În cartea Numeri o să vedem care erau cei desemnaţi să transporte Cortul Întâlnirii şi componentele lui. Aceasta nu era o slujbă încredinţată oricui şi nu se putea face oricum. La un moment dat oamenii nu au fost atenţi la modul în care transportau chivotul şi au fost loviţi de moarte.

Să ne întoarcem la altar. Iată unde era localizat el:

v.6  Să aşezi altarul în faţa perdelei dinlăuntru, care este înaintea chivotului mărturiei, în faţa capacului ispăşirii, care este deasupra mărturiei, şi unde Mă voi întîlni cu tine.

Altarul acesta era aşezat chiar în faţa Chivotului Mărturiei, fiind despărţit de acesta numai printr-o perdea.

Era pus chiar în Locul Sfânt, locul închinării. Dar care era rostul lui acolo. La ce era folosit? Dumnezeu, ca de obicei, nu omite nici un detaliu:

v.7  Aaron va arde pe el tămîie mirositoare; va arde tămîie în fiecare dimineaţă, cînd va pregăti candelele;

v.8  va arde şi seara cînd va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămîie înaintea Domnului din neam în neam.

v.9  Să nu aduceţi pe altar altfel de tămîie, nici ardere de tot, nici jertfă de mîncare, şi să nu turnaţi pe el nici o jertfă de băutură.

Altarul acesta nu era un altar pentru jertfe animale. Numai tămâia era pusă pe altarul acesta şi chiar şi aceasta era numai de un anume fel. Preoţii erau aceia care aduceau tămâia pe altar ori de câte ori aprindeau candelele sfeşnicului.

Cred că altarul acesta ne vorbeşte nouă despre rugăciune şi în general despre închinare. În general, Biblia foloseşte simbolul tămâiei când este vorba despre rugăciunea şi închinare. De exemplu, în Psalmul 141:2, David spune următorul lucru:

v.2  Ca tămîia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mînilor mele!

În cartea Apocalipsa găsim o altă imagine a tămâiei:

v.3  Apoi a venit un alt înger, care s’a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s’a dat tămîie multă, ca s’o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie.

 v.4  Fumul de tămîie s’a ridicat din mîna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Sunt versetele 3 şi 4 din capitolul 8 a cărţii Apocalipsa.

În Evanghelia după Luca, la capitolul 1, versetul 9 găsim următoarele cuvinte:

v.9  după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămîieze în Templul Domnului.

Este vorba despre Zaharia tatăl lui Ioan Botezătorul. Zaharia era din tribul lui Levi şi slujea la Templu. În acele zile i-a ajuns şi lui rândul să ardă tămâie pe altarul tămâierii.

Acum, apostolul Luca abordează evenimentele Noului Testament în ordine cronologică şi iată că informaţia despre Zaharia care aduce tămâie la altar este printre primele evenimente. Cu alte cuvinte, Dumnezeu rupe tăcerea sa de 400 de ani tocmai la altarul tămâierii, pentru că acela este locul unde Dumnezeu aduce mesajul naşterii lui Ioan Botezătorul:

Luca 1:10-13  În ceasul tămîierii, toată mulţimea norodului se ruga afară.  Atunci un înger al Domnului s’a arătat lui Zaharia, şi a stătut în picioare la dreapta altarului pentru tămîiere. Zaharia s’a spăimîntat, cînd l-a văzut; şi l-a apucat frica. Dar îngerul i-a zis: ,,Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.

Iată de ce putem considera, dragi prieteni că tămâia este o imagine a Domnului Isus, Mijlocitorul nostru. Aron slujea într-un loc de închinare şi într-un anume fel şi el este o imagine a preoției, deşi preoţia Domnului Isus este după ordinul lui Melhisedec.

