Itinerar Biblic Ep.108 Exod – 20: 7- 19

 

 Rezumat

·         Legile privitoare la relaţia omului cu Dumnezeu.

·         Legi privitoare la relaţia omului cu cei din jur.

Dragi prieteni, Legea lui Dumnezeu este o oglindă unde privind nu putem să nu constatăm depravarea vieţilor noastre, starea cumplită de păcat în care se află această omenire. Potrivit cu această lege suntem condamnaţi, sentinţa este moartea şi numai dragostea lui Dumnezeu este aceea care ne poate izbăvi de la această pedeapsă. Această dragoste a lui Dumnezeu şi-a găsit expresia în Domnul Isus care a murit pe crucea de la Golgota, purtând în trupul Său pe cruce păcatele noastre ale tuturor. Lucrul acesta se numeşte har, adică un dar, pe care Dumnezeu ni-l face în ciuda a ceea ce meritam noi.

Dragi prieten care asculţi această emisiune, diferenţa dintre Lege şi Har este aceea că Legea aduce moartea, iar harul viaţă. Legea este aceea care amendează starea noastră de păcat, harul este acela care aduce achitarea pentru această stare şi odată cu ea viaţa. Cel care nu crede în Domnul Isus şi în jertfa lui de pe Golgota, este însă sub ameninţarea acestei legi. Prin credinţa în Domnul Hristos şi în jertfa lui de pe Golgota suntem făcuţi beneficiari ai acestui har care este garanţia vieţii veşnice cu Dumnezeu.

Este foarte importantă să înţelegem că încălcarea Legilor lui Dumnezeu nu afectează doar un cod moral. Nu este vorba numai de încălcarea unor principii ci este vorba despre necinstirea lui Dumnezeu.

Din chiar modul în care Dumnezeu prezintă aceste legi înţelegem că este vorba despre caracterul lui revelat prin ele.

Dar de ce este nevoie de aceste legi, care este legătura noastră a oamenilor cu caracterul lui Dumnezeu? Păi este una fundamentală.

Dumnezeu ne numeşte copii ai Lui. Însă, vedeţi, nu este vorba numai despre o calitate legată de numele pe care îl purtăm. Aşa cum un părinte caută ca fiul sau fiica să-i semene şi se identifică în persoana lor, la fel se întâmplă cu noi şi Dumnezeu.

Încă de la creaţie, Dumnezeu ne-a înzestrat cu chipul şi asemănarea Sa. Prin păcat acestea au fost pervertite în noi. Nu mai purtăm amprenta lui Dumnezeu în noi. Legea prezintă standardul pe care Dumnezeu îl are pentru noi oamenii.

Este expresia sfinţeniei Sale, sfinţenie pe care noi oameni trebuie să o atingem pentru a intra în părtăşie cu El.

Acesta este punctul la care am ajuns cu incursiunea noastră în cartea Exod,

capitolul 20.

Suntem acum la versetul 7 din acest capitol:

v.7  Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

După ce Dumnezeu se prezintă pe Sine ca singurul Dumnezeu şi după ce stabileşte poziţia pe care trebuie să i-o acorde omul, Dumnezeu avertizează împotriva pericolului idolatriei. Dar nu numai cu ispitele care încearcă să-l substituie pe Dumnezeul adevărat cu idoli neînsemnaţi avem de a face. Sunt ispite din interiorul nostru care au în mod direct de a face cu respectul pentru numele lui Dumnezeu, ştiind că numele Lui reprezintă caracterul său divin.

Acum, această prevedere are directă conexiune cu reverenţa faţă de Dumnezeu şi caracterul Lui. Evreii înţelegeau importanţa numelui lui Dumnezeu dar se pare că, asemenea multora dintre noi nu aveau o percepere corectă a ceea ce reprezenta acest nume.

Astfel numele de “Iahve”  era numele care nu se pronunţa decât o singură dată pe an de către Marele Preot când intra în Sfânta Sfintelor pentru jertfa de ispăşire. Iniţial se pare că legea a fost dată în special ca un amendament pentru jurămintele pe care le făcea poporul. Cu toate că Domnul Isus interzice jurământul care are ca suport numele Domnului, el era permis în ceea ce privea Legea şi era considerat un semn al spiritualităţii.