Să ne întoarcem puţin la Epistola către Evrei, capitolul 9, pentru că descoperim aici un lucru interesant. Scriitorul acestei epistole plasează altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor, sau locul Preasfânt.

   v.2  În adevăr, s’a făcut un cort. În partea dinainte, numită ,,Locul Sfînt“, era sfeşnicul, masa şi pînile pentru punerea înaintea Domnului;

   v.3  după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema ,,Locul prea sfînt“.

v.4  El avea un altar de aur pentru tămîie, şi chivotul legămîntului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legămîntului.

Oare nu ştia scriitorul acestei epistole că altarul tămâierii nu este în Locul Preasfânt ci în Locul Sfânt?  De ce a localizat el altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor? Păi, vedeţi, altarul tămâierii stătea în faţa chivotului întâlnirii. Ceea ce îi despărţea era o perdea foarte subţire. Dar scriitorul nu a făcut nici o greşeală. În momentul în care el scrie această epistolă, perdeaua care separa Locul Sfânt de Sfânta Sfintelor, era ruptă. Era ruptă din momentul în care Domnul Isus a murit pe cruce, ispăşind în felul acesta păcatul omenirii.

Deci de acum altarul se afla chiar în locul unde era prezent Dumnezeu. Dragii mei, prin Domnul Isus rugăciunile noastre ajung înaintea lui Dumnezeu.

Am auzit oameni spunând: “Pentru că sunt mântuit pot să merg direct în prezenţa lui Dumnezeu!”

Dragii mei, cu riscul de a şoca, afirm aici că nu este adevărat. Noi încă avem nevoie de mediere. A! Că avem deschisă o cale către Dumnezeu, aceasta este adevărat. Dragii mei noi venim la Dumnezeu prin mijlocirea, medierea, Domnului Isus. El este acela care ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate să o facă. Domnul Isus este în ceruri şi se roagă pentru noi.

Cred că adesea era o mare uşurare pentru poporul evreu să ştie că preotul era în Cortul Întâlnirii rugându-se pentru ei.

Dragii mei, şi pentru noi trebuie să fie o mare bucurie şi o mare linişte ştiind că Domnul Isus mijloceşte pentru noi.

Acum, un alt lucru trebuie să fie clar. Domnul Isus nu se roagă pentru toată lumea. Să ne amintim o rugăciunea pe care Apostolul Ioan o consemnează. Este rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus, rugăciune spusă chiar înainte de a fi prins şi răstignit.

Iată ce spune Domnul în rugăciunea Sa:

Ioan 17:9 : Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu; pentrucă sînt ai Tăi

Deci, Domnul nu se roagă pentru toată lumea aceasta. Vă întrebaţi oare de ce nu o face? Ei bine El a făcut un lucru pentru această lume – a murit pentru ea. Duhul Sfânt este şi El prezent în această lume, tocmai pentru a prezenta această jertfă a Domnului Isus lumii care nu recunoaşte acest lucru.

Dragii mei, Domnul Hristos nu putea face mai mult pentru lumea noastră păcătoasă. Din punctul acesta de vedere nu se poate face mai mult. Domnul Isus a făcut tot ce era nevoie. De acum, mijlocirea Sa înaintea Tatălui depinde noi. Pentru ca El să se roage şi pentru tine, dragul meu prieten, trebuie să accepţi că El a murit în locul tău. Este primul pas. Este primul lucru pe care trebuie să-l faci. Jertfa aceasta există, ea este reală, numai că indiferenţa ta nu o face operaţională pentru tine.

Este bine să te gândeşti drag prieten că Domnul Isus venind în lume, jertfa lui fiind terminată, nimeni şi nimic nu mai pot înlocui ceea ce a făcut El. Aşa ca dacă te gândeşti la o altă alternativă, este bine să ştii că nu mai există o alta. Domnul Isus este singura cale către Tatăl. Nimeni nu te poate duce în prezenţa lui Dumnezeu cu excepţia Lui.

Iată ce spune Apostolul Pavel în primul capitol al Epistolei adresate Efesenilor:

v.6  spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui.

v.7  În El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său,

Dragul meu, este iniţiativa lui Dumnezeu, planul Său, acţiunea Lui. Tot ce ne rămâne nouă să facem este să credem, să ne însuşim prin credinţă această binecuvântare.

În Matei, capitolul 17, versetul 5, Marcu capitolul 9, versetul 7 şi Luca, capitolul 9, versetul 35, Dumnezeu Tatăl  a spus: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, în care îmi găsesc toată plăcerea!”

Deci, dragii mei, noi ne rugăm prin Domnul Isus şi Dumnezeu îşi găseşte plăcerea prin ceea ce vine prin Fiul Său.

Să ne întoarcem acum la altar. Aţi observat că altarul este separat oarecum de celelalte piese din cadrul Cortului.  Numai preoţii puteau să se închine aici. Nimeni altcineva nu se putea apropia de El. În cea de a doua carte a Cronicilor, capitolul 26 găsim relatarea unui eveniment care îl are drept erou pe unul din regii Israelului, pe nume Ozia. Ascultaţi ce s-a întâmplat cu acest rege:

v.16  Dar cînd a ajuns puternic, inima i s’a înălţat şi l-a dus la peire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrînd în Templul Domnului ca să ardă tămîie pe altarul tămîierii.

v.17  Preotul Azaria a intrat după el, cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni de inimă,

v.18  cari s’au împotrivit împăratului Ozia, şi i-au zis: ,,N’ai drept, Ozia, să aduci tămîie Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron, cari au fost sfinţiţi ca s’o aducă. Ieşi din sfîntul locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.“

v.19  Ozia s’a mîniat. În mînă avea o cădelniţă. Şi cum s’a mîniat pe preoţi, i-a izbucnit lepra pe frunte, în faţa preoţilor, în Casa Domnului, lîngă altarul tămîierii.

 v.20  Marele preot Azaria şi toţi preoţii şi-au îndreptat privirile spre el, şi iată că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară, şi el însuş s’a grăbit să iasă, pentrucă Domnul îl lovise.

 v.21 Împăratul Ozia a fost lepros pînă în ziua morţii, şi a locuit într’o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului.

Dragi prieteni, este o bună lecţie pentru noi ceea ce ni se relatează aici.  Cred că mulţi dintre noi trebuie să reevalueze modul în care se apropie de Dumnezeu.

Personal nu cred că este vorba numai despre un ritual care trebuie urmat, ci este vorba despre ascultarea pe care Dumnezeu o solicită din partea noastră.

Dacă Dumnezeu are anumite cerinţe El vrea să le respectăm pentru că în problema păcatului lucrurile sunt foarte serioase. Nimeni nu îşi poate permite să glumească sau să trateze cu dispreţ  prevederile divine.

În altă ordine de idei, pentru că este vorba despre închinare, este din nou nevoie să facem o evaluare a modului în care venim în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Sunt astăzi nenumărate reţete care asigură o închinare veritabilă, garantată. Dragii mei nu este vorba despre mijloace de închinare. Chiar dacă Dumnezeu oferă aici atâtea coordonate, practici cu privire la închinare, Domnul Isus este foarte clar atunci când discută cu femeia din Samaria. Iată ce relatează Ioan în Evanghelia sa la capitolul  4:

  v.20  Părinţii noştri s’au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.“

  v.21  ,,Femeie“, i-a zis Isus, ,,crede-Mă că vine ceasul cînd nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.

v.23  Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.

  v.24  Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.“

Cred că aceasta este maniera în care trebuie să punem problema închinării.

Observaţi pe ce pune Domnul Isus accentul în închinare înaintea lui Dumnezeu. Femeia punea accentul pe câteva lucruri: ea punea accentul pe tradiţie, pe ceea ce spuneau părinţii străbunii. Apoi, punea accentul pe loc. Cu siguranţă următorul accent este pe formă. Care este răspunsul Domnului Isus? El nu accentuează importanţa formei, tradiţiei sau locului ci atitudinea inimii. Adevărul, şi comunicarea inimilor este tot ceea ce contează.