Problema intervine însă în momentul în care oamenii nu au mai înţeles raţiunea unui asemenea act. Jurământul implica binecuvântare şi blestem. Binecuvântare când era ţinut şi blestem când era călcat. Cuvintele pe care Dumnezeu le adresează poporului, cuvinte pe care le găsim în Deuteronom capitolul 11, ne oferă un argument în plus să considerăm că Dumnezeu leagă jurământul de caracterul Său. El spune aşa:

v.26  Iată, pun azi înaintea voastră binecuvîntarea şi blestemul:

v.27  binecuvîntarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe cari vi le dau în ziua aceasta;

 v.28  blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate dela calea pe care v’o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe cari nu-i cunoaşteţi.

Ei bine, ceea ce s-a întâmplat a fost că oamenii au vrut să culeagă binecuvântările dar să nu îşi însuşească responsabilitatea. În felul acesta numele Domnului este luat în deşert. Cu alte cuvinte încercăm să ne folosim Dumnezeu dar nu acceptăm şi condiţiile care însoţesc binecuvântările. Aceasta înseamnă manipulare, înseamnă să-l consideri pe Dumnezeu un slujitor al tău, înseamnă să consideri că ai drepturi asupra Lui Dumnezeu, ceea ce spune cu alte cuvinte că tu eşti mai mare ca Dumnezeu.

Vedeţi unde este cursa Diavolului? Ce le spune el primilor oameni? Care este lucrul cu care îi ademeneşte? Veţi fi ca Dumnezeu! Spune El. Acum vine şi ne îndeamnă să ne ridicăm mai presus de Dumnezeu şi să ne folosim El.

Dragii mei, facem lucrul acesta ori de câte ori, desconsiderăm cuvintele Lui, sau căutăm să-l folosim pe Dumnezeu pentru propriile satisfacţii.

Aceasta înseamnă necunoaşterea caracterului Său, înseamnă nerespectarea Lui ca Dumnezeu, înseamnă desconsiderarea autorităţii Sale.

Dar să mergem mai departe la cea de a patra poruncă:

v.8  Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s’o sfinţeşti.

v.9  Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău.

v.10  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.

v.11  Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S’a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

Ziua de Sabat a fost dată poporului Israel într-un mod foarte neobişnuit. Ea reprezenta un legământ, un semn între copii lui Israel şi Dumnezeu. O să vedem lucrul acesta mai în detaliu când vom ajunge la capitolul 31 al cărţii. Până la urmă cred că nu ziua este aceea de care trebuie să ne legăm. Calendarul a fost schimbat pe parcursul istoriei încât nimeni nu poate să spună cu exactitate nici măcar dacă această a şaptea zi corespunde zilei de Sâmbătă din calendarul nostru.

Aşa cum spuneam nu acesta este elementul important ci semnificaţia care o poartă această sărbătoare, pentru că este vorba de o sărbătoare. Cu alte cuvinte Dumnezeu dorea ca poporul să se oprească din lucrul lui să se concentreze asupra creatorului său. Deci nu era vorba numai despre încetarea oricărei activităţi ci despre închinarea faţă de Dumnezeu.

Aceasta presupunea recunoaşterea calităţii lui de stăpân absolut al acestui univers, însemna recunoaşterea faptului că Dumnezeu este Cel care iniţiază această zi de sărbătoare.

Observaţi că din nou se face referire la persoana lui Dumnezeu. De această dată, referirea este făcută la activitatea lui.

Dragii mei noi suntem invitaţi să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne lăsăm transformaţi după chipul şi asemănarea Lui.

Dar iată că acum, Dumnezeu trece la o altă parte a legilor şi anume, relaţia omului cu semenii săi.

Până acum, Dumnezeu a dat porunci privitoare la modul în care se raportează omul la Dumnezeu, la Creatorul său. Acum, este vorba despre modul în care omul se raportează la semenii săi. Începutul îl constituie una din relaţiile foarte importante din viaţa lui, este vorba despre relaţia copil – părinte:

v.12  Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Este una din relaţiile foarte importante. Dealtfel o să-i dăm o atenţie mai deosebită puţin mai încolo. Ea este dealtfel, însoţită şi de o promisiune. Dar, cum spuneam o să revenim la ea.

Acum, Dumnezeu lărgeşte sfera relaţiilor la caracterul lor general:

v.13  Să nu ucizi.