Sunt şi astăzi biserici a căror preocupare majoră constă în conservarea unor tradiţii. Alţii se concentrează asupra fabricării unei atmosfere, uneori euforice, pentru închinare. Locul, muzica, spun ei sunt deosebit de importante. Ei bine, Domnul Isus ne spune şi nouă că ceea ce contează cu adevărat este cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea adevărului cu privire la El.

Versetul 8 al capitolului 30 din Exod, ne spune că arderea tămâiei trebuie să fie una permanentă. Aceasta este şi maniera în care trebuie să ne rugăm. În  1 Tesaloniceni  ni se spune să ne rugăm neîncetat. Dragi prieteni, seara şi dimineaţa se ardea tămâie, şi mireasma ei rămânea în locul Sfânt pentru toată ziua. Rugăciunea trebuie să fie fără încetare.

Atunci când Marele Preot ieşea din Cort, mireasma tămâiei rămânea pe hainele lui. Oamenii  care intrau în contact cu el puteau simţi acea mireasmă deosebită. Vedeţi tămâia pentru arderea permanentă era deosebită, unică. Reţeta ei specială nu putea fi reprodusă în nici o circumstanţă.

Mă gândesc dacă cei din jurul nostru simt mireasma rugăciunii. Ea trebuie să se simtă în viaţa noastră.

Îmi aduc aminte de cineva care mărturisea că a fost un timp în viaţa lui când nu a înţeles semnificaţia închinării şi rugăciunii.

Se trezea dimineaţa  şi citea Scriptura şi se ruga. Programul lui era de o asemenea manieră că în ultima parte a rugăciunii, se trezeau şi ceilalţi din casă. În febra pregătirilor pentru şcoală, copii mai făceau gălăgie şi în felul acesta el nu se mai putea concentra. Nu au fost puţine zilele în care el a ridicat glasul la copii, admonestându-i pentru gălăgia ce o făceau.

La un moment dat, toată familia a început să vorbească în şoaptă pentru că “ se ruga tata şi o să fie furios dacă e deranjat!” Nimeni din jur nu simţea mireasma rugăciunii.

A fost nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să intervină în viaţa lui pentru a înţelege că părtăşia cu Dumnezeu trebuie să te îmbrace cu strălucirea şi mireasma deosebită a prezenţei Lui. Din acel moment, nu mai fost momentul lui de rugăciune ci întreaga familie a început să vină în rugăciune cu El.

Aceasta se petrece când înţelegem cum este Domnul şi adevărul cu privire la voia Lui.

Să ne întoarcem la prevederile pe care Dumnezeu le dă lui Moise cu privire la cei ce se puteau apropia de Dumnezeu în închinare:

v.12  ,,Cînd vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare din ei să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nici o urgie, cu prilejul acestei numărători.

Iată o primă categorie – răscumpăraţii. Fiecare avea nevoie de răscumpărare.

Urmează o altă nevoie comună:

v.17 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.18  ,,Să faci un lighean de aramă, cu piciorul lui de aramă, pentru spălat; să-l aşezi între cortul întîlnirii şi altar, şi să torni apă în el,

v.19  ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mînile şi picioarele.

v.20  Cînd vor intra în cortul întîlnirii, se vor spăla cu apa aceasta, ca să nu moară; şi se vor spăla şi cînd se vor apropia de altar, ca să facă slujba şi ca să aducă Domnului jertfe arse de foc.

Dragii mei, nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă nu suntem răscumpăraţi. Nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă nu suntem curăţiţi. O să vedem mai departe că nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă nu suntem  unşi, marcaţi de Duhul lui cel Sfânt.

Iar toate acestea nu le poate face nimeni pentru noi cu excepţia Domnului Isus. Să apelăm deci la El.