Aceasta este o poruncă considerată de cei mai mulţi ca fiind de cea mai mare importanţă. Atunci când cineva începe să-şi caute merite care să îl califice ca şi un bun creştin începe: Dar eu nu am ucis pe nimeni! Celelalte nu mai contează atât de mult. Mai sunt unii care adaugă că “ nu au spart casa nimănui” referindu-se probabil că nu au comis adulter, sau dacă au făcut-o nu a avut consecinţe radicale, dar cei mai mulţi se opresc aici. Nimeni nu mai ia în considerare prima poruncă, sau a doua, sau a treia, porunci privitoare la relaţia noastră cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, oameni sunt cumva induşi în eroare şi de o altă lege care funcţiona încă, numită şi Legea Talionului, adică “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Cum se împacă cele două legi.

Păi, “să nu ucizi” este o lege restrictivă, referitoare la actul uciderii, pe când cealaltă este referitoare la actul răzbunării. Dumnezeu ştia foarte bine pornirile inimilor noastre şi ştie foarte bine că avem tendinţe ucigaşe. De aceea cumva, răzbunarea trebuia limitată.

Tot în această perioadă, Dumnezeu porunceşte stabilirea unor cetăţi de refugiu. Iată că prezumţia de nevinovăţie nu este o descoperire a societăţii moderne, ci este iniţiativa lui Dumnezeu. Omul care ucidea pe cineva, putea să se refugieze într-una din cetăţile stabilite până la judecarea cazului.

În acelaşi timp legea trebuia să normalizeze relaţiile dintre oameni, subliniind importanţa vieţii fiecăruia. Această poruncă este în sine o afirmare a faptului că Dumnezeu este cel care a dăruit viaţa şi nimeni nu are dreptul să o ia. Oricine ar face aşa ar nega autoritatea lui Dumnezeu și Dumnezeirea Lui.

Să ne aducem aminte că Domnul Isus oferă o conotaţie  superioară acestei porunci:

Matei capitolul 5:

v.21  Aţi auzit că s’a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii.`

v.22  Dar Eu vă spun că ori şi cine se mînie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ,Prostule!` va cădea supt pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule`, va cădea supt pedeapsa focului gheenei.

Cu alte cuvinte Domnul Isus aduce în lumină valoare fiecărei fiinţe create de Dumnezeu. Înjosirea cuiva, negarea personalităţii cuiva, negarea dreptului cuiva de a fi iertat este echivalentul unei crime. O Doamne, ce perspectivă înfricoşătoare când mă gândesc la acest lucru. Găsim parcă o plăcere diabolică în a înjosi, în a nega personalitatea celuilalt în a desfiinţa pe cineva. Domnul Isus spune că aceasta înseamnă crimă.

Faptul că relaţia noastră cu ceilalţi este în directă legătură cu relaţia noastră cu Dumnezeu este foarte bine surprins de Domnul Isus în ceea ce spune în continuare în Matei capitolul 5:

v.23  Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,

  1. 24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.

Legătura este un logică. Cum poţi pretinde că legătura ta cu Dumnezeu este bună când cea cu semenii tăi, creaturile lui Dumnezeu nu este. Nu poţi să desconsideri ceea ce a făcut El şi să pretinzi că îl respecţi. Ascultaţi numai ce spune Apostolul Ioan în prima sa epistolă:

1 Ioan 4:20  Dacă zice cineva: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu“, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

Deci nu se poate face această separare între relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii.

Apoi mai sunt şi consecinţele sociale. În aceeaşi Evanghelie după Matei capitolul 5 Domnul Isus ne spune:

v.25  Caută de te împacă de grab cu pîrîşul tău, cîtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pîrîşul să te dea pe mîna judecătorului, judecătorul să te dea pe mîna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă.

 v.26  Adevărat îţi spun că nu vei ieşi deacolo pînă nu vei plăti cel din urmă bănuţ.“

Crimele sunt fapte amendate şi de către societate ceea ce este un lucru necesar şi aprobat de Dumnezeu.

Următoarea poruncă:

v.14 Să nu preacurveşti.

Şi ea este în acelaşi perimetru al relaţiilor dintre oameni. Şi acest păcat are o foarte importată semnificaţie. Biblia condamnă foarte drastic acest păcat.

Căsătoria este una din legăturile cele mai importante dintre oameni. Dumnezeu însuşi este cel care a iniţiat căsătoria. El este cel care a spus că omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa pentru a deveni un singur trup. Cu alte cuvinte, căsătoria înseamnă dedicare totală, este relaţia în care cei doi se angajează mai mult decât în oricare alta, trecută, prezentă sau viitoare. Numai legătura cu Dumnezeu este mai importantă decât cea dintre soţ şi soţie.  Apoi, căsătoria este imaginea nunţii dintre biserică şi mirele- Domnul Isus.

Dumnezeu vede relaţia Lui cu poporul evreu ca o căsătorie. Motivul, este unul din cele mai puternice legăminte.

Acum, sexul venea să completez bucuria căsătoriei. Este imaginea unirii complete, chiar Domnul spune că cei doi devin una.

Unii însă, vor să guste plăcere fără să îşi asume responsabilitate. Biblia este însă foarte clară, sexul în afara căsătoriei este un păcat. Mai mult nu este un păcat oarecare. Apostolul Pavel se adresează Corintenilor cu o atenţionare foarte puternică:

1Corinteni 6:18  Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvîrşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său.

De ce este trupul atât de important? Pentru că este templul Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte trupul este recipientul prezenţei divine. Ori, nu se poate să păstrezi prezenţa lui Dumnezeu când tu nu doreşti şi nu respecţi cel mai puternic dintre angajamente.

Dumnezeu ne binecuvântează cu prezenţa Lui în baza unul legământ parafat cu sângele Domnului Isus. Curvia distruge acest legământ şi face zadarnic sângele mielului ceea ce este un mare păcat.

În această societate în care sexul a devenit afacerea secolului şi plăcerea absolută, curăţia sexuală este o mare provocare.

Dar cuvântul lui Dumnezeu ne cere această curăţie. Ne cere angajament într-o societate care  nu mai are respect pentru angajamente, pentru că nu mai are respect faţă de Dumnezeu.

În plus, Dumnezeu ne asigură că deşi este o ispită puternică ea nu este de neînvins. Iată ce spune tot apostolul Pavel  şi tot Corintenilor care se pare că aveau mai mult de furcă cu aceste ispite. El spune așa în 1Corinteni capitolul 10:

v.13  Nu v’a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s’o puteţi răbda.

Ştiind şi de unde vine ea, Iacov ne îndeamnă şi El:

Iacov 4:7  Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi dela voi.

Şi iată că Iacov face şi această asociere dintre supunerea faţă de Dumnezeu şi împotrivirea faţă de Diavol.

Dragii mei, suntem îndemnaţi să dezvoltăm un caracter asemenea tatălui nostru din ceruri, iar adulterul nu are loc în mintea şi inima noastră.

Să mergem mai departe la o nouă poruncă cu conotaţie socială:

v.15  Să nu furi.

Aici respectul faţă de semen este manifestat prin respectul față de bunurile lui. Tot în sfera respectului se află şi următoarea poruncă:

v.16  Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău.

Respectul faţă de adevăr este respect faţă de semen şi respect faţă de Dumnezeu.

În cele din urmă, ultima poruncă este una preventivă pentru toată această arie a relaţiilor umane:

v.17  Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.

Cele mai multe dintre păcate au la mijloc nemulţumirea. Nemulţumirea este şi ea un sentiment foarte complex care este direct legat de credinţa noastră.

Suntem nemulţumiţi de bunurile materiale pe care le avem, suntem nemulţumiţi de căsnicia pe care o avem, suntem invidioşi pe popularitatea altora şi în acest fel ajungem la acţiuni necontrolate, furt, crimă, adulter, păcate care am văzut foarte bine ce înseamnă.

Care este legătura cu credinţa? Păi este vorba despre credinţa în Dumnezeu care promite binecuvântarea noastră cu tot ce avem nevoie. Se prea poate ca binecuvântarea să nu aibă forma pe care o dorim noi dar ea este binecuvântarea care ne împlineşte cel mai bine nevoile noastre. Deci este vorba de credinţă.

Dragi prieteni aceasta este legea lui Dumnezeu. Cuvintele acestea au fost întărite de manifestarea lui Dumnezeu. Iată ce relatează Moise mai departe:

v.18  Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flacările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare.

Poporul se temea de ceea ce auzea. Numai că teama se pare nu este de ajuns pentru a respecta cuvântul lui Dumnezeu. Iată de ce Domnul Isus ne invită să intrăm într-o relaţie cu El, o relaţie în care ascultare vine din dragoste. Ajută-ne Doamne!